Trei milenii de umor (44)

    Talleyrand era un gurmand care ştia să-şi satisfacă plăcerile cu mult rafinament. Într-o seară, după o cină copioasă, bu­cătarul i-a spus cu vocea înecată de emoţie:

—   Excelenţa Voastră, sunt îngrozit. Am auzit că peste cîteva zile, adică la 6 iunie, va fi sfîrşitul lumii!

—   Asta n-ar fi prea grav! a rîs Talleyrand. Dar cine are să-mi gătească mie pe 7 iunie?!

Napoleon avea o stimă deosebită pentru ministrul său de ex­terne, Talleyrand. Într-o discuţie l-a întrebat:

—   Se spune despre dumneata că eşti regele discuţiilor euro­pene. Cum ţi-ai cîştigat acest titlu? Ce-ai făcut?

—   Eu vorbesc numai atunci cînd am ce spune, a răspuns ministrul.

Cu prilejul unei lupte navale ce a avut loc în largul insule­lor Wight, contele Montrond, secretarul lui Talleyrand, cade prizonier la englezi. Căpitanul fregatei de război britanice, care l-a invitat la băutură, toastează:

—   În cinstea francezilor! De altfel, cu toţii sunt nişte zdrenţe. Nu fac nicio aluzie!

Spiritual ca şi ministrul său, Montrond nu i-a rămas dator en­glezului:

—   În sănătatea englezilor! Cu toţii sunt gentlemani. Nu fac nicio aluzie!

Autoarea lucrării „De l’Allemagne", a cărei primă ediţie a fost arsă din ordinul lui Napoleon, Madame de Stael, era o femeie frumoasă şi curtată. Ea împărţea cu o altă doamnă preferinţele lui Talleyrand. Voind să-l încerce pe ministru, Madame de Stael i-a spus:

—   Dacă am cădea amîndouă în apă, pe care aţi salva-o prima?

—   Nu pe dumneavoastră, care ştiţi să înotaţi!

În 1796, aflînd de numirea tînărului general Napoleon Bonaparte în calitate de comandant al armatei din Italia, un coleg de arme, invidios din fire, i-a spus:

—   Cred că eşti prea tînăr pentru comanda unei armate!

—   Am o părere contrarie! a răspuns Napoleon. Mă voi în­toarce bătrîn!

Într-o după amiază a lunii martie a anului 1802, un curier obosit de drum a predat ştirea încheierii păcii de la Amiens. Era primul mare succes al politicii externe franceze, Talleyrand a citit liniştit depeşa pe care o aştepta cu multă nerăb­dare şi Primul consul, apoi vîrînd-o în buzunar a intrat la Napoleon. Aici au lucrat împreună pînă după miezul nopţii. Cînd au terminat totul, ministrul a zis:

—   V-am rezervat o mare surpriză! Citiţi aceste rînduri! După ce a parcurs depeşa, Napoleon a ridicat surprins capul:

—   Nu înţeleg! De ce nu mi-aţi dat-o imediat?

—    Greşeam! N-aţi fi fost atent întreaga seară. Bucuria vă cucereşte în aşa mare măsură, încît n-aţi fi putut hotărî ni­mic. Ori, treburile de-abia acum încep!

La scurtă vreme după încoronarea lui Napoleon ca împărat, sculptorul italian Ganova a primit comanda unei statui în mărime naturală, statuie în bronz care-l reprezenta pe marele om de stat francez. Aflîndu-se în faţa statuii gata execu­tate şi aflînd din gura sculptorului preţul piperat, Napoleon s-a revoltat:

—   Italienii sunt canalii!

Fără să-şi piardă cumpătul, artistul a răspuns:

—   Buona parte si!

Ceea ce a dat naştere unui joc de cuvinte, adică „în bună parte, da” însă şi biciuitorul: „Buonaparte de asemeni!“

Cu toate că s-a dovedit a fi un prost ţintaş, Napoleon a rămas un pasionat vînător. Cînd avea timp liber, omul de stat participa cu plăcere la partide de vînătoare, unde gonacii s-au specializat în „servirea" vînatului la o distanţă ideala pentru puşca împăratului. Odată, în pădurea de la St. Germain, haita de cîini a dat peste un cerb. Înconjurat de patru­pedele dezlănţuite, cerbul a început să le decimeze cu coarnele. Temîndu-se de mînia vînătorului-şef pentru pierderea cîini­lor, gonacii au omorît cerbul. Apoi, l-au aşezat în dosul unui tufiş ca şi cum ar sta în picioare; de fapt fusese proptit cu pari. Paşii împăratului au fost îndrumaţi în direcţia vînatului. Ridicînd arma la ochi, Napoleon a tras. Un pocnet, un cîine cade lovit de cartuş, dar şi cerbul se prăbuşeşte cu zgomot.

—   Splendid! Colosal, Sire, exclamă linguşitor Fouche.

—    Lovitură de maestru, zice Talleyrand, aflat prin apro­piere.

—   Nu era cazul să mi-o spuneţi, a venit replica împăratu­lui. Am văzut cu ochii mei cum s-a răsturnat cerbul. Nu în­ţeleg însă ce-o fi păţit cîinele...

Napoleon se afla în exil. Pe insula Sfînta Elena îşi luase obi­ceiul sa citească mult şi cu pasiune. Agrea în mod deosebit lucrările de beletristică şi monografiile. După ce închidea o carte, făcea comentarii, care deseori erau favorabile autori­lor. Despre Corneille a spus următoarele:

—   Iată ce prim ministru bun am pierdut în persoana lui!

Cu toate astea, cu puţin timp în urmă, pe cînd deţinea toată puterea, avea un alt punct de vedere în aprecierea scriitorilor şi a savanţilor. Cea mai bună dovadă a afirmaţiei de mai sus o constituie următorul fragment, dintr-o scrisoare adresată fratelui său: „Dintre savanţi n-aş alege niciodată un ministru!“


Cînd s-a auzit că Chateaubriand a refuzat să ureze noroc unei tinere perechi, spunînd: „Tot ce-am binecuvîntat eu s-a prăbuşit şi a pierit!“, au început să sosească pe adresa lui scrisori din toate colţurile Franţei, cu rugăminţi: „Chateaubriand binecuvîntează, te rog, binecuvîntează re­gimul, binecuvîntează guvernul!".

P43