Povestile lui Wilhelm Hauff (6)

Povestea califului barză (5)

—  Care este cuvîntul pe care trebuia să-l ţină minte? întrebă celălalt vrăjitor.

—   Un cuvînt greu, în limba latinească, cuvîntul Mutabor.

     La auzul acestui cuvînt, berzele, pitite după crăpătura zidu­lui, aproape că-şi ieşiră din minţi de bucurie. O luară la fugă cu picioarele lor lungi, năpustindu-se către poarte ruinei atît de iute, încît bufniţa abia putu să se ţină după ele. Înduioşat, califul îi spuse bufniţei:

—   Izbăvitoare a vieţii mele şi a prietenului meu, drept recunoştinţă veşnică faţă de tot ceea ce ai făcut pentru noi, te rog să-mi fii soţie.

    Apoi berzele se întoarseră către răsărit. Îşi înclinară de trei ori gîturile lor lungi către soarele care tocmai se înălţa de după munţi. „Mutabor", strigară ele şi îşi recăpătară de îndată vechiul lor chip; bucuria noii vieţi dobîndite făcu ca stăpînul şi slujitorul său să-şi cadă în braţe unul altuia, rîzînd şi plîngînd. Cînd îşi întoarseră privirile, rămaseră înmărmuriţi: înaintea lor stătea o fată frumoasă, gătită cu podoabe de preţ. Zîmbind, ea îi întinse mîna califului şi-l întrebă:

—   Nu mai recunoşti bufniţa?

    Într-adevăr, ea era. Califul fu atît de încîntat de frumu­seţea şi de farmecul ei, încît strigă:

—   Binecuvîntat fie ceasul cînd am luat chip de barză! Cei trei o porniră acum împreună spre Bagdad. Califul găsi în veşmântul său nu numai cutiuţa cu pulbere fermecată, ci şi punga lui cu bani.

   În primul sat cumpără cele trebuincioase călătoriei şi astfel ajunseră curînd la porţile Bagdadului. Sosirea califului stîrni uimire — norodul îl crezuse mort şi mare-i fu bucuria revăzîndu-şi stăpînul iubit.

   În schimb, mînia lor faţă de vrăjitorul Mizra, care-i înşe­lase, nu cunoscu margini. Intrară în palat şi-i întemniţară pe bătrînul vrăjitor şi pe fiul lui. Califul porunci ca bătrînul să fie închis în încăperea din castelul năruit, care slujise drept adăpost prinţesei cît timp avusese înfăţişare de bufniţă, şi să fie spînzurat acolo. Fiul său însă, care nu cunoştea vrăjile tatălui, fu pus să aleagă între moarte şi pulberea vrăjită. Alegînd pulberea, marele vizir îi întinse cutiuţa. Tînărul trase o dată pulberea pe nas şi cuvîntul fermecat rostit de calif îl prefăcu în barză. Califul porunci să fie închis într-o cuşcă de fier, iar cuşca să fie aşezată în grădina sa. 

    Ani mulţi şi fericiţi trăi califul Raşid alături de soţia sa, prinţesa; cele mai plăcute clipe ale lor erau acelea de după-amiază, cînd venea la ei marele vizir; de multe ori aduceau vorba despre păţania lor, amintindu-şi de vremea cînd fuseseră berze, iar cînd era vesel, califului îi plăcea să-l maimuţărească pe marele vizir aşa cum arătase în chip de barză. Păşea încruntat, cu picioarele ţepene, de-a lungul încăperii, clămpănea, îşi flutura braţele ca pe nişte aripi şi arăta cum se plecase za­darnic vizirul spre răsărit, strigînd mereu: „Mu-mu“. Pentru soţia califului şi copiii ei joaca aceasta era de fiecare dată un prilej de haz nespus; cînd însă califul clămpănea vreme prea îndelungată şi se apleca mereu strigînd „mu-mu", vizirul îl ameninţa zîmbind că va destăinui soţiei califului cele ce vor­biseră în faţa uşii prinţesei-bufniţe.
Ilustratii de Livia Rusz 

P5