Cosmicomicariile lui Italo Calvino (9)

Dinozaurii

    Cauzele rapidei dispariţii a Dinozaurilor rămîn destul de misterioase. Ei au evoluat şi s-au înmulţit în Triasic şi Jurasic şi timp de 150 de milioane de ani au fost dominatorii de necontestat ai continentelor. Este posibil să nu se fi putut adapta marilor schimbări de climă şi vegetaţie care au avut loc în Cretacic. La sfîrşitul acelei perioade dispăruseră cu toţii.

Toţi în afară de mine — preciză bătrînul Qfwfq — căci şi eu am fost dinozaur cîtva timp: să zicem vreo cinci­zeci de milioane de ani — şi nu-mi pare rău: pe atunci, dacă erai dinozaur aveai conştiinţa că te afli pe calea cea bună, şi toată lumea te respecta.

Apoi situaţia s-a schimbat, e inutil să vă povestesc amănuntele, au început nenorociri de tot felul, înfrîngeri, greşeli, îndoieli, trădări, molime. Pe Pământ se ridica o altă populaţie, duşmană nouă. Primeam lovi­turi din toate părţile, şi nu ne cădea bine niciuna. Acum, cîte unii susţin că dorinţa de a apune, pasiunea de a fi nimiciţi făceau parte din spiritul nostru, al Dinozaurilor, încă dinainte. Nu ştiu: eu unul n-am încercat niciodată acest sentiment; dacă alţii îl aveau, asta se datora faptului că se simţeau pierduţi.

Prefer să nu-mi aduc aminte de epoca mortalităţii în masă. Nu credeam să mai pot scăpa. M-am salvat printr-o îndelungată migraţiune străbătînd un cimitir de carcase descărnate, în care doar o creastă, un corn, sau o bucată de carapace, sau o fîşie de piele acoperită de solzi mai aminteau de vechea splendoare a fiinţei vii. Iar acuma, la aceste resturi lucrau boturile, ciocu­rile, colţii şi ventuzele noilor stăpîni ai planetei. Cînd nu mai zării urme nici de vii, nici de morţi, mă oprii.

Petrecui mulţi, mulţi ani pe acele podişuri pustii. Supravieţuisem capcanelor, epidemiilor, foametei, în­gheţului: dar eram singur. Iar singur nu puteam sta în veci acolo sus. Aşa că începui să cobor.

Lumea se schimbase: nu mai recunoşteam nici munţii, nici rîurile, nici plantele. Prima dată cînd zării fiinţe vii mă ascunsei; era o ceată de Noi, exem­plare mici dar puternice.

—      Ei, tu de-acolo!

Mă văzuseră şi de îndată fui uimit de acel mod familiar de a mă acosta. O luai la fugă; mă urmăriră. Eram obişnuit de milenii, să trezesc groază în jurul meu, şi să fiu îngrozit de reacţiile celorlalţi la teroarea pe care o provocam. Acum nimic:

—      Ei, tu!; se apropiară de mine ca şi cum nimic n-ar fi fost, nici ostili, nici înfricoşaţi.

—      De ce fugi? Ce-ţi trece prin cap?

Voiau doar să le arăt drumul pe care s-o apuce spre nu ştiu unde. Mă bîlbîii că nu eram din partea locului.

—      Ce-ţi veni să fugi? spuse unul. Parc-ai fi văzut un... Dinozaur! şi ceilalţi rîseră.

Dar în rîsul acela simţii pentru prima dată un fel de nelinişte. Rîdeau cam galben. Iar unul din ei de­veni serios şi adăugă:

—      Să nu spui aşa ceva nici în glumă. Tu nu ştii cum sunt...

Deci spaima de Dinozauri nu se stinsese încă la cei Noi, dar probabil că de cîteva generaţii nu mai văzuseră Dinozauri şi nu ştiau să-i recunoască. Îmi urmai drumul, prudent dar în acelaşi timp nerăbdător să repet experienţa. O tînără din cei Noi îşi potolea setea la un izvor; era singură. Mă apropiai încetişor, îmi lungii gîtul pentru a bea lîngă ea; îmi şi închipuiam ţipătul său disperat in clipa în care m-ar fi văzut şi fuga sa gîfîitoare. Ar fi dat alarma şi ar fi apărut o grămadă de Noi care ar fi pornit în urmărirea mea... Pe moment, mă şi căisem de gestul meu; dacă voiam să mă salvez trebuia să o sfîşii: să reîncep...

Tînăra se întoarse şi spuse:

—      Nu-i aşa că-i rece?

Amabilă, îmi adresă cîteva fraze de circumstanţă, cum se obişnuieşte cu străinii, ca să mă întrebe dacă veneam de departe, şi dacă pe drum avusem parte de ploaie sau de vreme frumoasă. Nu mi-aş fi putuit în­chipui niciodată că se putea vorbi astfel cu un ne­cunoscut, şi stăteam încordat şi aproape mut.

—      Eu vin mereu să beau aici — spuse ea — la Dinozaur...

Avui o tresărire a capului şi holbai ochii.

—      Da, da, aşa-i spunem noi, Izvorul Dinozaurului, din vremuri străvechi. Se spune că odată se ascunsese aici un Dinozaur, unul dintre cei din urmă, şi că sărea pe oricine venea să bea şi-l sfîşia, măiculiţă!

Aş fi dorit să dispar. „Acuma-şi dă seama cine sunt — mă gîndeam — acum se uită mai bine la mine şi mă recunoaşte!“ şi cum fac acei care doresc să treacă neobservaţi, îmi lăsai ochii în jos şi-mi încolăcii coada ca pentru a o ascunde. Atît de mare era efortul nervos încît, cînd ea mă salută, zîmbitoare, şi-şi văzu de drum mai departe, mă simţii obosit ca şi cum aş fi purtat o bătălie, din acelea de pe vremea cînd te apărai cu ghearele şi cu dinţii. Îmi dădui seama că nu fusesem in stare să zic nici măcar bună ziua.

Ajunsei la malul unui rîu, unde Noii îşi aveau vizuinile, şi trăiau din pescuit. Pentru a forma o meandră în rîu, unde apa, încetinită, să poată reţine peştele, construiau un dig de crengi. De îndată ce mă văzură, ridicară capul şi se opriră din lucru; mă pri­viră, se priviră între ei, întrebători, fără să scoată un cuvînt. „Acum e acum — mă gîndii — nu-mi rămîne altceva de făcut decît să-mi vînd scump pielea”, şi mă pregătii să sar.

Din fericire ştiui să mă opresc la timp. Acei pescari n-aveau nimic cu mine: văzîndu-mă aşa vînjos, voiau să mă întrebe dacă mă puteam opri acolo, să lucrez la căratul lemnelor.

—      Aici e un loc sigur, insistară, văzîndu-mi mutra uimită. Dinozauri nu s-au văzut pe aici de pe vremea străbunilor...

Niciunul nu bănuia cine puteam fi. Mă oprii acolo. Clima era bună, hrana nu era chiar pe gustul meu, dar suficientă, iar munca nu era excesiv de grea, pentru forţa mea. Mă porecliseră „Urîtul”, pentru că eram altfel decît ei, nu din alte motive. Aceşti Noi, nu ştiu cum dracu îi numiţi voi, Pantoptere, sau aşa ceva, erau o specie cam informă, din care s-au tras de fapt toate celelalte specii, şi încă de pe vremea aceea între un individ şi altul existau cele mai felurite asemănări şi deosebiri, aşa încît eu, deşi de cu totul alt tip, nu făceam chiar notă discordantă.

Nu înseamnă că mă obişnuisem perfect cu această idee: mă simţeam tot un Dinozaur înconjurat de duşmani, şi în fiecare seară, când se apucau să poves­tească istorii cu Dinozauri, transmise din generaţie în generaţie, mă retrăgeam în umbră, cu nervii încordaţi.

Erau poveşti înspăimîntătoare. Ascultătorii, palizi, izbucnind din cînd în cînd în ţipete înfricoşate, sorbeau cuvintele de pe buzele povestitorului, care, la rîndul său, trăda în glas o emoţie la fel de mare. Nu după mult timp fu limpede pentru mine că poveştile acelea erau cunoscute de toţi (deşi constituiau un repertoriu destul de bogat) dar la auzul lor, spaima reînvia de fiecare dată. Dinozaurii apăreau ca nişte monştri, descrişi cu asemenea amănunte că n-aş fi putut nici­odată recunoaşte pe vreunul, unicul lor scop fiind acela de a pricinui daune celor Noi, ca şi cum cei Noi ar fi fost de la bun început cei mai importanţi locuitori ai Pămîntului, iar noi n-am fi avut altceva de făcut decît să fugim după ei din zori pînă-n noapte. Pentru mine, a mă gîndi la noi, Dinozaurii, însemna dimpo­trivă, a-mi aduce aminte de un şir întreg de nenorociri, agonii, perioade de doliu; poveştile pe care cei Noi le spuneau despre noi erau atît de departe de experienţa mea, încât ar fi trebuit să mă lase rece, ca şi cum ar fi fost vorba de nişte străini, de nişte necunoscuţi. Şi cu toate astea, ascultîndu-le, îmi dădeam seama că nu mă gîndisem niciodată la felul în care apăream noi în ochii celorlalţi, şi că, dincolo de numeroasele născociri, poveştile acestea, în unele amănute, şi dintr-un anume punct de vedere, erau adevărate. În mintea mea, po­veştile lor despre groaza pe care le-o stârneam se con­funda în amintirile mele cu groaza pe care, la rîndu-ne, o simţisem noi; cu cît aflam mai multe despre spaima care-i făcea pe ei să tremure, cu atât tremuram mai mult.

Povesteau fiecare cîte o întîmplare, pe rînd, iar la un moment numai ce-i auzeai:

—      Dar Urîtul ce ne spune? Tu n-ai poveşti de istorisit? În familia ta n-au avut loc întâmplări cu Dinozauri?

—      Ba da, dar... mă bîlbîiam eu, a trecut atîta timp... eh, dacă aţi şti...

Cine-mi sărea în ajutor în aceste situaţii grele era Floare-de-Fereguţă, tînăra de la izvor.

—      Dar lăsaţi-1 în pace... E străin, nu s-a obişnuit încă, nu vorbeşte bine limba noastră...

Pînă la urmă schimbau vorba. Eu răsuflăm uşurat.

Între Floare-de-Fereguţă şi mine se stabilise un fel de apropiere. Nimic prea intim: nu îndrăznisem nici­odată s-o ating. Dar vorbeam îndelung. Sau, mai exact, ea îmi povestea o mulţime de lucruri din viaţa ei; eu, de frică să nu mă dau de gol, să-i trezesc bănuieli în legătură cu identitatea mea, rămâneam mereu la gene­ralităţi. Floare-de-Fereguţă îmi povestea visele ei:

—      Azi noapte am visat un Dinozaur enorm, înfrico­şător, care scotea foc pe nări. Se apropie, mă ia de ceafă, mă duce departe, vrea să mă mănânce de vie. Era un vis îngrozitor, îngrozitor, dar eu, ce ciudat, nu eram înspăimântată, nu, cum să-ţi spun? Îmi plăcea...

Din acel vis ar fi trebuit să înţeleg atîtea lucruri şi mai ales unul: că Floare-de-Fereguţă nu dorea altceva decît să fie atacată. Era momentul, pentru mine, s-o îmbrăţişez. Dar Dinozaurul din închipuirea lor era prea diferit de ceea ce eram eu, şi acest gînd mă făcea şi mai ciudat şi timid. Intr-un cuvînt, pierdui o ocazie bună. Apoi se termină sezonul pescuitului, şi fratele Florii- de-Fereguţă se întoarse acasă; fata era mult mai supra­vegheată şi conversaţiile noastre se răriră.

Acest frate, Zahn, din prima clipă în care mă văzu luă un aer bănuitor.

—      Da ăla cine-i? De unde vine? îi întrebă pe ceilalţi, arătîndu-mă.

—      E Urîtul, un străin care lucrează la lemne, îi spuseră. De ce? Ce-i ciudat la el?

—      Asta aş vrea să-l întreb pe el, făcu Zahn, cu un aer ameninţător. Ei, tu, oi fi avînd vre-o ciudăţenie?

Ce trebuia să răspund?

—      Eu? Niciuna...

—      Adică, după părerea ta, nu eşti ciudat, ai? şi rîse.

De data aceea se mulţumi cu atîta, dar nu mă aştep­tam la nimic bun.

Acest Zahn era unul din inşii cei mai îndrăzneţi din sat. Cutreierase lumea şi dovedea că ştie mult mai multe lucruri decît ceilalţi. Cînd auzea obişnuitele po­veşti despre Dinozauri îl apuca un fel de enervare.

—      Basme — spuse odată — povestiţi basme. Aş vrea să vă văd dacă ar pica aici un Dinozaur adevărat.

—      Dar a trecut atîta timp de cînd nu mai există... se băgă în vorbă un pescar.

—      Nu chiar atît de mult... rânji Zahn — şi nu e scris nicăieri că n-ar mai exista o turmă care colindă cîmpiile... La şes, ai noştri stau de veghe zi şi noapte. Dar acolo pot avea încredere în fiecare dintre ei, nu se încîrdăşesc cu inşi pe care nu-i cunosc... şi se uită la mine, cu înţeles.

N-avea rost s-o mai lungesc. Mai bine să mi-o spună în faţă, pe loc. Făcui un pas înainte.

—      Ce-ai cu mine? întrebai.

—      Am cu oricine de care nu ştim din cine s-a născut, de unde vine, şi care are pretenţia să mănînce din mîncarea noastră, să facă curte surorilor noastre...

Cîţiva pescari îmi luară apărarea:

—      Urîtul îşi câştigă pâinea: e unul care lucrează răzbit.

—      O fi în stare să care trunchiuri în spinare, nu zic ba — insistă Zahn — dar la o primejdie, cînd va trebui să ne apărăm cu ghearele şi cu dinţii, cine ne garantează că se va purta cum trebuie?

Începură să vorbească cu toţii. Era ciudat că nici prin cap nu le trecea că aş putea fi Dinozaur; vina care mi se imputa era de a fi un Deosebit, un Străin, deci un Nesigur; problema pusă în discuţie era în ce măsură prezenţa mea mărea pericolul unei eventuale întoarceri a Dinozaurilor.

—      Aş vrea să-l văd luptînd, cu botişorul lui de şopîrlă... continua să mă provoace Zahn, dispreţuitor.

Mă apropiai de el, brusc, nas în nas.

—      Poţi să mă vezi şi acuma, dacă n-o ştergi.

Nu se aşteptase la asta. Privi împrejur. Ceilalţi făcură cerc. Nu ne mai rămînea decît să ne batem.

Înaintai, evitai o muşcătură de a sa răsucindu-mi gîtul, imediat îi atinsei o labă care-1 răsturnă cu burta-n sus, şi mă aflai deasupra lui. Era o mişcare greşită: ca şi cum n-aş fi ştiut, ca şi cum n-aş fi văzut murind atîţia Dinozauri, cu lovituri de gheare şi muş­cături în piept şi în pântece, în timp ce credeau că-şi imobilizaseră duşmanul. Coada, însă, mai ştiam s-o folosesc, ca să mă ţin tare; nu vroiam să mă las răstur­nat la rîndul meu; mă străduiam, dar simţeam că eram gata-gata să cedez...

Tocmai atunci cineva din public ţipă:

—      Hai, curaj, Dinozaunule!

A afla că sunt demascat şi a redeveni cel de odini­oară însemna unul şi-acelaşi lucru: dacă tot eram pierdut, măcar să-i fac să simtă spaima străveche. Şi-l lovii pe Zahn o dată, de două ori, de trei ori...

Ne despărţiră.

—      Ţi-am spus noi, Zahn: Urîtul are muşchi. Nu-i de glumit cu Urîtul!

Şi rîdeau şi mă felicitau, mă băteau pe umăr. Eu, care mă credeam dat de gol, nu-mi mai veneam în fire; de-abia într-un târziu înţelesei că strigătul de „Hai Dinozaure" era un fel al lor de a-i încuraja pe adversari în luptă, un fel de „Arde-1 că eşti mai tare!“ şi nici măcar nu era limpede dacă strigaseră pentru mine sau pentru Zahn.

Din ziua aceea am fost mai respectat de toţi. Pînă şi Zahn mă îmbărbăta, stătea pe lîngă mine ca să mă vadă făcînd noi demonstraţii de forţă. Trebuie să spun că şi discuţiile lor obişnuite despre Dinozauri erau acum altele, aşa cum se întâmplă cînd te plictiseşti să judeci lucrurile mereu în acelaşi fel, şi moda începe să se schimbe. Acum, dacă voiau să critice ceva în săt, luaseră obiceiul să spună că la Dinozauri anumite lucruri nu se puteau întâmpla, că Dinozaurii puteau fi un exemplu în atîtea privinţe, că în ce priveşte purta­rea Dinozaurilor într-o situaţie sau într-alta (ca de exemplu în viaţa particulară) nu era nimic de obiectat, şi aşa mai departe. Intr-un cuvînt, părea să se nască un fel de admiraţie postumă pentru aceşti Dinozauri de care nimeni nu ştia nimic precis.

Odată mă trezii spunând:

—      Să nu exagerăm: ce credeţi că era un Dinozaur, la urma urmelor?

Săriră cu gura pe mine:

—      Vezi-ţi de treabă, ce ştii tu care nu i-ai văzut niciodată.

Poate că era momentul potrivit pentru a spune lucrurilor pe nume.

—      Ba uite c-am văzut — exclamai — şi dacă vreţi vă pot lămuri cum erau!

Nu mă crezură; îşi închipuiră că vroiam să-mi bat joc de ei. Pentru mine, acest nou fel al lor de a vorbi despre Dinozauri era aproape la fel de nesuferit ca şi cel dinainte. Căci — lăsând deoparte durerea pentru soarta crudă care lovise specia mea — cunoşteam viaţa Dinozaurilor din interior, ştiam în ce măsură domnea printre noi o mentalitate limitată, plină de prejudecăţi, incapabilă să ţină pasul cu noile situaţii. Şi acuma tre­buia să-i văd pe ăştia luând drept model mica noastră lume atît de retrogradă, atât de — de ce să n-o spunem — plictisitoare! Trebuia să simt cum îmi impun tocmai ei un fel de respect sacru pentru specia mea, respect pe care nu-1 încercasem niciodată! Dar, în fond, era firesc să fie aşa: prin ce erau aceşti Noi chiar atît de deosebiţi de Dinozaurii din timpurile bune de altădată? Simţindu-se in siguranţă în satul lor, cu digurile şi cu pescăriile, căpătaseră şi ei un aer trufaş, înfumurat... Mi se intîmpla să încerc faţă de ei aceeaşi intoleranţă pe care o avusesem faţă de mediul meu, şi cu cît îi auzeam mai mult lăudîndu-i pe Dinozauri, cu atît mai mult îi uram şi pe Dinozauri, şi pe ei laolaltă.

—      Ştii, azi noapte am visat că trebuia să treacă un Dinozaur prin faţa casei mele — îmi spuse Floare-de- Fereguţă — un Dinozaur minunat, un prinţ sau un rege al Dinozaurilor. Eu mă făceam frumoasă, îmi puneam o panglică pe cap şi ieşeam la fereastră. În­cercam să-i atrag atenţia Dinozaurului, îi făceam o plecăciune, dar el parcă nici nu mă băga-n seamă, nu mă învrednicea nici măcar cu o privire...

Visul acesta îmi dădu o nouă cheie pentru a înţelege sentimentele Florii-de-Fereguţă faţă de mine: tînăra luase drept mândrie dispreţuitoare timiditatea mea. Acuma, cînd mă gândesc din nou la toate acestea, înţeleg că ar fi fost de-ajuns să mă mai menţin puţin în atitudinea aceea, să afişez o indiferenţă prezumţioasă şi aş fi cucerit-o de tot. În schimb, destăinuirea ei mă emoţionă într-atîta, în cît mă aruncai la picioarele ei cu lacrimi în ochi, spunînd:

—      Nu, nu, Floare-de-Fereguţă, nu e cum crezi tu, eşti mai presus de orice Dinozaur, de o sută de ori mai presus, şi eu mă simt atît de inferior ţie...

Floare-de-Fereguţă înţepeni, făcu un pas înapoi.

—      Dar ce spui?

     Nu la asta se aşteptase; era descumpănită şi găsea scena cam neplăcută. Eu înţelesei prea tîrziu; îmi revenii în grabă dar între noi plutea acum o atmo­sferă de stinghereală.

Dar nu avurăm timp să ne mai gîndim la asta, cu tot ce se întâmplă după aceea. Soli cu sufletul la gură sosiră în sat. „Se întorc Dinozaurii!“ O turmă de monştri necunoscuţi fusese văzută în timp ce fugea sălbăticită prin câmpie. Dacă o ţineau in acest ritm, a doua zi în zori s-ar fi năpustit asupra saltului. Se dădu alarma.

Vă puteţi închipui mulţimea sentimentelor ce mi se dezlănţuită în suflet la această veste: specia mea nu se stinsese, puteam să mă unesc din nou cu fraţii mei, să reîncep viaţa de altădată! Dar pentru mine aminti­rea vieţii de altădată însemna şirul nesfîrşit al înfrîngerilor, al fugilor, al primejdiilor; a reîncepe în­semna poate o vremelnică amînare a acelei agonii, reîntoarcerea la o fază care speram că se încheiase. Aici, în sat, dobîndisem un fel de nouă linişte şi îmi părea rău s-o pierd.

Dar şi sufletul celor Noi era împărţit între senti­mente deosebite. Pe de o parte panica, pe de alta dorinţa de a birui vechiul duşman, intervenind apoi şi ideea că dacă Dinozaurii supravieţuiseră şi ne luau acum cu asalt, era semn că nimeni nu-i putea opri, şi că o victorie a lor — chiar fioroasă — putea să în­semne un bine pentru toţi. Pe scurt, Noii voiau în acelaşi timp şi să se apere, şi să fugă, şi să-l nimi­cească pe duşman, şi să fie învinşi; această nehotărîre se oglindea şi în harababura pregătirilor lor de apărare.

—      O clipă strigă Zahn. Unul singur dintre noi este în stare să preia comanda! Cel mai puternic dintre noi toţi, Urîtul!

—      Aşa-i! Trebuie să ne comande Urîtul! strigară şi ceilalţi. Da, da, Urîtul să ia comanda! şi erau la ordinele mele.

—      Vai de mine, eu, un străin, nu pot fi la înălţime... mă apăram; nu fu chip să-i conving.

Ce trebuia să fac? In noaptea aceea nu putui să închid un ochi. Vocea sîngelui îmi poruncea să de­zertez şi să mă unesc cu fraţii mei: loialitatea faţă de cei Noi care mă primiseră şi mă găzduiseră şi-mi acordaseră încredere mă obliga să mă consider de par­tea lor; în plus, ştiam bine că nici Dinozaurii, nici cei Noi nu meritau să mişti un deget pentru ei. Dacă Dinozaurii încercau să-şi restabilească dominaţia prin invazii şi măceluri, însemna că nu învăţaseră nimic din experienţa lor, că supravieţuiseră doar din greşeală. Iar Noii, era limpede că dîndu-mi mie comanda ale­seseră soluţia cea mai comodă: a lăsa toate responsabilităţile pe un străin care putea fi ori salvatorul lor, ori — în caz de înfrîngere — un ţap ispăşitor de oferit duşmanilor pentru a-i îmbuna, ori un trădător care, dîndu-i pe mîna duşmanilor, ar fi realizat visul lor nemărturisit de a fi dominaţi de Dinozauri. Pe scurt, nu voiam să ştiu nici de unii, nici de alţii; să se în­junghie cît or pofti! Mă durea-n cot de toţi. Trebuia să o şterg cît mai repede, să-i las să fiarbă în zeama lor, să nu mai am de-a face cu aceste poveşti răsuflate.

In aceeaşi noapte, tîrîndu-mă prin întuneric, părăsii satul. Primul gînd era să mă îndepărtez cît mai mult de cîmpul de luptă, să mă întorc în ascunzătorile mele secrete; dar curiozitatea se dovedi mai puternică; să-mi revăd semenii, să ştiu cine avea să învingă. Mă ascunsei în vîrful unor stînci care se înălţau lîngă meandra fluviului şi aşteptai zorile.

Cînd se lumină, apărură nişte siluete la orizont, înaintau la atac. Chiar înainte să le deosebesc bine, puteam fi sigur că niciodată un Dinozaur nu fugise cu atîta lipsă de graţie. Cînd îmi dădui seama despre ce era vorba, nu ştiam dacă să rîd sau să mă ruşinez. Rinoceri, o turmă, dintre primii, mari şi greoi şi groso­lani, cu cucuie de materie cornoasă, dar absolut inofen­sivi, capabili doar să pască iarbă: iată pe cine luaseră drept străvechii Regi ai Pămîntului!

Turma de rinoceri galopă cu un zgomot ca de tunet, se opri pentru a linge uşor nişte tufe, o luă din nou la fugă spre orizont fără a observa măcar aşezările pescarilor.

Mă întorsei în fugă în sat.

—      N-aţi înţeles nimic! Nu erau Dinozauri! anunţai. Rinoceri: iată ce erau! Au şi plecat! Nu mai e niciun pericol! şi adăugai, pentru a-mi justifica dezertarea nocturnă: am fost în explorare! Pentru a spiona şi a vă da de veste.

—      Poate că n-am înţeles că nu erau Dinozauri — spuse calm Zahn — dar am înţeles că tu nu eşti un erou, — şi-mi întoarse spatele.

Evident, erau dezamăgiţi: de Dinozauri, de mine. Acum poveştile lor despre Dinozauri deveniră nişte anecdote, în care monştrii cumpliţi apăreau ca nişte personaje ridicole. Nu mă mai simţeam atins de acest spirit meschin al lor. Acum îmi dădeam seama de mărinimia care ne determinase să preferăm să ne stingem decît să locuim într-o lume care nu mai era pentru noi. Singurul motiv pentru care supravieţuisem era ca un Dinozaur să continue să se simtă ca atare în mijlocul acestei lumi mărunte care-şi ascundea teama de care era încă stăpînită sub masca acestor banale zeflemisiri. Şi ce altceva le rămînea Noilor, decît să aleagă între batjocură şi frică?

Floare-de-Fereguţă îmi dezvălui o altă atitudine povestindu-mi un vis:

—      Era un Dinozaur caraghios, verde din cap pînă-n picioare, şi toţi îşi bateau joc de el, îl trăgeau de coadă. Atunci eu mă apropiai, îi luai apărarea, îl dusei de acolo, îl mîngîiai. Şi-mi dădui seama că, ridicol cum era, era cea mai tristă dintre vieţuitoare, şi din ochii lui galbeni şi roşii curgeau şiroaie de lacrimi.

Ce mă apucă, la aceste vorbe? O scîrbă de ă mă identifica cu imaginile din vis, refuzul unui sentiment care părea că devenise milă, intoleranţă faţă de păre­rea meschină pe care o aveau despre demnitatea Dino­zaurilor? Avui o mişcare trufaşă, mă crispai şi-i aruncai în faţă cuvinte dispreţuitoare:

—      Ce mă tot plictiseşti cu visele astea ale tale tot mai copilăreşti! Nu ştii să visezi decît tîmpenii!

Floare-de-Fereguţă izbucni în lacrimi. Eu mă în­depărtai dînd din umeri.

Asta se întîmpla pe dig; nu eram singuri, pescarii nu auziseră discuţia noastră dar observaseră mişcarea mea şi lacrimile tinerei.

Zahn se simţi dator să intervină.

—      Da cine te crezi — făcu acru — ca s-o jigneşti pe sora mea?

Mă oprii şi nu răspunsei. Dacă voia să se bată, eram gata. Dar în ultimul timp cei din sat îşi schimbaseră stilul: luau totul în glumă. Din grupul pescarilor se auzi un strigăt ascuţit: „Haide, haide, Dinozaure!“ Ştiam. Era o expresie glumeaţă pe care o foloseau pentru a spune: „Las-o mai moale, nu exagera", şi aşa mai departe. Dar mie mi se urcă sîngele la cap.

—      Da, asta sunt, dacă vreţi să ştiţi — răcnii — un Dinozaur, chiar aşa! Şi dacă n-aţi mai văzut Dinozauri, haide, priviţi-mă.

Izbucniră cu toţii în rîs.

—      Eu am văzut unul ieri — spuse un bătrân — a ieşit din zăpadă; in jurul lui se făcu imediat tăcere.

Bătrînul se întorsese dintr-o călătorie prin munţi. Dezgheţul topise un gheţar vechi şi ieşise la iveală scheletul unui Dinozaur.

Vestea se răspândi în sat. „Hai să mergem să vedem Dinozaurul!“ Toţi alergară înspre munte, şi eu îm­preună cu ei.

După ce trecurăm de o morenă, trunchiuri dezră­dăcinate, noroi şi schelete de păsări, ajunserăm într-o vale închisă. Primii licheni înverzeau pe stâncile dez­gheţate. In mijloc, întins ca şi cum ar fi dormit, cu gîtul lungit de spaţiile dintre vertebre, cu coada pre­sărată într-o lungă linie şerpuitoare, zăcea un schelet de Dinozaur uriaş. Cuşca toracică se arcuia ca o pînză de corabie, iar cînd vîntul bătea prin lamele plate ale coastelor părea că pulsa încă înăuntru o inimă invi­zibilă. Craniul era răsucit într-o poziţie contorsionată iar gura, deschisă ca pentru un ultim ţipăt.

Noii alergară până acolo pălăvrăgind voios: în faţa craniului se simţiră ţintuiţi de orbitele goale; rămaseră tăcuţi, la o depărtare de câţiva paşi; apoi se întoarseră şi-i apucă din nou veselia lor neghioabă. Ar fi fost de-ajuns ca unul dintre ei să-şi mute privirea de la schelet la mine, în timp ce mă oprisem să-l contemplu, ca să-şi dea seama că eram identici. Dar niciunul n-o făcu. Acele oase, acei colţi, acele membre distrugătoare vorbeau o limbă de neînţeles acum, nu mai spuneau nimic nimănui, în afară de acel nume vag fără nicio legătură cu experienţele prezentului.

Eu continuam să privesc scheletul, Tatăl, Fratele, egalul meu, Eu însumi; recunoşteam membrele mele descărnate, trăsăturile mele gravate în stîncă, tot ceea ce fusesem şi nu mai eram, măreţia noastră, greşelile noastre, destrămarea noastră.

Aceste rămăşiţe ar fi servit noilor ocupanţi distraţi ai planetei pentru a însemna un punct în peisaj, ar fi urmat destinul cuvîntului „Dinozaur” devenit un sunet opac fără sens. Nu trebuia să îngădui acest lucru. Tot ceea ce privea adevărata natură a Dinozaurilor trebuia să rămână tainic. Noaptea, în timp ce Noii dormeau în jurul scheletului pavoazat, îmi transportai Mortul şi-l înmormântai vertebră cu vertebră.

Dimineaţa, Noii nu mai văzură nici urmă de schelet. Nu-şi făcură prea multe griji. Era un nou mister care se adăuga la atîtea alte mistere legate de Dinozauri. Şi-l alungară repede din gînd.

Dar apariţia scheletului lăsă o urmă, şi în mintea tuturor Noilor ideea de Dinozaur se împleti cu aceea a unui sfârşit trist, iar poveştile pe care le spuneau acum erau străbătute de accente de compasiune, de durere pentru suferinţele noastre. N-aveam ce face cu mila lor. Milă de ce? Dacă o specie cunoscuse vreodată o evoluţie plină şi bogată, o domnie lungă şi fericită, aceia fuseserăm noi. Stingerea noastră a reprezentat un epilog măreţ, demn de trecutul nostru. Ce puteau în­ţelege proştii ăştia? De fiecare dată cînd deveneau sentimentali vorbind de bieţii Dinozauri, îmi venea să-i iau peste picior, să povestesc întîmplări născocite şi neverosimile. Oricum, adevărul despre Dinozauri n-ar mai fi fost înţeles de nimeni, era o taină pe care urma s-o păstrez doar pentru mine.

Un cârd de nomazi se aciui în sat. Printre ei se afla şi o tânără. Tresării văzând-o. Dacă nu mă înşelau ochii, prin vine nu-i curgea doar sîngele Noilor: era o mulatră, o mulatră de Dinozaur. Îşi dădea oare seama? Cu siguranţă că nu, dacă ar fi să o judecăm după dezinvoltură. Poate nu unul din părinţi, ci unul din bunici, din străbunici sau din strămoşi fusese Dinozaur, şi trăsăturile, gesturile rasei noastre apăreau la ea într-o formă aproape neruşinată, dar de nerecunoscut pentru ceilalţi, inclusiv pentru ea. Era o fiinţă graţioasă şi veselă; imediat se adună în jurul ei un cerc de curtezani, iar dintre ei cel mai asiduu şi mai îndră­gostit era Zahn.

Era pe la începutul verii. Tineretul dădea o serbare pe rîu.

—      Vino cu noi! mă invită Zahn, care după atitea încăierări încerca să-mi devină prieten; apoi se apucă din nou să înoate alături de Mulatră.

Mă apropiai de Floare-de-Fereguţă. Poate venise clipa să ne explicăm, să ne împăcăm.

—      Ce-ai visat azi noapte? întrebai, pentru a intra în vorbă.

Rămase cu capul aplecat.

—      Am văzut un Dinozaur rănit care se zbătea în agonie.

Îşi apleca nobilul şi delicatul său cap şi suferea, suferea... Eu îl priveam, nu-mi puteam lua ochii de la el, şi-mi dădui seama că-mi face o plăcere deosebită să-l văd suferind...

Buzele Florii-de-Fereguţă erau întinse într-o cută rea, pe care n-o mai văzusem la ea. Aş fi vrut să-i demonstrez numai că nu intram în acel joc de senti­mente ambigue şi întunecate; mie îmi plăcea viaţa, eram urmaşul unui neam fericit. Mă apucai să dansez în jurul ei, s-o stropesc cu apa din rîu dînd din coadă.

—      Nu-ţi pot ieşi din gură decît lucruri triste? spusei, frivol. Încetează odată, hai să dansăm!

Nu mă înţelese. Se strâmbă.

—      Iar dacă nu dansezi cu mine, o să dansez cu alta! exclamai.

O luai de o labă pe Mulatră, chiar de sub nasul lui Zahn, care mai întîi o privi îndepărtîndu-se fără să înţeleagă, atît era de cufundat în contemplaţia sa amo­roasă, apoi tresări de gelozie. Prea tîrziu: eu şi cu Mulatra ne şi aruncasem în rîu şi înotam spre malul celălalt, pentru a ne ascunde în tufişuri.

Poate că voiam doar să-i arăt Florii-de-Fereguţă cine eram de fapt, să-i dezmint părerile greşite pe care şi le făcuse despre mine. Şi poate pentru că eram mînat de o veche ranchiună împotriva lui Zahn, voiam să resping cu ostentaţie noua lui ofertă de prietenie. Sau, mai degrabă, formele familiare şi în acelaşi timp neobiş­nuite ale Mulatrei îmi stîrneau dorinţa unui raport natural, direct, fără gînduri ascunse, fără amintiri.

Cîrdul de nomazi urma să plece în dimineaţa urmă­toare. Mulatra consimţi să-şi petreacă noaptea prin tufişuri. Mă drăgostii cu ea pînă-n zori.

Acestea nu erau decît episoade efemere dintr-o viaţă altminteri liniştită şi săracă în evenimente. Lă­sasem să se cufunde în tăcere adevărul despre mine şi despre era domniei noastre. Acuma, aproape că nici nu se mai vorbea de Dinozauri; poate că nimeni nu mai credea nici că existaseră. Chiar şi Floare-de-Fereguţă încetase să-i viseze.

Cînd ea îmi povesti:

— Am visat că într-o peşteră se afla unicul urmaş al unei specii de care nimeni nu mai ştia nici cum se numeşte, şi m-am dus să-l întreb, şi era întuneric, şi ştiam că era acolo, şi nu-1 vedeam, şi ştiam bine cine era şi cum arăta dar n-aş fi putut s-o spun, şi nu înţe­legeam dacă el răspundea la întrebările mele sau eu la ale lui... fu pentru mine semnul că între noi începuse, în sfîrşit, să se înfiripe dragostea, aşa cum îmi dorisem din clipa în care mă oprisem pentru prima dată la izvor şi nu ştiam încă dacă-mi va fi dat să supravieţuiesc.

De atunci încoace învăţasem multe, şi mai ales felul în care înving Dinozaurii. La început crezusem că dis­pariţia însemnase pentru fraţii mei mărinimoasa accep­tare a unei înfrîngeri; ştiam acuma că Dinozaurii, pe măsură ce dispar, îşi extind şi mai mult dominaţia, în păduri infinit mai întinse decît cele ce acoperă conti­nentele: în încîlceala gândurilor celor care rămân. Din penumbra temerilor şi îndoielilor generaţiilor ignorante, ei continuau să-şi întindă gâturile, să-şi ridice labele cu gheare, şi cînd ultima umbră a imaginii lor se şterse, numele lor continua să suprapună peste toate semnifi­caţiile, să-şi perpetueze prezenţa în raporturile dintre fiinţele vii. Acuma, după ce şi numele lor fusese şters, urmau să se confunde cu matriţele mute şi anonime ale gîndului, prin care dobîndesc formă şi substanţă lucrurile gândite: de către cei Noi, şi de către cei care aveau să vină după cei Noi, şi de către cei care vor veni încă şi mai tîrziu.

Privii împrejur: satul în care sosisem ca un străin, îl puteam socoti al meu, o puteam socoti a mea şi pe Floare-de-Fereguţă: în măsura în care o poate face un Dinozaur. De aceea, cu un salut mut îmi luai rămas bun de la Floare-de-Fereguţă, părăsii satul şi plecai pentru totdeauna.

Pe drum, priveam copacii, rîurile şi munţii, şi nu-i mai puteam deosebi pe cei care existau pe vremea Dinozaurilor de cei care apăruseră după. In jurul unor vizuini se instalaseră nomazii. O recunoscui de departe pe Mulatră, tot atrăgătoare, numai puţin mai grasă. Pentru a nu fi văzut, mă adăpostii în pădure şi o pîndii. O urma un băieţaş care de-abia era în stare să alerge, legănîndu-se pe picioare. De cît timp nu mai văzusem un mic Dinozaur, atît de desăvîrşit, atît de plin de însăşi esenţa de Dinozaur, dar atît de neştiutor de ceea ce înseamnă pînă şi numele de Dinozaur?

Îl aşteptai într-o poiană din pădure ca să-l văd cum se joacă, cum fuge după un fluture, cum izbeşte un con de pin de o piatră ca să-i scoată seminţele. Mă apropiai. Era chiar fiul meu.

Mă privi curios.

—      Cine eşti? întrebă.

—      Nimeni, făcui. Dar tu ştii cine eşti?

—      Ba bine că nu! Toţi o ştiu: sunt un Nou! spuse.

Era exact ceea ce aşteptam să mi se spună. Îl mîngîiai pe cap şi-i spusei:

—       Bravo!

Apoi plecai mai departe. Străbătui văi şi cîmpii. Ajunsei într-o gară, luai trenul şi mă pierdui în mulţime.

Cap8