Educatie sanitara in comunism (5)

În colonie  

Cînd au venit delegaţii Crucii Roşii în clasă şi au întrebat cine vrea să se înscrie la cursul F.G.P.A.S, Florin nici n-a vrut s-audă de aşa ceva.

E drept că cele ce le-au spus delegaţii erau cît pe-aci să-l determine pe Florin să se înscrie. Cum func­ţionează organismul omului, ce sînt aceia microbi pro­ducători de boli, cum să te fereşti de îmbolnăviri, cum să-ţi ajuţi colegii dacă se rănesc şi multe alte lucruri pe care i-ar fi plăcut să le ştie, şi le-ar fi putut învăţa toc­mai la cursul F.G.P.A.S.

    Dar ca să facă două ore de curs pe săptămână nu-i prea surîdea lui Florin. Şi, unde mai pui că trebuia să şi înveţe.

„Oare n-am destul şi aşa cu şcoala, îşi zise el. Ce-mi mai trebuie şi F.G.P.A.S.-ul ăsta. Să mă leg la cap cînd nu mă doare”

De fapt, nu că nu i-ar fi plăcut lui Florin să înveţe. Dar aşa era el. Trebuia să tragi de el până să-l deter­mini să facă ceva. Tot i se părea, ba că e prea greu, ba că nu-1 interesează, ba că nu-i foloseşte...

Aşa şi-a spus şi de data aceasta. Şi nu s-a înscris la acest curs. Cu toate că printre primii s-a înscris şi Relu, cel mai bun prieten al lui.

„Ce ţi-e şi cu Relu ăsta, gîndi Florin. Totdeauna să fie el peste tot. Ce-o să mai rîd de el. Eu o să mă joc şi el o să înveţe la F.G.P.A.S.”

A trecut cîtva timp de la aceasta. Cursul F.G.P.A.S. începuse şi era urmat cu regularitate de cei ce se în­scriseseră.

Intr-o zi Florin îl auzi pe Relu vorbind cu nişte şcolari mai mici. Aceştia îl ascultau fără să clipească din ochi. Pesemne că îi interesa ce le spunea. Florin însă nu era mai puţin interesat de ceea ce explica Relu micilor şcolari. Ştia el cîte ceva despre igienă, dar de ce e necesară şi ce se poate întîmpla, Florin nu auzise încă pînă atunci.

Şi nu mică i-a fost mirarea lui Florin cînd peste cî­teva zile îl văzu pe Relu pansînd pe un coleg de al lor ce se tăiase într-un geam. Cu vată, tifon şi alcool. La fel ca un doctor. Şi cu cîtă uşurinţă i-a legat tăietura. Parcă nu făcuse în viaţa lui decît pansamente. După ce termină de pansat, Relu aşeză cu grijă vata, tifonul şi spirtul într-un raft din dulăpiorul ce se afla în clasă şi care purta semnul Crucii Roşii.

Fiindcă, între timp, Relu terminase cursul F.G.P.A.S, luase diplomă şi insignă şi fusese numit responsabilul postului sanitar de clasă. Avea aşadar în grija sa cutia cu toate cele necesare primului ajutor în caz de acci­dente.

Lui Florin începuse să-i pară rău că nu urmase şi el Cursul.

Nu fiindcă Relu avea în piept insigna F.G.P.A.S. - ului, nici fiindcă era responsabilul postului sanitar.

Putea şi el să aibă insigna sau să fie măcar in co­lectivul postului sanitar, dacă ar fi urmat cursul.

Dar ceea ce îi părea rău lui Florin era că nu ştia tot ce ştia Relu. Pentru el, unele lucruri pe care le în­văţase Relu la cursul F.G.P.A.S., erau încă un mister; pînă acum crezuse că pentru a lega o rană trebuie să fii neapărat medic, iar pentru a şti cum să te fereşti de boli, să înveţi ani de zile.

Toate aceste lucruri însă, Relu le învăţase la cursul F.G.P.A.S. şi acum le cunoştea.

Tare ar fi dorit şi Florin să le cunoască.

„Dar nu-i nimic, îşi zise el, voi avea timp să le în­văţ şi eu. Parcă trebuie să mă grăbesc?“.

O întîmplare, care avu loc în vara aceea, îi dovedi însă lui Florin că totdeauna este bine să ştii cît mai multe lucruri folositoare.

...Şcoala se terminase şi copiii fuseseră trimişi într-o colonie la poalele munţilor.

Florin se bucura din plin de aerul curat, de razele călduroase ale soarelui, de odihnă, de jocurile şi spor­turile care erau organizate în colonie.

Devenise mai viguros şi mai puternic.

De cîtva timp li se spusese copiilor că în curînd vor face o excursie pe unul din munţii mai apropiaţi.

Ce bucurie pe ei! Să te sui pe cărările umbroase şi răcoroase, să respiri mireasma întăritoare a brazilor, să atingi piscurile care privite de jos ţi se par de neajuns.

Ziua mult visată de copii sosi.

Conduşi de profesorii care îi aveau în grijă, copiii porniră gălăgioşi şi veseli la drum.

După vreo oră de mers, poposiră pe o pajişte înso­rită care acoperea vîrful uneia din înălţimile ce alcă­tuiau şirul de munţi.

Florin şi Relu, porniră să „exploreze" regiunea în­vecinată.

Pajiştea era destul de întinsă. In scurt timp, um­blînd în căutarea unor privelişti cît mai noi, cei doi copii se depărtară de restul grupului.

La o oarecare distanţă, pajiştea începea să coboare, la început lin, apoi din ce în ce mai abrupt, formînd un fel de vale din care se ridica un nou suiş.

De-a lungul acestei văi se zărea o dâră sclipitoare în razele soarelui. Era un pîrîiaş de munte.

Cei doi copii începură să coboare panta, care ducea spre pîrîu. Relu era în frunte. Florin rămăsese în urma lui, coborînd cu paşi mari pentru a-1 ajunge pe Relu.

Deodată, Florin auzi în spatele lui un zgomot, ca şi cum s-ar prăvăli ceva.

Un bolovan desprins din pămînt de picioarele lui Florin, venea cu viteză spre vale.

Florin făcu o mişcare pentru a se feri din calea lui. Era însă prea târziu. Bolovanul îl lovi cu putere peste piciorul drept.

Florin nu-şi dădu prea bine seama ce s-a întîmplat. Simţi o durere puternică în genunchi, apoi de-a lungul întregului picior. Ii venea să plîngă de durere. Încercă să se ridice dar se lăsă păgubaş. Durerea era prea mare. Apoi simţi ceva cald prelingîndu-se pe picior. Îl cu­prinse o frică puternică. Din picior îi curgea sînge, fără încetare.

Măcar de-ar şti ce trebuie să facă, se gîndi el. Dar aşa?... Stătea neputincios, muşcîndu-şi buzele de du­rere şi uitîndu-se cu groază la sîngele care curgea con­tinuu.

Relu nu văzuse ce s-a întîmplat. Ajuns în vale, la pîrîu se uită peste tot în căutarea lui Florin. Apoi îl zări ghemuit jos pe iarba care acoperea panta ce abia o coborîse.

Se sui în fugă pînă la Florin.

„Mă doare piciorul. Nu pot să mă mai ridic de du­rere", se văita Florin cu lacrimi în ochi.

Relu privi cu atenţie piciorul lui Florin. Apoi cu mişcări repezi scoase o batistă, îi ceru şi lui Florin ba­tista lui. Le înnodă pe amîndouă, apoi legă deasupra ge­nunchiului piciorul rănit. Cu o altă batistă curată pe care o scoase din haină, legă rana. Batista, din albă ce era deveni pe dată de un roşu închis. Dar sîngele parcă încetase să curgă.

Florin îl privea printre lacrimi pe Relu. Le făcuse toate aşa de calm, aşa de sigur de el ... Apoi îl văzu îndepărtîndu-se. Reveni cu două beţigaşe. Le aşeză de-a lungul piciorului rănit al lui Florin şi legă peste ele cureaua lui de la pantalon.

„Aşteaptă-mă puţin. Vin îndată. Să nu-ţi fie teamă. Nu se întîmplă nimic rău“, îl încurajă Relu şi plecă în fugă spre pajiştea unde se aflau ceilalţi copii.

Se întoarse cu încă doi. Aveau cu ei o targă făcută din bastoanele mari şi groase pe care le luaseră la drum unii copii şi din vreo cîteva curele de pantaloni ale copiilor.

Florin fu ridicat cu grijă şi aşezat pe targă. Apoi începu coborîşul, înapoi pe drumul pe care veniseră. Vreo câţiva copii, printre care se afla şi Relu, urmau să facă cu schimbul la purtatul tărgii.

Pentru Florin, clipele acelea au rămas de neuitat. Privea cu recunoştinţă la colegii săi, care făceau tot ce puteau pentru a nu-l zgudui, şi în acelaşi timp pentru a-l coborî cît mai iute spre colonie. Relu se îngrijea tot timpul de starea lui. La fiecare 10—15 minute, copiii lăsau targa jos şi Relu cerceta piciorul lui Florin. Îi desfăcea puţin legătura de la genunchi, apoi o strîngea din nou.

„Ca să nu se oprească de tot circulaţia sîngelui“, îi explica Relu lui Florin.

Ajunşi în colonie, copiii îl purtară pe Florin de-a dreptul la cabinetul medicului.

În timp ce pansa piciorul lui Florin cu vată şi cu feşe, medicul se interesa de tot ce s-a întîmplat, cînd s-a produs accidentul, unde, ce a făcut Relu.

Florin abia îi auzea vorbind.

Efortul drumului, durerea din picior, pierderea de sînge, frica prin care trecuse îl obosiseră foarte mult. O moleşeală pe care nu putea s-o înlăture îi închidea ochii.

Printre frînturi, Florin auzea vorbele medicului.

„E o fractură a osului piciorului din cauza loviturii bolovanului. Pierderea de sînge e din cauza osului rupt care a sfîşiat muşchii şi pielea piciorului. Trebuie dus la spital. Dacă nu-i făceau legătura la timp, putea chiar să moară”.

Ultimele cuvinte ale medicului îl treziră pe Florin din amorţeală. I se părea că nu auzise bine. Ridică puţin capul de pe perne şi-l privi pe medic. Vroia să-l întrebe ceva. Dar oboseala şi durerea erau prea mari. Puse capul înapoi pe pernă şi închise ochii.

Îşi aminti numai că a fost din nou ridicat şi dus la o maşină. Probabil ambulanţa. Îl vor duce desigur la spital. Florin auzi uruitul motorului, cîteva voci, apoi îl cuprinse somnul şi adormi

Florin era de cîteva zile la spital. Osul îi fusese pus la loc şi piciorul era acum în gips. După spusele medi­cilor nu mai era niciun pericol. Se va face bine ca şi cum n-ar fi avut nimic. Trebuia însă să stea câtva timp la spital.

Ceilalţi copii uitaseră aproape accidentul lui Florin. El însă se gîndea tot timpul la cele întîmplate.

Nu atît la fractură, la durerea pe care a avut-o, la spaima pe care a tras-o. Alt gînd îi frămînta mintea. Se tot codea să-l întrebe pe medic.

Dar într-o zi se hotărî:

—    Tovarăşe doctor, dacă nu era Relu cu mine pe munte să-mi lege rana, ce s-ar fi întîmplat ?

—   Prietenul tău te-a scăpat de la moarte, îi zise medicul. Dacă nu ştia să-ţi lege rana, sîngele ar fi con­tinuat să curgă şi organismul n-ar mai fi putut func­ţiona din cauza pierderii prea mari de sînge, a hemora­giei cum se numeşte.

Dar nu numai atît! Chiar dacă ar fi reuşit să oprească sîngele, dar dacă prietenul tău n-ar fi ştiut cum să-ţi lege piciorul rănit, fractura s-ar fi putut în­răutăţi, osul rupt ar fi putut sfâşia mai rău muşchii sau ar fi putut atinge nervii şi piciorul ar fi rămas parali­zat. Puteai rămîne invalid pentru toată viaţa.

Medicul îl mîngîie pe păr, apoi îi spuse zîmbind :

—     Nu te mai gîndi însă acum la aceasta. Nu mai e nici un pericol. Şi altădată să fii prevăzător!

Valuri de gînduri îl frământau pe Florin. Nu putea să uite vorbele medicului: „Prietenul tău te-a scăpat de la moarte“.

Ar fi vrut să-l vadă pe Relu. Să-i mulţumească. Să-i spună cît îi este de recunoscător.

Deodată însă, îi trecu o întrebare prin minte. Nu se gîndise pînă atunci. Şi totuşi ce-ar fi fost să se întâm­ple aşa.

„Ce-ar fi fost dacă în loc să-şi rupă el piciorul, acest lucru s-ar fi întîmplat lui Relu? Ce-ar fi fost ca Relu să fi avut pierderea aceea mare de sînge?

Cine i-ar fi legat rana? Cine i-ar fi legat piciorul, pentru ca osul să nu se rupă mai rău?

Florin? El n-ar fi putut, pentru că nu ştia cum. Pînă ar fi fugit să cheme pe ceilalţi copii, Relu ar fi pierdut foarte mult sînge. Şi poate că ajutorul ar fi venit prea târziu. Dar dacă nici copiii cu care plecaseră în excursie nu ştiau să dea primul ajutor?

Relu şi-ar fi pierdut viaţa. Sau, în cel mai bun caz, ar fi rămas un invalid.

Şi toate acestea, numai fiindcă el, Florin n-a vrut să urmeze cursul F.G.P.A.S.

Din cauza lenei şi nepăsării sale, din cauză că nu-şi dăduse seama de importanta cursului F.G.P.A.S., Florin ar fi putut pierde pe cel mai bun prieten al lui, pe Relu. Sub ochii lui, neputincios, fără să-l poată ajuta cîtuşi de puţin.

 În noaptea aceea, Florin avu un somn foarte agitat.

Şcoala începuse de cîteva zile. Florin era de mult vindecat. Putea să fugă, să se joace, să facă sport. La fel ca mai-nainte.

Era bucuros. Îşi revăzuse colegii şi profesorii. Îi re­văzuse pe Relu.

Dar lipsea cineva. Cineva pe care de mult, de cînd era în spital, Florin abia aştepta s-o vadă, s-o roage ceva.

Şi iat-o că sosi. Tovarăşa Negru, secretara Crucii Roşii.

De cum o zări, Florin îi ieşi în fugă în cale:

—     Tovarăşa Negru, anul acesta se mai fac cursuri F.G.P.A.S?

Tovarăşa Negru îl privi mirată.

—     Bineînţeles că da. În fiecare an se deschid noi cursuri E.G.P.A.S. De ce mă întrebi?

Privirea lui Florin se lumină de un zâmbet:

—     Vă rog foarte mult să mă înscrieţi primul pe listă. Anul acesta urmez şi eu cursul F.G.P.A.S.

Cap4