Cosmicomicariile lui Italo Calvino (11)

Anii - lumină      

Cu cît o galaxie este situată mai departe, cu atît se îndepărtează mai rapid de noi. O galaxie care s-ar afla la 10 miliarde de ani-lumină de noi, ar avea o viteză egală cu cea a luminii, 300 de mii de kilometri pe secundă. „Cvasi-stelele" descoperite recent s-ar apropia de acest prag.

Într-o noapte cercetam ca de obicei cerul cu teles­copul meu. Observai că pe o galaxie depărtată la o sută de milioane de ani-lumină era expus un afiş. Pe el scria: TE-AM VĂZUT. Făcui repede socoteala: lumina galaxiei ajunsese la mine într-o sută de mi­lioane de ani şi întrucît de acolo de sus se vedea ce se întâmpla aici cu o sută de milioane de ani întârziere, asta însemna că mă văzuseră cam acum două sute de milioane de ani.

      Înainte chiar de a-mi consulta agenda pentru a şti ce făcusem în ziua aceea, avui o presimţire la care îngheţai: chiar cu două sute de milioane de ani în urmă, nici o zi mai mult, nici mai puţin, mi se întâm­plase ceva pe care încercasem întotdeauna să-l ascund. Speram că întâmplarea va fi dată uitării cu timpul; ea se deosebea net — măcar aşa mi se părea mie — de purtarea mea obişnuită dinainte şi de după data aceea: aşa că, dacă cineva ar fi încercat să dezgroape povestea aceea, m-aş fi simţit în stare s-o dezmint cu toată liniştea, nu numai pentru că i-ar fi fost imposibil să aducă dovezi, dar şi pentru că un fapt determinat de împrejurări atât de excepţionale — chiar dacă se întâmplase cu adevărat — era atît de puţin probabil, încît putea fi considerat neadevărat, cu toată buna-credinţă, chiar de către mine însumi. Iată însă că de pe un corp ceresc îndepărtat cineva mă văzuse şi povestea ieşea din nou la iveală tocmai acuma.

Evident, eram în stare să explic tot ceea ce se întîmplase, şi cum de se putuse întâmpla, şi să-i fac să înţeleagă, dacă nu să aprobe, felul meu de a acţiona. Mă gîndii să răspund şi eu de îndată cu un afiş, folo­sind o formulă de apărare de felul acesta: STAŢI SĂ VĂ EXPLIC sau AŞ FI VRUT SĂ VĂ VĂD IN LOCUL MEU, dar asta n-ar fi fost de-ajuns şi răspunsul ar fi ieşit prea lung pentru un anunţ sintetic, care să poată fi citit la o asemenea distanţă. Şi trebuia mai ales să fiu atent să nu fac un pas greşit, adică să nu subliniez cu o recunoaştere explicită fapta la care TE-AM VĂZUT făcea doar aluzie. Pe scurt, înainte de a face orice declaraţie trebuia să ştiu precis ce se văzuse şi ce nu de pe galaxie: şi pentru asta n-aveam decît să-i întreb cu un afiş de tipul: DAR AI VĂZUT CHIAR TOT SAU DOAR PUŢIN? sau SĂ VEDEM DACĂ SPUI ADEVĂRUL: CE FĂCEAM?, apoi să aştept timpul necesar pentru ca ei să-mi vadă anunţul, apoi timpul la fel de lung pentru ca eu să le văd răspunsul şi să mă pot îngriji de rectificările necesare. Totul ar fi durat alte două sute de milioane de ani, ba chiar câteva milioane de ani în plus, pentru că, în timp ce imaginile plecau şi veneau cu viteza luminii, galaxiile continuau să se îndepărteze una de alta, astfel că nici constelaţia aceea nu se mai afla acolo unde o vedeam, ci puţin mai departe, iar imaginea afişului meu trebuia s-o ajungă din urmă. Pe scurt, era un sistem lent, care m-ar fi obligat să iau în discuţie din nou, după mai bine de patru sute de milioane de ani de cînd se întâm­plaseră, evenimente pc care aş fi vrut să le fac uitate cît mai repede cu putinţă.

Cel mai bine era să mă prefac că nu se întîmplase mare lucru, să minimalizez însemnătatea faptei pe care o putuseră afla. De aceea mă grăbii să expun foarte vizibil un afiş pe care scrisesem numai: ŞI CE-I CU ASTA ? Dacă cei de pe galaxie crezuseră că mă vor pune în încurcătură cu TE-AM VĂZUT-ul lor, calmul meu i-ar fi descumpănit şi s-ar fi convins că nu era cazul să se lege de acea întîmplare. Dacă însă nu aveau la mînă prea multe elemente împotriva mea, o expresie vagă de tipul ŞI CE-I CU ASTA? ar fi avut rolul să sondeze cu precauţie semnificaţia pe care trebuia s-o dau afirmaţiei lor TE-AM VĂZUT. Din cauza distanţei care ne despărţea (de pe cheiul ei de o sută de milioane de ani lumină galaxia ridicase deja ancora de un milion de secole adîncindu-se în întuneric) nu s-ar mai fi făcut probabil ipoteza că ŞI CE-I CU ASTA? al meu răspundea la TE-AM VĂZUT-ul lor de acum două sute de milioane de ani, dar cu toate acestea nu mi se păru oportun să dau explicaţii mai amănunţite în afiş, deoarece, dacă amintirea acelei zile pălise după trei milioane de secole, nu voiam să fiu tocmai eu cel care s-o reîmprospăteze.

In fond, părerea pe care şi-o putuseră face în acea împrejurare deosebită nu trebuia să mă necăjească din cale-afară. Faptele vieţii mele, care au urmat de atunci încolo timp de ani şi veacuri şi milenii vorbeau — măcar în marea lor majoritate — în favoarea mea; prin urmare, n-aveam decît să las faptele să vorbească. Dacă de pe acel îndepărtat corp ceresc văzuseră ce făcusem într-o zi cu două sute de milioane de ani în urmă, probabil că mă văzuseră şi a doua zi, şi a treia zi, şi în zilele următoare, şi-şi vor fi schimbat încetul cu încetul părerea negativă pe care şi-o putuseră forma, judecîndu-mă pripit pe baza unei întâmplări izolate. Ba chiar era de ajuns să mă gîndesc la numărul anilor care trecuseră de la TE-AM VĂZUT pentru a mă încredinţa că impresia aceea proastă se ştersese cu timpul şi fusese înlocuită de una probabil pozitivă sau măcar mai corespunzătoare realităţii. Totuşi, această siguranţă raţională nu mă uşura întru totul: pană cînd nu aveam dovada schimbării de opinie în favoarea mea, rămâneam cu necazul de a fi fost surprins într-o situaţie neplăcută şi identificat cu ea, ţintuit acolo.

Veţi spune că, la urma urmei, mă putea durea în cot de părerea unor locuitori necunoscuţi ai unei constelaţii izolate. In fond, ceea ce mă preocupa nu era părerea limitată la sfera unuia sau altuia dintre corpurile cereşti, ci bănuiala că urmările faptului că fusesem văzut puteau fi infinite. In jurul acelei galaxii se aflau multe altele, unele pe o rază mai scurtă de o sută de milioane de ani-lumină, cu observatori care stăteau cu ochii bine căscaţi: afişul TE-AM VĂZUT, înainte să-l fi zărit eu, fusese fără îndoială citit de locuitori de pe alte corpuri cereşti, şi acelaşi lucru s-ar fi repetat apoi pe constelaţiile din ce în ce mai înde­părtate. Chiar dacă nimeni nu putea şti exact la ce situaţie se referea acel TE-AM VĂZUT, această lipsă de precizie nu m-ar fi avantajat. Ba dimpotrivă, dat fiind că lumea este întotdeauna dispusă să acorde credit presupunerilor celor mai rele, ceea ce se putuse vedea, de fapt, acum o sută de milioane de ani-lumină era un fleac faţă de tot ceea ce se putea închipui că fusese văzut. Impresia proastă pe care o putusem lăsa prin uşurinţa mea momentană de acum două milioane de secole lua proporţii imense şi se multiplica, răsfrîngîndu-se prin toate galaxiile universului, şi nici n-aveam posibilitatea să o infirm fără a înrăutăţi situaţia, întrucît, neştiind pînă la ce deducţii calomnioase ajun­seseră cei care nu mă văzuseră direct, nu aveam nici cea mai mică idee de unde să încep şi unde să termin cu dezminţirile.

In această stare sufletească, continuam în fiecare noapte să mă uit împrejur cu telescopul. Şi după două nopţi observai că pe o galaxie care se afla la o depăr­tare de o sută milioane de ani şi o zi-lumină era agăţat afişul TE-AM VĂZUT. Nu era nici o îndoială că şi ei se refereau la data aceea: ceea ce încercasem tot timpul să ascund fusese descoperit nu numai de un corp ceresc, ci şi de un altul, situat în cu totul altă zonă din spaţiu. Şi de altelle: în nopţile următoare continuai să văd noi afişe cu TE-AM VĂZUT de pe mereu alte constelaţii. Calculând anii-lumină rezulta că data la care mă văzuseră era mereu aceeaşi. La fie­care TE-AM VĂZUT răspundeam cu afişe de o indife­renţă arogantă, ca de exemplu AH DA? CE PLĂCERE! sau DE AIA NU MAI POT! sau chiar cu o nepăsare aproape provocatoare, ca TANT PIS', sau CUCU, EU SÎNT!, dar mereu ţinînd-o pe-a mea.

Deşi logica faptelor mă determina să privesc spre viitor cu un întemeiat optimism, convergenţa tuturor acelor TE-AM VĂZUT într-un singur punct al vieţii mele, convergenţă fără îndoială întîmplătoare, datorată unor anumite condiţii de vizibilitate interstelară (sin­gura excepţie, un corp ceresc pe care apăru un afiş, tot referitor la data aceea, NU SE VEDE NICI PE DRACU) mă făcea să stau ca pe ghimpi.

Era ca şi cum în spaţiul care conţinea toate galaxiile, imaginea a ceea ce săvîrşisem în ziua aceea ar fi fost proiectată în interiorul unei sfere care se dilata încontinuu cu viteza luminii; observatorii de pe corpurile cereşti care intrau rînd pe rînd în raza sferei aveau posibilitatea să vadă ceea ce se întîmplase. La rîndul lor, fiecare din aceşti observatori putea fi con­siderat în centrul unei sfere care se dilata şi ea cu viteza luminii, proiectând de jur împrejur cuvintele TE-AM VĂZUT de pe afişele lor. In acelaşi timp, toate aceste corpuri cereşti făceau parte din galaxii care se îndepărtau una de alta în spaţiu cu o viteză proporţională cu distanţa, şi fiecare observator care părea că primise un mesaj, înainte de a-1 putea primi pe al doilea se şi îndepărtase în spaţiu cu o viteză tot mai mare. La un moment dat, cele mai îndepărtate galaxii care mă văzuseră (sau care văzuseră afişul cu TE-AM VĂZUT de pe o galaxie mai apropiată de noi, sau pe cel cu AM VĂZUT PE TE-AM VĂZUT de pe una mai depărtată) ar fi ajuns la pragul de zece mi­liarde de ani-lumină, dincolo de care s-ar fi îndepărtat cu trei sute de mii de kilometri pe secundă, adică mai repede decît lumina, şi nicio imagine nu ar mai fi putut ajunge pînă la ei. Exista deci riscul să rămînă cu provizoria lor impresie greşită despre mine, care din acel moment ar fi devenit definitivă, imposibil de modificat, fără drept de apel şi deci, într-un anumit fel, justă, corespunzătoare adevărului.

Era deci indispensabil ca echivocul să fie lămurit cît mai repede. Şi pentru a-1 lămuri, puteam să sper un singur lucru, şi anume ca după data aceea, să fi fost văzut şi în alte dăţi când ofeream o cu totul altă imagine despre mine, adică aceea care era — n-aveam nici un fel de îndoială în această privinţă — adevărata imagine a mea, demnă de luat în consideraţie. În ulti­mele două sute de milioane de ani nu mi-au lipsit ocaziile, şi mi-ar fi fost de ajuns una singură, foarte limpede, pentru a nu crea confuzii. Iată, de exemplu, îmi aduceam aminte de o zi în care fusesem într-adevăr eu însumi, adică eu însumi în felul în care vroiam să fiu văzut de ceilalţi. Această zi — calculai rapid — fusese chiar acum o sută de milioane de ani. Deci, de pe galaxia care se afla la o distanţă de o sută de milioane de ani-lumină, mă vedeau chiar acuma într-o situaţie deosebit de măgulitoare pentru prestigiul meu, şi îşi schimbau părerea despre mine, corectând, ba chiar dezminţind acea primă impresie trecătoare. Chiar acum, sau aproximativ: deoarece distanţa care ne des­părţea acum nu mai era de o sută de milioane de ani-lumină, ci cel puţin de o sută unu; oricum, nu aveam de aşteptat decît un număr egal de ani pentru ca lumina de acolo să ajungă aici (data exactă când trebuia să aibă loc fu calculată repede, ţinând seama şi de „constanta lui Hubble“) şi mi-aş fi dat seama de reacţia lor.

Cine reuşise să mă vadă în momentul x m-ar fi văzut cu atît mai mult în momentul y, şi dat fiind că imaginea mea din y era mult mai convingătoare decît cea din x — ba chiar, aş zice: sugestivă, în aşa fel înoît după ce o vedeai n-o mai puteai uita — m-ar fi ţinut minte în y, în timp ce ceea ce fusese văzut în x ar fi fost uitat pe loc, şters, chiar dacă s-ar mai fi gîndit în fugă, în chip de rămas bun, ca pentru a spune: gîndiţi-vă, unuia care este ca y i se poate întîmpla să fie văzut ca x şi să se creadă că ar fi chiar ca x în timp ce este absolut limpede că este ca y.

Mă bucuram aproape de mulţimea de TE-AM VĂZUT intrate în circulaţie, deoarece însemna că atenţia era îndreptată spre mine şi că deci nu le scăpa­se ziua mea cea mai luminoasă. Ea ar fi stîrnit — sau stîrnise deja, fără ştirea mea — o vîlvă mult mai mare decît aceea — limitată la un mediu determinat, şi, în plus, trebuie să recunosc, mai degrabă periferic — la care, în modestia mea, mă aşteptasem.

Apoi mai trebuie ţinut seama şi de corpurile cereşti care — din cauza lipsei de atenţie sau a poziţiei ne­prielnice — nu mă văzuseră pe mine, ci doar afişul TE-AM VĂZUT, şi care expuseseră şi ei afişe spunînd: SE PARE CA TE-AU VĂZUT, sau: DE ACOLO CRED ŞI EU CĂ TE-AU VĂZUT! (expresii în care se simţea ba curiozitate, ba sarcasm); şi acolo se aflau aţintiţi asupra mea ochi care, tocmai fiindcă le scăpase o ocazie, nu mai aveau de gînd să piardă alta, şi care avînd despre x o ştire indirectă şi ipotetică, ar fi fost gata să accepte pe y ca unică realitate privitoare mine.

Astfel, ecoul momentului y s-ar fi propagat în timp şi în spaţiu, ar fi ajuns la galaxiile cele mai îndepărtate şi mai rapide, iar ele s-ar fi sustras oricărei imagini ulterioare, gonind ca lumina cu trei sute de mii de kilometri pe secundă, păstrînd despre mine imaginea aceea acum definitivă, dincolo de timp şi de spaţiu, de­venită adevărul care cuprinde în sfera sa cu rază neli­mitată toate celelalte sfere de adevăruri parţiale şi contradictorii.

O sută de milioane de secole nu reprezintă la urma urmelor o veşnicie, dar mie mi se părea că nu vor mai trece niciodată. Sosi în fine şi noaptea cea bună: îmi îndreptasem de cîtva timp telescopul în direcţia ga­laxiei de prima dată. Apropii ochiul drept de ocular, ţinînd pleoapa întredeschisă, o deschid încetul cu în­cetul, iată constelaţia încadrată perfect, şi pe ea ce se află? — un afiş înfipt acolo în mijloc, nu se poate citi clar, reglez mai bine lentilele... E scris: TRA-LA-LA-LA. Doar atît: TRA-LA-LA-LA. In clipa în care ex­primasem esenţa personalităţii mele, în mod cat se poate de dar, fără echivocuri posibile, în clipa în care dădusem cheia pentru interpretarea tuturor faptelor din viaţa mea trecută şi viitoare, pentru judecarea mea globală şi obiectivă, cel care avea nu numai posibili­tatea dar şi datoria morală să observe ceea ce făceam şi să ia notă, ce văzuse? absolut nimic, nu-şi dăduse seama de nimic, nu zărise nimic special. Descoperirea că o bună parte din reputaţia mea era la cheremul unui individ în care puteai avea atît de puţină încre­dere mă doborî. Dovada a ceea ce eram eu, şi care, datorită numeroaselor împrejurări prielnice în care se desfăşurase, era desigur cu neputinţă de repetat, trecuse aşa, neobservată, irosită, pierdută iremediabil pentru o întreagă zonă din univers, numai pentru că acel domn îşi permisese cinci minute de neatenţie, de distracţie, să zicem chiar de iresponsabilitate, cu capul în nori ca un neghiob, de euforie, chiar, ca omul care a băut un păhărel prea mult, şi nu găsise nimic mai bun de scris pe afişul său decît nişte semne lipsite de sens, poate chiar melodioara prostească pe care o fluiera, uitînd complet de îndatoririle sale, TRA-LA-LA-LA.

Un singur gînd mă mai alina întrucîteva: că pe celelalte galaxii n-ar fi lipsit observatori mai conştiin­cioşi. Niciodată n-am fost mai mulţumit ca atunci de marele număr de spectatori de care avusese parte ve­chiul şi neplăcutul episod şi care acum ar fi fost gata să releve noutatea situaţiei. Mă apucai din nou să mă uit prin telescop în fiecare noapte. După cîteva nopţi o galaxie aflată la o distanţă potrivită îmi apăru în toată splendoarea sa. Avea şi un afiş. Iar pe el era scrisă următoarea frază: AI UN TRICOU DE LÎNĂ.

Cu lacrimi în ochi mă chinuii să găsesc o explicaţie. Poate că acolo, cu trecerea anilor, îşi perfecţionaseră atît de mult telescoapele că se distrau să observe amănuntele cele mai neînsemnate, dacă tricoul pe care îl purta cineva era de lînă sau de bumbac, iar de tot restul nu le păsa deloc, nici nu-i interesa. Iar din fapta mea demnă de laudă, din fapta mea — să re­cunoaştem — mărinimoasă şi generoasă, nu reţinuseră altceva decît tricoul meu de lînă, tricou de bună cali­tate, nimic de zis, şi poate că în alte împrejurări nu mi-ar fi displăcut că-i luat în seamă, dar nu atunci, nu atunci.

Oricum, mă aşteptau atâtea alte mărturii, era firesc să mai lipsească una două: nu eram omul care să-şi piardă capul pentru atâta. Intr-adevăr, de pe o galaxie situată ceva mai încolo, avui în cele din urmă dovada că cineva văzuse perfect cum mă purtasem şi mă jude­case la justa mea valoare, adică cu entuziasm. Srisese pe afiş: TIPUL ĂLA CHIAR CĂ-I FORMIDABIL. Luasem cunoştinţă de aceste cuvinte cu deplină satis­facţie — o satisfacţie, să fim bineînţeleşi, care nu făcea decît să-mi confirme aşteptările, ba chiar siguranţa că meritele mele vor fi recunoscute — cînd expresia TIPUL ĂLA îmi atrase atenţia. De ce mă numeau TIPUL ĂLA, din moment ce mă văzuseră chiar dacă numai în acea împrejurare defavorabilă, dar oricum nu le puteam fi necunoscut. Cu băgare de seamă îmi pusei mai bine la punct telescopul şi descoperii în josul aceluiaşi afiş un rînd scris cu caractere ceva mai mici: CINE-O FI? GHICEŞTE DACĂ POŢI. Se poate în­chipui o nenorocire mai mare? Cei care aveau la în­demână elementele necesare pentru a înţelege într-adevăr cine eram eu, nu mă recunoscuseră. Nu făcuseră legătură între această întâmplare demnă de laudă şi cea blamabilă petrecută cu două sute de milioane de ani mai înainte, şi ca atare întâmplarea blamabilă con­tinua să-mi fie atribuită, iar aceasta nu, aceasta rămînea o anecdotă impersonală, anonimă, care nu făcea parte din viaţa nimănui.

Primul meu impuls fu de a flutura un afiş: DAR EU SÎNT ACELA! Renunţai: la ce-ar fi folosit? L-ar fi văzut peste mai bine de o sută de milioane de ani, care adunaţi la ceilalţi trei sute, plus fracţiunile care trecuseră de la momentul x, ar fi făcut cam o jumătate de miliard de ani; pentru a fi sigur că mă voi face în­ţeles ar fi trebuit să dau amănunte, să pun iarăşi pe tapet vechea poveste, adică exact ceea ce voiam să evit.

Acum nu mai eram atît de sigur de mine. Mi-era teamă că nu voi avea satisfacţii mai mari nici de celelalte galaxii. Cei care mă văzuseră, mă văzuseră în mod parţial, fragmentar, neatent, sau înţeleseseră cele petrecute numai până la un punct, fără să sesizeze esenţialul, fără să analizeze elementele personalităţii mele care ieşeau în evidenţă de la o împrejurare la alta.

Un singur afiş afirma ceea ce aşteptam într-adevăr: AFLĂ CĂ EŞTI CHIAR FORMIDABIL! Mă grăbii să-mi răsfoiesc caietul pentru a vedea ce reacţii pro­vocase momentul x pe galaxia aceea. Se brodise să fie tocmai galaxia pe care apăruse afişul NU SE VEDE NICI PE DRACU. In zona aceea a universului mă bucuram desigur de cea mai bună preţuire, nimic de zis, ar fi trebuit să mă bucur, în sfârşit, dar eu în schimb inu simţeam nicio mulţumire. Îmi dădui seama că, de vreme ce aceşti admiratori ai mei nu făceau parte dintre cei care putuseră să-şi facă la început o părere greşită despre mine, nu-mi păsa chiar deloc de ei. Dovada că momentul y dezminţea şi anula momentul x nu ei mi-o puteau furniza, iar indispoziţia mea con­tinua, agravată de durata îndelungată şi de neputinţa de a şti în ce măsură cauzele fuseseră sau vor fi înde­părtate.

Evident, pentru observatorii împrăştiaţi prin uni­vers, momentul x şi momentul y erau doar două dintre nenumăratele momente care puteau fi observate, şi într-adevăr, în fiecare noapte, pe constelaţii situate la cele mai diferite distanţe apăreau afişe care se refereau la alte întâmplări, afişe care spuneau DĂ-I-NAINTE CĂ E BINE, EŞTI TOT ACOLO, VEZI CE FACI, ŢI-AM SPUS EU. Pentru fiecare puteam face calculul, anii-lumină de aici până acolo, anii-lumină de acolo până aici, şi să stabilesc la ce întâmplare se refereau: toate gesturile din viaţa mea, toate dăţile cînd îmi băgasem un deget în nas, toate dăţile cînd reuşisem să sar din tramvai în mers, erau prezente şi circulau de la o galaxie la alta, erau luate în consideraţie, comen­tate, judecate. Comentariile şi aprecierile nu erau în­totdeauna în raport cu faptele: inscripţia TŢŢ, TŢŢ corespundea dăţii cînd îmi vărsasem o treime din leafă pentru o subscripţie de binefacere; inscripţia DE DATA ASTA MI-AI PLĂCUT se referea la data cînd îmi uitasem în tren manuscrisul tratatului care mă costase atîţia ani de studiu; faimoasa mea lecţie de deschidere la Universitatea din Gottingen fusese comentată cu inscripţia: ATENŢIE LA CURENT.

Într-un anume fel puteam fi liniştit: nimic din ceea ce făceam, bun sau rău, nu se pierdea de tot. Întotdeauna se salva cîte un ecou, ba chiar mai multe ecouri, care variau de la un cap la altul al universului, în acea sferă care se dilata şi genera alte sfere, dar erau veşti discontinue, discordante, neesenţiale, din care nu rezulta o legătură între faptele mele, iar o faptă nouă nu reuşea să o explice sau să o corecteze pe cealaltă, astfel încît rămîneau înlănţuite una de alta, cu semn pozitiv sau negativ, ca într-un polinom foarte lung care nu poate fi redus la o expresie mai simplă.

Ce puteam face în această situaţie? Să continui să mă ocup de trecut nu avea niciun rost; pînă acuma lucrurile merseseră cum merseseră; trebuia să fac în aşa fel încît să meargă mai bine în viitor. Important era ca din tot ce făceam să reiasă clar ceea ce era esenţial, unde trebuia pus accentul, ce trebuia reţinut şi ce nu. Îmi procurai un afiş imens cu un semn indi­cator de direcţie, din acelea care reprezintă o mînă cu degetul arătător întins. Cînd săvârşeam o faptă asupra căreia voiam să atrag atenţia, n-aveam decît să înalţ afişul, în aşa fel încît degetul să fie îndreptat spre amănuntul cel mai important al scenei. Pentru mo­mentul in care preferam să trec neobservat îmi făcui un alt afiş, cu o mînă care întindea degetul mare în direcţia opusă celei în care mă îndreptam, pentru a devia atenţia.

Era de-ajuns să am asupra mea acele afişe oriunde m-aş fi dus, şi să-l înalţ pe unul sau pe celălalt, după cum era cazul. Era o operaţie cu termen lung de bătaie, e ade­vărat; observatorii care se aflau la o distanţă de sute de mii de milenii-lumină ar fi văzut ceea ce făceam eu acum doar peste sute de mii de milenii, iar eu trebuia să aştept alte sute de mii de milenii pentru a citi reacţiile lor. Dar era o întârziere inevitabilă; din păcate se ivi un alt inconveninent pe care nu-1 prevăzusem: ce trebuia să fac cînd îmi dădeam seama că ridicasem afişul greşit?

Spre exemplu, cîteodată eram sigur că voi îndeplini ceva care mi-ar da demnitate şi prestigiu; mă grăbeam să flutur afişul cu degetul îndreptat spre mine; şi tocmai atunci mă vîram într-o încurcătură îngrozitoare, într-o gafă de neiertat, într-o manifestaţie a mizeriei omeneşti de-ţi venea să intri în pămînt de ruşine. Dar jocurile erau făcute: imaginea, împreună cu ditamai afişul indicator îndreptat într-acolo, naviga prin spaţiu, nimeni n-o mai putea opri, înghiţea anii-lumină, se propaga printre galaxii, stîrnea în milioane de veacuri viitoare comentarii şi rîsete şi strîmbături de nas, care din străfundul mileniilor s-ar fi întors la mine şi m-ar fi obligat la justificări şi mai ridicole, la tentative încurcate de rectificare...

Altă dată, în schimb, trebuia să fac faţă unei situaţii neplăcute, una din acele împrejurări ale vieţii prin care cineva este nevoit să treacă ştiind dinainte că, oricum ar face, tot nu va ieşi bine. Mă înarmai cu afişul re­prezentând degetul mare îndreptat în partea opusă şi plecai. Pe neaşteptate, în acea situaţie atît de delicată şi spinoasă, dovedii o agerime de minte, un echilibru, o politeţe, o fermitate în hotărâri pe care nimeni — şi cu atît mai puţin eu însumi — nu bănuise că le-aş avea: risipii pe neaşteptate o mare rezervă de calităţi care presupuneau îndelungata maturizare a unui carac­ter; şi în acest timp afişul distrăgea privirile observa­torilor indicîndu-le o glastră cu bujori de alături.

De întîmplări din acestea, pe care le consideram la început excepţii sau rezultate ale lipsei de experienţă, aveam parte tot mai des. Îmi dădeam seama prea tîrziu că ar fi trebuit să arăt ceea ce nu voisem să fie văzut şi să ascund ceea ce arătasem: nu era chip să ajung înaintea imaginii şi să atrag atenţia că nu trebuia să se ţină cont de afiş.

Încercai să-mi fac un al treilea afiş cu inscripţia: N-ARE VALOARE pe care să-l înalţ cînd voiam să dezmint afişul precedent, dar această imagine ar fi ajuns pe toate galaxiile în urma celei pe care trebuia s-o corecteze, răul era deci făcut şi numai puteam adăuga decît o figură ridicolă în plus, pentru neutrali­zarea căreia un nou afiş N-ARE VALOARE AFIŞUL N-ARE VALOARE ar fi fost la fel de inutil.

Continuam să trăiesc aşteptînd clipa îndepărtată când de pe galaxii ar fi sosit comentariile asupra noilor întîmplări jenante şi neplăcute şi aş fi putut replica trimiţîdu-le mesajele de răspuns, pe care le şi stu­diam, gradate de la caz la caz. În acest timp, galaxiile unde eram cel mai compromis prinseseră să se rotească dincolo de pragul de miliarde de ani-lumină, cu o asemenea viteză încît mesajele mele, pentru a le putea prinde din urmă, ar fi trebuit să grăbească prin spaţiu agăţîndu-se de acceleraţia lor de fugă: una cîte una ar fi început să dispară după ultimul orizont de zece miliarde ani-lumină, dincolo de care nu mai poate fi zărit niciun obiectiv, şi ar fi dus cu ele o pă­rere devenită irevocabilă. 

Gîndindu-mă la această părere a lor pe care nu mai aveam cum s-o schimb, simţii dintr-odată un fel de uşurare, ca şi cum nu mi-aş fi putut găsi pacea decît în clipa în care nimic n-ar mai fi putut fi adăugat sau scos din şirul acela de neînţelegeri, şi mi se părea că galaxiile care se reduceau pe rînd la ultima trenă a razei luminoase desfăşurată în afara sferei întunericu­lui purtau cu ele singurul adevăr posibil despre mine, şi aşteptam cu nerăbdare ca, una cîte una, să apuce toate pe acest drum.
Cap10