joi, 20 martie 2014

Inca o poveste marca Stefan Zweig(1)

Asfinţitul unei inimi(1)
Pentru zdruncinarea definitivă a unei inimi, soarta nu are totdeauna nevoie de o lovitură grea şi de o forţă brutală; să provoace distrugere tocmai din cauze fugare — iată ce aţâţă neînfrânata-i plăcere de plăsmuitoare. În limba noastră omenească tocită numim această primă atingere uşoară prilej, şi comparăm, miraţi, dimensiunea ei minusculă cu forţa care adesea continuă să lucreze puternic. Dar după cum o boală nu începe în clipa când ne apare nouă, nici soarta unui om nu începe abia atunci când devine vizibilă şi eveniment. Totdeauna — în spirit şi în sânge — soarta cârmuieşte înlăuntru cu mult înainte de a atinge dinafară sufletul. A se recunoaşte, înseamnă a se apăra; de cele mai multe ori, în zadar.
    Bătrânul — Salomonsohn se numea el şi acasă îşi permitea să poarte titlul de consilier intim de agentură şi comision — se trezi din cauza unor dureri violente, în timpul nopţii, la hotelul din Gardone, unde îşi însoţise familia cu ocazia sărbătorilor de Paşti. Pântecul îi era ca încercuit de nişte doage tăioase, iar pieptul atât de încordat, încât abia îşi putea trage sufletul. Bătrânul se sperie; suferea de colici hepatice şi, contrar prescripţiilor medicale, în loc să-şi facă la Karlsbad cura, alesese, de dragul familiei, o localitate din sud. Temându-se de vreo criză periculoasă, îşi pipăia grijuliu pântecul; dar încă în toiul durerilor chinuitoare, constată cu satisfacţie că numai stomacul îl apăsa, probabil din cauza mâncării italieneşti neobişnuite, sau a unei uşoare intoxicaţii, neplăcere pe care o păţeau frecvent vizitatorii acelei regiuni. Respiră uşurat, în timp ce mâna tremurândă îi cădea înapoi, dar apăsarea persista şi îl împiedica să respire. Se sculă greoi din pat, gemând, să facă puţină mişcare. Şi, într-adevăr, în picioare, şi mai ales în mers, apăsarea începu să slăbească. Însă odaia întunecoasă îi oferea un spaţiu prea restrâns; pe deasupra, se temea să nu-şi trezească nevasta, care dormea în patul de alături, şi s-o neliniştească degeaba. Aşa că îşi aruncă pe umeri halatul, încălţă în picioarele goale papucii de pâslă şi, precaut, orbecăi din odaie în coridor, ca să facă acolo câţiva paşi, să-şi mai aline strânsoarea.
În clipa când ieşi pe uşă, pe ferestrele larg deschise, auzi bătând ora în turla bisericii: patru bătăi de clopot, întâi puternice, apoi pierind în tremur, peste lac; ora patru dimineaţa.
Coridorul prelung era cufundat în beznă. Dar printr-o amintire clară din timpul zilei, bătrânul îl ştia prelungindu-se profund, în linie dreaptă. Aşadar, fără să aibă nevoie de lumină, putu să se plimbe de la un capăt la celălalt, respirând din plin, apoi încă o dată şi încă o dată; mulţumit, simţea cum cercul din jurul pieptului slăbea tot mai mult. Uşurat aproape cu totul de durere, graţie mişcărilor binefăcătoare, se şi pregătea să se întoarcă în odaia lui, când un zgomot îl făcu să se oprească speriat: de undeva, nu departe de el, auzi şoapte în întuneric, subţiri totuşi de netăgăduit. Ceva de lemn trosni, ceva şuşoti, se mişcă şi numaidecât, pe uşa ce se întredeschise doar cât o crăpătură, un con luminos, foarte îngust, spintecă, timp de o clipită, întunecimea informă. Ce să fie? Instinctiv, bătrânul se ghemui într-un ungher, nicidecum din curiozitate, ci numai cedând sentimentului de ruşine, uşor de înţeles; ca nu cumva să fie surprins plimbându-se ca un somnambul. Dar i se păruse că în acea unică secundă, când lumina străfulgerase coridorul, o siluetă de femeie îmbrăcată în alb s-ar fi strecurat pe uşă, dispărând spre capătul coridorului. Într-adevăr, acolo, la una dintre ultimele uşi de pe coridor, pocni acum încet o clanţă. Apoi domni iar întuneric şi linişte deplină.
Deodată bătrânul începu să se clatine ca lovit în inimă. Acolo, la capătul coridorului, acolo unde se mişcase clanţa aceea, acolo erau… erau numai odăile lui, apartamentul de trei camere pe care-l închinase pentru familia sa. Nevasta o lăsase dormind cu câteva minute înainte; aşadar, acea siluetă feminină — nu, o eroare era cu totul exclusă! — acea siluetă feminină care se întorcea din vreo aventură într-o odaie străină, nu putea fi decât Erna, fiica lui, abia de nouăsprezece ani.
Bătrânului îi trecură fiori prin tot trupul, atât de tare îl îngheţa groaza. Erna, fata lui, o copilă, o copilă senină şi zburdalnică — nu, nu era cu putinţă, trebuie să se fi înşelat! Ce putea să caute ea într-o odaie străină, dacă nu… Îşi goni din minte propriu-i gând, ca pe un animal rău, dar imaginea fantomatică a siluetei în fugă se crampona autoritar de tâmplele lui — cu neputinţă s-o mai smulgi, cu neputinţă să scapi de ea. Voia să fie sigur. Gâfâind, bâjbâi pe coridor de-a lungul pereţilor până la uşa ei, vecină cu a sa. Da, îngrozitor lucru: tocmai aici, tocmai la această uşă, la această singură uşă de pe coridor, tremura prin încheietura ei un firicel de lumină, şi pe gaura cheii se înscria trădător un punct alb: la patru dimineaţa mai ardea lumină în odaia ei! Şi o nouă mărturie: înăuntru tocmai pocnise uşor comutatorul, firul alb al luminii căzu fără urmă în întunecime — nu, nu, nu avea rost să te amăgeşti. Erna, fata lui, ea fusese aceea care dintr-un pat străin se furişa în al ei.
Bătrânul tremura de groază şi de frig; în acelaşi timp, sudoarea îi inundă porii. Să spargă uşa şi s-o piseze cu pumnii pe neruşinată — ăsta fu întâiul impuls. Dar picioarele se clătinau sub trupul lătăreţ. Abia mai avu putere să se târască în odaia lui şi în pat. Acolo se prăbuşi între perne, cu simţurile întunecate, ca un animal doborât.

În patul său, bătrânul nu se mişca; ochii priveau fix, larg deschişi în întuneric. Alături, continua respiraţia satisfăcută şi fără griji a nevestei. Primul gând fu s-o scuture până se va trezi, să-i spună îngrozitoarea descoperire, să-şi verse focul inimii şi să se potolească. Dar cum să exprime tare, în vorbe, acea grozăvie? Nu, niciodată, niciodată nu i-ar ieşi din gură cuvântul acela. Dar ce să facă? Ce să facă?
Încercă să chibzuiască. Gândurile însă, ca nişte lilieci, i se învălmăşeau, oarbe, prin minte. Era ceva monstruos: Erna, copilul delicat şi binecrescut, cu ochi mângâioşi… Când, când o văzuse încă silabisind în abecedar şi urmărind anevoie cu degetul ei mic şi roz desenul literelor grele?… Când o dusese, în rochiţa ei albastru-deschis, de la şcoală la cofetărie şi-i simţise sărutul de copil de pe guriţa zaharată?… Astea nu fuseseră ieri? Ba nu, sunt ani de atunci… Dar nu mai departe decât în ajun, cu adevărat în ajun, cât de copilăroasă fusese când îi cerşise să-i cumpere sveterul acela aur şi azur care, în vitrină, îi plăcuse atât de mult! „Tăticuţule, te rog, te rog!” cu palmele împreunate, cu râsul plin de siguranţa de sine, căruia nu-i putea rezista niciodată… Iar acum, acum se furişa, la doi paşi de camera lui, noaptea, în patul unui bărbat străin şi se tăvălea acolo, despuiată şi lacomă…
— Dumnezeule!… Dumnezeule!… gemu involuntar bătrânul. Ce ruşine! Ce ruşine! Copila mea, copila mea atât de delicată, atât de păzită — cu un bărbat oarecare… Cu cine?… Dar cine poate fi? Noi suntem aici, la Gardone, abia de trei zile, şi înainte ea nu cunoscuse pe niciunul din aceşti gură-cască sclivisiţi, nici pe contele acela, Ubaldi, cu capul îngust, nici pe ofiţerul italian, nici pe călăreţul amator mecklemburghez… abia la dans a doua zi s-au cunoscut — şi unul dintre ei s-o şi… Nu, nu poate să fi fost primul venit… nu, asta trebuie să fi început mai de mult… acasă… şi eu, care nu ştiu nimic, care n-am habar, eu, nătărău patentat… Dar, în definitiv, ce ştiu despre ele?… Toată ziua muncesc pe brânci, stau paisprezece ore la birou, ca odinioară cu valiza de mostre în tren… numai ca să fac rost de bani, bani, bani, ca să aibă rochii frumoase, să fie bogate… iar seara, când mă întorc acasă, obosit, frânt, dumnealor sunt plecate în societate, la teatru, la baluri… ce ştiu eu despre ele? Ce învârtesc ele ziua întreagă?… Atâta ştiu acum, că noaptea, copila mea, cu trupul ei tânăr şi pur, se duce la bărbaţi, ca una de pe stradă… O, ce ruşine!
Bătrânul gemu iarăşi şi iarăşi. Fiecare gând nou îi sfâşia rana tot mai adânc; avea senzaţia că tot creierul îi stă deschis şi însângerat şi viermi roşii scormonesc prin el.
Dar de ce le-am tolerat toate? De ce mă chinuiesc eu aici, pe când ea se satură de somn, cu trupul ei desfrânat?… De ce nu m-am năpustit îndată în odaia ei, ca să ştie că-i cunosc desfrâul?… De ce nu i-am rupt oasele?…
Pentru că sunt slab… sunt laş… Totdeauna am fost slab cu ele… le-am cedat întotdeauna… eram atât de mândru că le pot uşura viaţa, chiar dacă a mea era de tot prăpădită… Mi-am însângerat palmele ca să adun bani, gologan cu gologan; aş fi acceptat să-mi jupoaie cineva şi pielea, numai să le văd mulţumite… Dar abia le îmbogăţisem că le şi era ruşine de mine… nu mai eram destul de elegant pentru ele… şi prea incult… de unde era să învăţ cultură? La doisprezece ani m-au şi retras de la şcoală şi a trebuit să-mi agonisesc pâinea, să agonisesc, să agonisesc, să car valize cu mostre, să călătoresc din sat în sat, apoi să fac pe agentul din oraş în oraş, înainte de a-mi putea înfiinţa firma proprie… şi abia le-am înălţat şi le-am dat casa lor, că nici vechiul meu nume, bun şi cinstit, nu le-a mai fost pe plac… A trebuit să-mi cumpăr altul — consilier de agentură şi comision, consilier intim — ca lumea să nu i se mai adreseze cu „doamna Salomonsohn”, ca să poată face pe distinsele… Distinse! Distinse!… Râdeau de mine când eram împotriva aerelor de distincţie, împotriva societăţii lor „înalte” şi când le istoriseam cum maică-mea, Dumnezeu s-o ierte, gospodărea, liniştită, modestă, numai pentru tata şi pentru noi… Mă socoteau demodat… „Eşti demodat, tăticuţule”, mă lua Erna totdeauna în râs… da, demodat, da… şi acum se culcă cu bărbaţi străini în paturi străine, copilul meu, unicul meu copil!… Ce ruşine! Ce ruşine!…
Cu atâta putere zvâcni din pieptul bătrânului geamătul suferinţei sale, încât alături, nevasta se trezi.
— Ce ai? întrebă ea, buimăcită de somn.
Bătrânul nu se mişcă şi îşi reţinu respiraţia. Şi rămase astfel, neclintit, în racla întunecoasă a chinurilor sale, până în zori, ros de gânduri, ca de viermi.

Dimineaţa, la micul dejun, fu întâiul la masă. Gemând se aşeză; îi era silă de fiece dumicat. Iarăşi singur! gândi. Veşnic singur! Când plec dimineaţa la birou, ele mai dorm, tihnite şi trândave, după balurile şi spectacolele dumnealor… seara, când mă întorc, s-au şi dus la petreceri, în societate; acolo nu mai au nevoie de mine… o, banii, blestemaţii de bani le-au stricat… le-au îndepărtat de mine… Eu, nerodul, i-am adunat şi m-am furat pe mine însumi, pe mine m-am sărăcit şi din ele am făcut nişte deşănţate… Cincizeci de ani am robotit fără rost, nu mi-am îngăduit nicio zi liberă şi acum, iată-mă singur…
Treptat, îşi pierdea răbdarea. De ce nu vine?… Vreau să-i vorbesc, trebuie să i-o spun… trebuie să plecăm de aici, neîntârziat… de ce nu vine?… O mai fi obosită, doarme admirabil, cu conştiinţa împăcată, în timp ce eu îmi sfâşii inima, nătărăul de mine!… Şi mama, ea se găteşte ceasuri în şir, trebuie să facă baie, să se sulemenească, să se manichiureze, să se coafeze — înainte de unsprezece nu coboară… Mai e de mirare?… Ce se poate alege de copilul ei?… O, banii, afurisiţii!
Din spate scârţâi un pas uşor.
— ’neaţa, tăticuţule, te-ai odihnit bine?
Ceva se plecă gingaş dintr-o parte, un sărut abia schiţat îi atinse fruntea care-l durea. Instinctiv, îşi trase capul înapoi — îl scârbea mirosul greu şi dulceag al parfumului Coty. Şi în afară de asta…
— Ce ai, tăticuţule, iar eşti în toane rele?… Chelner, o cafea şi ham and eggs… N-ai putut dormi? Sau ai veşti proaste?
Bătrânul se stăpâni. Îşi vârî capul între umeri — nu avea curajul să-şi înalţe privirea — şi tăcu. Vedea numai mâinile ei pe masă, mâinile ei subţiri; manichiurate şi nepăsătoare, zburdau ca nişte ogari zvelţi, răsfăţaţi, pe pajiştea albă a feţei de masă. El tremura. Cu timiditate, ochii lui pipăiau braţele delicate, feciorelnice, de copil, care odinioară — cât să fie de-atunci? — îl cuprindeau atât de des înainte de culcare… vedea arcuirea fină a sînilor care, sub noul sveter, jucau liber, la fiece respiraţie. Goală!… S-a tăvălit goală cu un bărbat străin, îşi spunea furios. Pe toate astea, bărbatul acela le-a atins, le-a pipăit, le-a dezmierdat, le-a gustat, le-a savurat… carnea mea, sângele meu… copilul meu, o, nemernicul acela de străin… o… o…
Involuntar, gemuse iarăşi.
— Dar ce ai, tăticuţule? spunea ea, înghesuindu-se linguşitor în el.
Ce am? vuia într-însul. O târfă de fată şi lipsa de curaj ca să i-o spun.
Apoi mârâi nedesluşit:
— Nimic! Nimic!
Apucă cu grabă ziarul să-şi clădească din foile desfăcute un paravan împotriva privirii ei întrebătoare, căci teama de a-i întâlni ochii creştea din ce în ce. Mâinile îi tremurau. Ar trebui să i-o spun acum, acum, cât suntem singuri, se chinuia el. Dar glasul nu-l asculta; nu avea putere nici să-şi ridice fruntea.
Şi deodată, cu o mişcare bruscă, împinse scaunul îndărăt şi se refugie, cu pas greoi, în grădină; simţise cum, fără voia lui, o lacrimă groasă i se rostogolea pe obraz — şi fata nu trebuia s-o vadă.

Bătrânul cu picioare scurte se plimbă în neştire prin grădină şi timp îndelungat îşi ţinu ochii aţintiţi asupra lacului. Cu totul orbit lăuntric de lacrimile reţinute, nu se putea împiedica să observe cât de frumos era peisajul: de sub lumini de argint — urcând în valuri verzi şi haşurate cu negru de dungile subţiri ale chiparoşilor — se zăreau dealurile în culori pastelate; îndărătul lor, munţii priveau în vale — severi, dar fără îngâmfare — la gingăşia lacului, aşa cum se uită oamenii în toată firea la jocul naiv al unor copii iubiţi. Cât de lin se desfăşurau toate, cu un gest deschis, înflorit, primitor, cât de intens te îmbia să fii bun şi fericit acest zâmbet atemporal de beatitudine pe care Dumnezeu îl revărsa asupra sudului său! Fericit! Năuc, bătrânul îşi clătină capul prea greu.
Aici ai putea fi fericit! îşi zise. Odată, îmi dorisem şi eu să simt cât de frumoasă e lumea celor fără griji… doream să gust şi eu, măcar odată după cincizeci de ani de scris şi socotit, de tocmeli şi de gheşefturi, câteva zile senine… o singură dată, doar odată, înainte să mă ducă la groapă… şaizeci şi cinci de ani, Dumnezeule, desigur, moartea ţi-a şi vârât mâna în trup, şi banii nu-ţi mai ajută, nici medicii… Numai de câteva ori să răsuflu în voie, atâta îmi doream, atât pentru mine… Dar bietul tata, răposatul, îmi spunea întotdeauna: „Plăcerea nu e pentru de-alde noi, noi ne purtăm în spinare bocceaua până-n mormânt”… Ieri mai credeam că mi-o fi şi mie dat să simt odată plăcerea… ieri eram oarecum un om fericit, mă bucuram de copila mea cea frumoasă, senină, mă bucuram de bucuria ei… Dar Dumnezeu m-a şi bătut, mi-a şi răpit totul… Căci acum s-a isprăvit pentru totdeauna… Nu mai pot sta de vorbă cu propria mea copilă… nu mai pot să privesc în ochii ei, atât îmi e de ruşine… Va trebui să mă gândesc într-una, acasă, la birou şi noaptea în pat: unde e acum, pe unde a umblat, ce a făcut?… Niciodată n-am să mă pot întoarce acasă liniştit, iar dânsa să stea lângă mine sau să-mi sară înainte şi mie să mi se deschidă inima văzând-o cât e de tânără şi frumoasă… Când mă sărută, am să mă întreb cine le-a avut ieri, aceste buze… Să trăiesc mereu cu teamă când nu-i lângă mine, mereu să-mi fie ruşine când o privesc în ochi? Nu, asta nu-i viaţă, nu-i viaţă…
Bătrânul mormăia, clătinându-se ca beat. Privea într-una lacul, într-una alunecau lacrimi în barba lui. Fu nevoit să-şi scoată ochelarii; cu ochii lui miopi şi umezi, sta atât de stângaci în mijlocul drumului îngust, încât un ajutor de grădinar care tocmai trecea pe acolo, se opri surprins, izbucni în râs şi apoi strigă în batjocură câteva cuvinte italieneşti în urma bătrânului buimac. Asta îl deşteptă din toropeala durerii; îşi puse ochelarii şi se furişă în grădină, să se ascundă undeva, pe o bancă, departe de oameni.
Dar nu apucă să facă nici câţiva paşi spre un loc mai retras, că un râs venind din stânga sa îl făcu să tresară… un râs pe care îl cunoştea şi care acum îi sfâşia inima. Pentru el fusese muzică, de-a lungul a nouăsprezece ani, acel râs uşor al zburdălniciei… de dragul lui călătorise el nopţi întregi până la Posen şi în Ungaria, în vagoane de clasa a treia, numai pentru ca apoi să le presare lor ceva, acea humă galbenă din care înfloreşte veselia nepăsătoare… numai pentru râsul lor trăise el şi se necăjise până a-şi îmbolnăvi fierea din trup… numai pentru ca râsul acela să răsune totdeauna în jurul gurii dragi. Şi iată că afurisitul de râs îi sfârteca măruntaiele ca un ferăstrău înroşit în foc.
Şi totuşi îl atrăgea pe bătrân, în ciuda silei ce o resimţea. Fata, pe terenul de tenis, învârtea racheta în mână cu mişcări uşoare din încheietură, o arunca în joacă şi o prindea iar. Şi în acelaşi timp, către cerul de azur se înălţa o cascadă de râs cristalin. Trei domni o priveau admirativ: contele Ubaldi, într-o cămaşă uşoară de sport, ofiţerul în uniforma sa care-i încorseta mijlocul şi călăreţul amator în nişte breeches(*) impecabili; trei siluete bărbăteşti precis profilate, ca nişte statui, în jurul acelei jucării care fâlfâia asemeni unui fluture. Însuşi bătrânul, cucerit, rămase cu ochii căscaţi. Dumnezeule, cât de frumoasă era în rochia ei scurtă, luminoasă, cu pulberea soarelui curgându-i prin părul bălai! Şi cu câtă fericire îşi simţeau tinerele picioare propria sprinteneală, când alergau ori săltau, îmbătate şi îmbătătoare, cu acea supunere ritmic arcuită a încheieturilor. Acum trimitea voioasă mingea albă în aer, pe urmă a doua minge, a treia; era minunat să vezi cum se unduia, aci plecându-se, aci apucând — acel trup de fată zvelt ca un lujer — şi aci avântându-se după minge. N-o mai văzuse nicicând aşa, într-o explozie de flăcări exuberante, flăcări albe, zburătoare, ea însăşi o flacără palpitândă în aburul de argint al râsului ce dogorea peste trupul ei — o zeiţă feciorelnică, născută din vegetaţia grădinilor din Sud, din azurul catifelat al oglinzii de pe lac: acasă niciodată nu se încorda atât de sprinţar, atât de sălbatic, în dorinţa lui de joacă, acest trup subţirel, cu arcuri tari. Niciodată, nu, niciodată n-o mai văzuse astfel, în oraşul posomorât, înghesuit între ziduri, niciodată nu-i auzise, în casă ori pe stradă, glasul atât de cristalin desprins din închisoarea pământească a gâtlejului, înălţându-se ca o melodie a voioşiei — nu, nu, niciodată nu fusese atât de frumoasă! Bătrânul o fixa neîncetat. Uitase de toate, nu-şi putea lua ochii de la acea flacără albă, fugară. Şi ar fi stat aşa, fără sfârşit, să soarbă într-însul, cu priviri pătimaşe, imaginea ei, dacă în cele din urmă, printr-o piruetă sprintenă, cu un salt, fata n-ar fi prins o minge din zbor, ca apoi, încălzită, râzând, răsuflând greu şi privind cu mândrie, s-o strângă la piept.
— Brava! Brava! aplaudară ca după o arie de operă cei trei domni, care priviseră cu interes la îndemânatica jonglerie cu mingile.
Vocile lor guturale îl treziră din vrajă pe bătrân. Îi privi furios.
Iată-i, nemernicii! îi ciocănea inima. Iată-i!.. Dar care dintre ei o fi? Cine a avut-o dintre ăştia trei?… Ce grozav de ferchezuiţi, de parfumaţi şi de bărbieriţi sunt aceşti pierde-vară!… La vârsta lor, alde noi trebuia să şedem la birou cu pantaloni cârpiţi şi să ne rupem pingelele umblând pe la clienţi… taţii lor mai stau poate şi astăzi aşa şi se omoară muncind ca să-i ţină… iar ei colindă lumea, taie frunză la câini, au feţe bronzate, lipsite de griji, şi ochi luminoşi, impertinenţi… păi aşa cred şi eu că-i uşor să fii bine dispus şi plin de prospeţime… n-au nevoie decât să azvârle câteva cuvinte dulcegi unei copile cu fumuri ca asta, şi li se şi vâră în aşternut… Dar care o fi dintre ei?… Care?… Unul, asta-i sigur, îi vede prin rochie goliciunea şi plescăie din limbă: „Pe asta am avut-o”… O cunoaşte înfierbântată şi despuiată şi-şi spune că deseară din nou… şi-i face cu ochiul… o, câine!… Aş fi în stare să-l omor în bătăi pe câinele acela!…
Cei de pe teren îl observaseră. Fata ridică racheta în semn de salut şi râse către el, domnii se înclinară. El nu răspunse, privea numai cu ochi injectaţi şi umezi gura ei exuberantă. Şi mai poţi să râzi aşa, neruşinato!… Dar poate că şi ăsta îşi râde în barbă şi-şi spune: „Ia te uită la ovreiul ăla bătrân şi prost care noaptea sforăie de se aude în stradă… dacă ar şti, nătărăul!”… Da, ştiu, râdeţi, mă călcaţi în picioare ca pe o otreapă… dar fata e şic şi vă face pe voie, vi se vâră repede în pat… Şi mama, cam îngroşată şi împopoţonată, fardată şi pudrată, dar cu toate astea, dacă ai îndemna-o, ar mai îndrăzni poate şi ea un mic dans… Păi aveţi dreptate, ticăloşilor, dacă muierile în călduri, neruşinatele, nu vă dau pace. Ce vă pasă dacă altcuiva i se frânge inima… ajunge că vă distraţi voi, că se distrează ele, muierile astea infame… aş trage în voi cu revolverul, v-aş bate cu harapnicul… Dar aveţi dreptate, atâta timp cât n-o face nimeni… atâta timp cât îţi înghiţi furia ca un câine propria lui vărsătură… aveţi dreptate dacă sunt atât de laş, jalnic de laş… dacă n-o înşfac pe neruşinată de braţ şi n-o smulg dintre voi… dacă stau aşa, mut, rumegându-mi fierea, ca un laş… laş… laş!..
Bătrânul se ţinea cu mâinile de balustradă, atât de puternic îl zguduia mânia neputincioasă. Şi, pe neaşteptate, scuipă la picioarele sale şi se depărtă clătinându-se.

Bătrânul se târî cu greu până în centru. Acolo, în faţa unei vitrine, se opri brusc; fel de fel de articole de turism — cămăşi şi plase, bluze şi unelte de pescuit, cravate, cărţi, cutii de biscuiţi — clădiseră printr-o îngrămădire întâmplătoare nişte piramide artistice şi colorate. Privirea lui însă se lipise numai de un singur obiect, care sta dispreţuit printre elegantele troace: un ciomag noduros, masiv şi grosolan, întărit cu un vârf de fier, greu de purtat şi desigur îngrozitor când loveşti cu el.
Să-l omor… să-l fac una cu pământul, câinele! Gândul acesta îi provoca o ameţeală confuză, aproape voluptoasă, care îl împinse în magazin, unde cumpără pe un preţ mic bâta aceea noduroasă. Din clipa când apucă în pumn obiectul acela greu, puternic şi primejdios, se simţi mai voinic: o armă dă totdeauna unui om plăpând siguranţă de sine. Simţea cum de la mâner îi trecea în muşchi o încordare vehementă: Să-l omor!… Să-l omor, câinele!… mormăia printre dinţi şi involuntar pasul lui greoi şi poticnit deveni mai apăsat, mai drept, mai iute; mergea, ba, alerga pe faleză încolo şi încoace, transpirând, dar mai mult din izbucnirea pasiunii decât din umbletul accelerat. Căci mâna i se încleşta din ce în ce mai înfierbântată pe mânerul solid.
Cu arma sa, bătrânul intră în răcoarea umbrei albastre a holului. Ochii surescitaţi îl căutară numaidecât pe duşmanul invizibil. Şi într-adevăr, în colţ, pe fotoliile moi, de trestie, şedeau cu toţii, sorbind whisky-soda din paie subţiri — un grup de trântori uniţi printr-o convorbire voioasă: soţia, fiica şi cei trei inevitabili. Care-o fi? Care-o fi? gândea el înăbuşit, strângându-şi pumnul în jurul măciucii grele. Căruia dintre ei să-i zdrobească scăfârlia?… Căruia? Căruia? Dar Erna, fără să-i înţeleagă neliniştea, îi şi sărise înainte.
— Ai venit, tăticuţule? Te-am căutat peste tot. Închipuie-ţi, domnul von Medwitz ne ia pe toţi în Fiatul său: plecăm la Desenzano, mergem numai pe malul lacului.
În acelaşi timp, îl împingea afectuos spre masă, ca şi cum ar mai fi trebuit să mai şi mulţumească pentru invitaţie.
Domnii se sculaseră politicoşi şi-i întinseră mâna. Bătrânul tremura, dar de braţul lui atârna, catifelată şi ameţitoare, prezenţa caldă a fetei. Şi asta îl calmă. Printr-o paralizie a voinţei, apucă una după alta, mâinile întinse, se aşeză mut, scoase o ţigară de foi şi o dată cu dinţii îşi înfipse şi furia în masa moale. Pe deasupra lui zburau frânturi de conversaţie, în franţuzeşte, estompate de un râs zglobiu în cor.
Bătrânul, ghemuit în tăcerea lui, muşca din ţigară, încât zeama cafenie i se scurgea între dinţi. Au dreptate… au dreptate, îşi spunea. Merit să mă scuipe… iată că am mai şi dat mâna cu el!.. Cu tustrei, dar eu ştiu că unul este nemernicul… şi stau liniştit la aceeaşi masă cu dânsul… nu-l omor, nu, nu-l omor, îi dau mâna politicos… Bine fac, bine fac dacă râd de mine… Şi cum mai discută peste capul meu ca şi cum nici n-aş fi de faţă!… Ca şi cum m-aş şi afla sub pământ… totuşi amândouă, şi Erna şi mamă-sa, ştiu bine că n-am învăţat boabă franţuzeşte… amândouă ştiu asta, amândouă, dar niciuna nu mă întreabă nimic, măcar aşa, de ochii lumii, ca să nu stau aici ca un caraghios, ca un caraghios… Vânt, asta sunt pentru ele, nimic altceva decât vânt… o codiţă neplăcută, ceva care supără, deranjează… ceva de care ţi-e ruşine şi pe care nu-l zvârli cât colo numai pentru că aduce bani… bani, bani, împuţiţii, ticăloşii ăştia de bani cu care le-am stricat… banii ăştia pe care apasă blestemul lui Dumnezeu… Niciun cuvânt nu vorbesc cu mine, nici nevastă-mea, nici propriul meu copil; numai pentru aceste haimanale, pentru aceşti filfizoni sclivisiţi au ochi… Cum mai râd către dânşii, gâdilate, ca şi cum le-ar fi mângâiat carnea!… Iar eu, eu le rabd toate… stau aici, îi ascult cum râd şi nu pricep nimic, şi totuşi stau, în loc să bat cu pumnul în masă… în loc să-i snopesc cu ciomagul şi să-i iau la goană înainte ca ei să se împerecheze în faţa mea… îngădui totul… stau aici, mut, tâmp, laş… laş… laş!
— Permiteţi? întrebă în clipa aceea într-o germană chinuită ofiţerul italian — şi-i întinse bricheta.
Atunci bătrânul, speriat din gândurile lui fierbinţi, îşi ridică brusc privirea şi se uită furios la omul care nu bănuia nimic. Înverşunarea i se mai citea, dogoritoare, pe obraz. O secundă mâna apucă băţul, convulsiv. Apoi însă gura se lăsă iar strâmbă în jos şi se desfăcu într-un rânjet absurd.
— O, permit, repeta el, şi glasul îi deveni strident. Sigur că permit… hehe… permit orice… tot ce doriţi… hehe… permit orice… doar stă la dispoziţia dumneavoastră tot ce am… cu mine vă puteţi permite orice…
Ofiţerul îl privi surprins. Necunoscând limba, nu înţelesese pe deplin. Dar râsul acela strâmb, rânjit, îl neliniştea. Baronul german tresări instinctiv; cele două doamne erau albe ca varul — o clipă, aerul dintre ei păru încremenit şi fără răsuflare ca în răstimpul strâmt dintre fulger şi tunetul ce-i va urma.
Apoi schimonosirea sălbatică se destinse, băţul îi alunecă din degetele îndrugate. Ca un câine bătut se chirci în sine bătrânul şi, speriat de propria-i îndrăzneală, tuşi încurcat. Repede înnodă Erna iar, pentru a slăbi încordarea penibilă, conversaţia întreruptă. Baronul german răspundea cu o voioşie vădit silită, dar după câteva minute torentul de vorbe curgea din nou nepăsător.
În mijlocul flecarilor, bătrânul şedea cu totul absent; ai fi putut crede că dormea. Bâta grea, care îi căzuse din mâini, se bălăbănea fără rost între genunchi. Capul cădea tot mai greu pe mâna de care se sprijinea. Dar nimeni nu mai lua seama la dânsul; pe deasupra tăcerii lui se rostogolea valul zgomotos al vorbăriei, uneori scapără zburdalnică, provocată de vreo vorbă de duh, spuma sclipitoare a râsului; el însă, fără să se clintească, şedea cufundat în întunecime nesfârşită, înecat în ruşine şi durere.

Cei trei domni se sculară, Erna îi urmă cu grabă, mama ei mai încet; îndemnaţi de o propunere voioasă, trecură alături, în salonul de muzică şi nu socotiră necesar să-l poftească în mod deosebit pe bătrânul care picotea mohorât. Mai târziu se trezi, surprins de golul neaşteptat din jur, ca unul care tresare din somn cu senzaţia de frig, când noaptea îi alunecă plapuma şi un curent rece îi trece peste trupul dezvelit. Involuntar, privirea pipăia scaunele goale; dar din salonul cu pian se şi auzi, antrenant şi ritmat, un jazz, auzi râsete şi interpelări. Se dansa. Da, să danseze, să danseze într-una, atâta ştiau! Să-şi înfierbânte sângele într-una, să se frece lasciv de una, de alta, până le pică para-n gură. Să danseze, seara, noaptea şi ziua nămiaza mare, trântorii, derbedeii ăştia — uite-aşa ademenesc muierile!
Îndârjit, apucă iar bâta grosolană şi îşi târşâi paşii după dânşii. Se opri în prag. Călăreţul german şedea la pian şi — pe jumătate întors, ca să-i vadă în acelaşi timp şi pe cei ce dansau — zdrăngănea, pe dinafară şi aproximativ, un şlagăr american. Erna dansa cu ofiţerul; mama, greoaie şi opulentă, se lăsa condusă ritmic înainte şi înapoi, nu fără osteneală, de lunganul de conte Ubaldi. Bătrânul însă nu avea ochi decât pentru Erna şi partenerul ei. Ia te uită cât de uşor şi de mângâios îşi pune animalul laba pe umărul ei delicat, ca şi cum această făptură i-ar aparţine cu totul! Cum se înghesuie, în legănare şi în dăruire — parcă promiţându-i-se — trupul ei într-al lui! Cum se mai lipesc cu patimă anevoie stăpânită, chiar sub ochii mei! Da, ăsta-i, ăsta — numai ăsta poate fi, ăsta-i — căci în cele două trupuri care se îmbucă fierbe incontestabil o cunoaştere reciprocă, o complicitate care le-a intrat în sânge. Da, ăsta-i, ăsta-i — numai el poate fi, o citesc în ochii ei pe jumătate închişi şi a căror privire totuşi se revarsă: în această plutire fugară se oglindeşte amintirea unei desfătări şi mai fierbinţi — el a fost acela, hoţul care, noaptea, a înşfăcat şi a străpuns învăpăiat ceea ce acum se ascunde străveziu sub rochia fâlfâindă — copila lui, copila lui! Instinctiv, făcu un pas ca să i-o smulgă. Dar ea nu-l observă. Cu fiece mişcare se abandona ritmului, se lăsa în voia apăsării imperceptibile cu care o conducea partenerul — seducătorul: cu capul pe spate, cu buzele umede şi întredeschise, era toată numai beţie şi uitare de sine, se mlădia în efluviile muzicii, nesimţind nici spaţiu, nici timp, nici oameni — nici pe bătrânul care o privea cu ochi injectaţi, tremurând şi gemând, neclintit, îmbibat de mânie. Fata se simţea numai pe sine, simţea numai picioarele tinere urmând fără împotrivire ritmul sincopat al melodiei de dans; simţea că trăieşte şi că ceva bărbătesc, cu răsuflarea în gura ei, o dorea, că un braţ o împresura puternic şi că în plutirea aceea molatică trebuia să se ferească de a nu i se oferi, cu buze lacome şi fierbând în vâlvătaia dăruirii. Şi toate astea îi erau conştiente în chip magic şi bătrânului, prin însuşi sângele lui surescitat! De fiecare dată când dansul o fura departe de el, i se părea că Erna se scufundă pentru totdeauna.
Brusc, ca o coardă zbârnâitoare, muzica se frânse în mijlocul unei măsuri. Baronul german sări de pe scaun.
— Assez joué pour vous, râse el. Maintenant je veux danser moi-même!
Toţi aplaudară cu entuziasm şi perechile care dansaseră făcură roată.
Bătrânul îşi veni în fire: Să facă ceva! Să spună ceva! Acum! Să nu mai stea bleg, jalnic de inutil, lângă ei! Tocmai trecea prin faţa lui nevasta, gâfâind uşor de pe urma sforţării, totuşi caldă de mulţumire. Mânia îi dădu impulsul unei hotărâri subite. Îi aţinu calea.
— Vino, gâfâi el nerăbdător, am ceva de vorbit cu tine.
Femeia îl privi mirată — broboane de sudoare umezeau fruntea lui palidă, ochii îi erau rătăciţi. Ce voia? De ce o tulbură tocmai acum? Pe buzele ei se şi schiţau cuvinte de refuz; dar atitudinea lui se vădea atât de zvâcnită, atât de primejdioasă, încât amintindu-şi brusc de explozia de furie pe care o avusese, îl urmă cu repulsie.
— Excusez, messieurs, un instant! se mai întoarse ea către domni, scuzându-se.
Faţă de ei se scuză, gândi bătrânul înverşunat, faţă de mine nu s-au scuzat când au plecat de la masă. Eu sunt un animal. O zdreanţă pe care o calci în picioare. Dar au dreptate, au dreptate, devreme ce îi rabd!
Nevasta aştepta, cu sprâncenele sever arcuite; ca un şcolar cu buza tremurândă în faţa profesorului, aşa stătea bătrânul în faţa ei.
— Ei? îl provocă ea în sfârşit.
— Nu vreau… nu vreau… bâigui el în cele din urmă, stângaci. Nu vreau să fiţi în relaţii… să fiţi în relaţii cu oamenii ăştia.
— Cu care oameni?
Făcându-se a nu înţelege, ea îşi ridică indignată privirea, ca şi cum ar fi jignit-o chiar pe dânsa.
— Cu ăia — şi îşi agită furios capul în direcţia salonului de muzică — nu-mi convine… nu vreau…
— Şi pentru ce, mă rog?
Mereu tonul ăsta inchizitorial, îşi spuse el cu amărăciune, parcă aş fi servitorul ei; apoi bâlbâi iritat:
— Am motivele mele… Nu-mi convine… Nu vreau ca Erna să stea de vorbă cu oamenii ăştia… Nu-i nevoie să le ştii toate.
— Atunci îmi pare foarte rău, refuză ea cu aroganţă. Eu îi consider pe aceşti trei domni oameni extraordinar de binecrescuţi, o societate cu mult mai bună de cum o avem acasă.
— Societate mai bună!… Aceşti pierde-vară… aceşti… aceşti…
Furia îl sufoca din ce în ce mai cumplit. Şi deodată bătu din picior:
— Nu vreau… îţi interzic… ai înţeles?
— Nu, răspunse ea cu sânge rece, n-am înţeles de loc. Nu ştiu pentru ce i-aş interzice copilului plăcerea…
Plăcerea!… Plăcerea!… Se clătina ca sub o lovitură, obrazul îi era roşu, fruntea brobonată de sudoare — mâna bâjbâia în gol după ciomagul greu, ca să se sprijine ori să lovească. Însă uitase să-l ia. Asta îl făcu să-şi vină în fire. Se stăpâni. Deodată îi trecu prin inimă un val de căldură. Se apropie de dânsa ca şi cum ar fi vrut să-i apuce mâna. Vocea i se făcu mică de tot, aproape că cerşea:
— Tu… tu nu mă înţelegi… doar nu cer nimic pentru mine… vă rog numai… e întâia mea rugăminte, de ani de zile: să plecăm de-aici… să plecăm la Florenţa, la Roma, oriunde vreţi, mi-e totuna. Puteţi hotărî totul, aşa cum doriţi… dar să plecăm de-aici, te rog… să plecăm… numai să plecăm, chiar azi… azi… eu… eu nu mai pot să îndur… nu mai pot.
— Astăzi? Surprinsă şi în semn de protest, îşi încreţi fruntea. Să plecăm astăzi? Ce idei ridicole sunt astea?… Şi numai pentru că cei trei domni îţi sunt antipatici?… Păi nu te sileşte nimeni să-i frecventezi.
Bătrânul rămăsese cu mâinile ridicate rugător:
— Nu pot să mai îndur, ţi-am spus-o… nu pot, nu pot. Nu mă întreba mai mult, te rog… crede-mă, nu pot să îndur… nu pot. Faceţi şi voi o dată ceva de dragul meu, o singură dată…
Alături, pianul îşi reluase zdrăngăneala. Fără voie, prinsă de această chemare a lui, femeia îşi ridică privirea; dar cât de caraghios se înfăţişa omul acesta scund şi gros, cu faţa roşie ca înaintea unei congestii cerebrale, cu ochii pierduţi şi bulbucaţi, cu mâinile ieşind din mâneci prea scurte şi tremurând ridicate în gol — era penibil să-l vezi în halul ăsta. Un sentiment mai uman se rosti în vorbe:
— Asta-i imposibil, hotărî ea, pentru astăzi am acceptat plimbarea cu dânşii… şi să plecăm mâine, când am închiriat apartamentul pe trei săptămâni… ne-am face de râs… nu văd nici cel mai mic motiv… eu rămân, şi Erna de asemeni…
— Iar eu pot să plec, nu-i aşa?… Eu vă deranjez… Deranjez… distracţiile voastre.
Cu acest strigăt înăbuşit, îi tăiase vorba. Trupul lui masiv, ghemuit, se cabrase, mâinile îi deveniseră pumni, pe frunte îi palpita ameninţătoare vâna mâniei. Ceva mai voia să iasă dintr-însul — lovitură ori cuvânt — dar brusc se întoarse cu o smuceală, cu picioarele lui greoaie se îndreptă poticnindu-se, repede, tot mai repede, spre scară iar de acolo, în grabă, ca o fiinţă hăituită, sus, spre odăi.

(*) Pantaloni bufanţi


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!