joi, 20 martie 2014

Inca o poveste marca Stefan Zweig(2)

Asfinţitul unei inimi (2)
Bătrânul gâfâi iute pe trepte în sus — să se vadă singur în odaie, acum, să se potolească, să-şi strunească nervii, nu cumva să facă vreo nebunie! Când ajunse la etaj, simţi o gheară fierbinte sfâşiindu-i măruntaiele; alb ca varul, se clătină spre perete. O, durerea asta, care-l ardea şi-l muncea! Trebui să scrâşnească din dinţi ca să nu ţipe. Trupul asaltat se chirci cu un geamăt.

   Îşi dădu seama numaidecât ce-l apucase: crampe la ficat, una din acele crize îngrozitoare care îl chinuiau adesea în ultima vreme — niciodată însă cu o tortură atât de diabolică! „Să nu vă tulburaţi!” îi spusese doctorul — îşi aminti el chiar în acea clipă, în toiul crizei.
Şi, pradă durerilor, încă se mai ironiza înverşunat. Uşor de zis „să nu vă tulburaţi”… să-mi arate dumnealui, domnul profesor, cum poţi să nu te tulburi când… ah… ah…
Bătrânul scâncea, atât de atroce îi scormonea prin trupul martirizat gheara nevăzută. Cu greu se târî până la uşa salonului său, o împinse şi căzu grămadă pe divan, muşcând perna cu dinţii. Culcat, durerile începură imediat să cedeze, ghearele cele fierbinţi nu se mai înfigeau diabolic de adânc în măruntaiele lui numai răni. Ar trebui să-mi pun o compresă, îşi aminti, să iau picăturile, după aceea am să mă simt mai bine. Dar nu era nimeni care să-l ajute, iar el nu avea putere să se târască până în odaia cealaltă, sau măcar până la sonerie.
Nimeni nu-i aici, gândi el cu amărăciune, într-o bună zi am să crăp ca un câine… căci ştiu eu ce mă doare, asta nu-i fierea… asta-i moartea care creşte în mine… ştiu că sunt un om pierdut, şi niciun medic, nicio cură nu-mi mai pot ajuta… la şaizeci şi cinci de ani nu te mai faci bine… ştiu ceea ce mă sfredeleşte şi scormoneşte în mine — asta-i moartea; cei câţiva ani ce-mi rămân, ăştia n-au să mai fie viaţă, ci o agonie, numai o agonie… Dar când, când oare am trăit?… Când am trăit pentru mine, pentru mine însumi?… Ce viaţă a fost asta — să agonisesc într-una bani, bani, numai pentru alţii; iar acum, la ce bun?… Am avut o nevastă, am luat-o de fată, i-am deschis trupul şi mi-a făcut un copil; an după an am răsuflat laolaltă şi în acelaşi pat… iar acum, unde-i ea acum?… Nu-i mai recunosc chipul… îmi vorbeşte ca o străină şi niciodată nu se gândeşte la viaţa mea, la tot ce simt, şi sufăr, şi gândesc… Mi-e străină cu totul de ani şi ani de zile… Unde sunt toate?… Unde?… Am avut şi un copil… Crescând, mi-a scăpat din mâini, credeam că am să încep să trăiesc încă odată, mai senin, mai fericit decât îmi fusese dat mie, că n-am să mor cu totul… Şi când colo, pleacă noaptea de lângă mine şi se tăvăleşte în braţele bărbaţilor… N-am să mor decât pentru mine… doar pentru mine… pentru ceilalţi, am murit de mult… Dumnezeule, Dumnezeule, niciodată n-am fost atât de singur…
Uneori, gheara se înfigea iar, ca apoi să-şi slăbească strânsoarea. Dar cealaltă durere lovea în tâmple tot mai adânc; gândurile, acele bucăţi de cremene, tari, necruţător de fierbinţi, ascuţite, îi străpungeau fruntea; nu, nu voia să se gândească la nimic; orice, numai să nu gândească! Bătrânul îşi descheiase haina şi vesta — pântecele mare, rotund, tremura greoi şi diform sub cămaşa umflată. Cu grijă îşi apăsă mâna pe locul dureros. Eu sunt numai durerea asta, simţea el, numai asta sunt, această bucată de carne fierbinte… şi numai ceea ce scormoneşte înlăuntrul meu, numai asta îmi mai aparţine, asta e boala mea, moartea mea… numai asta sunt… asta nu se mai numeşte consilier de agentură şi comision şi nu are nici nevastă, nici copil, nici bani, nici casă, nici firmă… numai asta există cu adevărat, ceea ce pipăi acum cu degetele, trupul meu şi fierbinţeala dinăuntru care doare… Restul e nerozie, nu mai are niciun sens… căci ceea ce doare aici, mă doare numai pe mine… ceea ce mă îngrijorează, mă îngrijorează numai pe mine… ele nu mă mai înţeleg şi nici eu pe ele… sunt singur cu mine, niciodată n-am resimţit asta atât de tare. Acum însă ştiu, pe când stau aici întins şi simt cum îmi creşte moartea sub piele, acum, prea târziu, în anul al şaizeci şi cincilea, puţin înainte de a crăpa, acum, pe când ele dansează şi se plimbă ori se fâţâie, muierile astea infame… acum ştiu că n-am trăit decât pentru ele, care nu-mi sunt recunoscătoare, iar pentru mine niciodată — nici măcar un ceas. Dar ce-mi mai pasă de ele?… Ce-mi mai pasă de ele?… De ce m-aş mai gândi la ele, la ele, care niciodată nu se gândesc la mine?… Mai bine crăp, decât să primesc mila lor… Ce-mi mai pasă de ele?…
Încetul cu încetul, pas cu pas, durerile îl slăbeau — mâna aceea îndârjită nu se mai înfigea cu aceeaşi fierbinţeală, cu gheare tot atât de ascuţite, în omul suferind. Totuşi, ceva înăbuşit mai stăruia, nu tocmai durere, ci mai degrabă o senzaţie de ceva străin care apăsând şi împingând, îşi croia drum spre măruntaie. Bătrânul sta culcat cu ochii închişi şi asculta încordat cum îl smuceşte, cum îl roade, îi părea că forţa aceea străină, necunoscută, scormonea în el mai întâi cu o unealtă ascuţită, apoi cu una mai boantă, şi ceva se desface, se destramă în el, fibră cu fibră, ceva înlăuntrul trupului său închis. Nu-l mai sfâşia atât de sălbatic. Nu-l mai durea — dar ceva mocnea şi putrezea încet într-însul, ceva începea să moară. Tot ceea ce trăise, tot ceea ce iubise, pierea încet în acea flacără mistuitoare, totul ardea, negru şi mocnind, înainte de a cădea ca tăciune sfărâmicios în nămolul încropit al indiferenţei. Ceva se întâmplă, o simţea nelămurit, ceva se întâmplă pe când sta culcat aşa, reamintindu-şi cu patimă întreaga lui viaţă. Ceva se sfârşea. Ce era? Asculta în sine, asculta mereu. Şi pe încetul, începu asfinţitul inimii sale.

Sta culcat, cu ochii închişi, bătrânul în odaia amurgită. Era pe jumătate treaz, pe jumătate începuse să viseze. Şi aşa, între somn şi trezie, cu simţurile amorţite, i se păru că de undeva — dintr-o rană care nu-l durea şi pe care n-o ştia — ceva umed şi fierbinte se prelingea încet, spre măruntaiele sale; era ca şi când sângele i s-ar fi scurs cu totul în propriul lui sânge. Nu-l durea acea şiroire nevăzută. Nu curgea puternic, ci încet de tot, aşa cum se scurg lacrimile, picurând încropit, aşa cădeau stropii, şi fiecare strop îl nimerea drept în miezul inimii. Dar inima, întunecată, nu răspundea; sorbea într-însa, în tăcere, valul străin. Sugea ca un burete, îngreunându-se din ce în ce; acum crescuse şi se înghesuia în închisoarea strâmtă a pieptului. Pe încetul, umplându-se cu totul şi apoi dând chiar pe dinafară, începu sub propria sa povară să se lase uşor în jos, să destindă legăturile, să smucească de muşchii încordaţi; tot mai mult apăsa şi împingea inima dureroasă, acum uriaşă, urmând calea greutăţii sale. Dar iată — cât de tare îl durea! — iată că acea greutate se desprindea din fibrele cărnii, încet de tot, nu ca o piatră, nici ca un fruct în cădere; nu, ci asemeni unui burete, plin de umezeala suptă, se scufunda mai adânc, tot mai adânc, într-un gol călduţ, undeva în jos, într-o nefiinţă care se afla în afara lui — într-o noapte vastă, nemărginită. Şi deodată se făcu o linişte de spaimă în locul unde până mai atunci fusese această inimă caldă, gâlgâitoare — ceva se căsca acolo gol, înspăimântător, rece. Nu mai bătea, nu mai picura, înăuntru era linişte desăvârşită, totul era mort. Iar pieptul înfiorat se boltea, scorburos şi negru ca un sicriu, în jurul acelui nimic mut şi neînţeles.
Atât de vie era starea lui de vis, atât de adâncă încâlceala, încât bătrânul, când îşi mai veni în fire, îşi pipăi instinctiv pieptul, să vadă dacă inima mai era într-însul. Da, slavă Domnului! Ceva mai palpita, înăbuşit şi ritmic, sub degetele ce pipăiau, şi totuşi i se părea că astea nu erau decât lovituri vane în gol şi că inima îi dispăruse din piept. Căci — lucru curios! — tot trupul îi părea deodată departe de el. Nu-l mai smucea nicio durere, nicio amintire nu mai tresărea cu nervi torturaţi, înlăuntrul său totul era mut, înţepenit, împietrit. Cum e cu putinţă? se întreba el, abia adineauri mă torturau atâtea, totul era încă fierbinte în mine şi prea înghesuit, încă mai tresărea fiece fibră. Ce s-a întâmplat cu mine? Asculta în el ca într-un vid, dacă ceea ce fusese înainte mai mişca. Dar era departe, acea şiroire, acel freamăt, picurarea şi bătăile — asculta şi tot asculta — nimic, nimic, nimic nu răsuna. Nimic nu-l mai chinuia, nimic nu se mai dilata, nu-l mai durea nimic — înlăuntrul lui trebuie să fi fost ceva gol şi negru ca scorbura unui trunchi ars. Şi, deodată, avu simţământul că murise sau că ceva murise în el, atât de îngrozitor îi amuţise sângele. Rece ca un hoit, sta sub el propriul lui trup, şi îi era frică să-l atingă cu mâna caldă.
Bătrânul trăgea cu urechea în sine: nu auzea că dinspre lac clopotele îşi sunau mereu orele în odaia lui, fiecare bătaie învăluită tot mai mult în amurg. În jurul lui creştea noaptea, întunericul estompa lucrurile din încăperea ce părea că se destramă; până şi cerul mai deschis din dreptunghiul ferestrei se stinse cu desăvârşire în întuneric. Bătrânul nu observa toate astea, îşi aţintise privirea numai asupra beznei din el, asculta numai în golul dinlăuntrul său, ca în propria lui moarte.
Într-un târziu, izbucniră în odaia vecină râsete şi exuberanţă, alături se făcu lumină — o rază ţâşni pe uşa întredeschisă. Bătrânul se sperie: nevasta lui, fata lui! Îl vor găsi aici, pe divan, şi au să-l întrebe. În grabă, îşi încheie vesta şi haina — de ce să ştie şi ele despre criza lui, ce le păsa lor de dânsul?
Dar cele două femei nu-l căutau. Desigur, se grăbeau, gongul bătea furtunos a treia lui invitaţie la dineu. Pesemne se găteau; prin uşa întredeschisă, bătrânul asculta orice mişcare. Acum deschideau sertarele, acum aşezau zăngănind uşor inelele pe lavoar, acum se auzeau pantofii azvârliţi pe podea. Şi între timp discutau. Fiecare cuvânt, fiecare silabă îi lovea îngrozitor de lămurit auzul. Întâi vorbiră râzând despre cei trei domni, despre mici întâmplări din timpul plimbării, flecăreli uşoare şi sprinţare în învălmăşeala poticnită pe când se spălau, se aplecau, se aranjau. Deodată, conversaţia coti spre dânsul.
— Dar unde-i tata? întrebă Erna, mirată că se gândea atât de târziu la el.
— De unde să ştiu? Era vocea mamei, supărată pentru că fata pomenise de el. Probabil, o fi aşteptând jos, în hol, şi citeşte pentru a suta oară cursurile bursei în „Frankfurter Zeitung” — altceva nu-l interesează. Crezi că s-a uitat măcar spre lac? Nu-i place aici, mi-a spus la prânz. Ar vrea să plecăm chiar astăzi, aşa spunea.
— Să plecăm astăzi?… De ce?
Fusese iar vocea Ernei.
— Nu ştiu. Dar cine-l mai pricepe? Societatea noastră nu-i convine, pesemne că domnii nu-i sunt pe plac, desigur simte şi el cât de puţin se potriveşte cu dânşii. Curată ruşine cum umblă, cu hainele totdeauna mototolite, cu gulerul descheiat… Ar trebui să-i atragi atenţia ca măcar seara să se prezinte ceva mai îngrijit; pe tine te ascultă. Şi azi-dimineaţă… îmi venea să intru în pământ de ruşine, cum l-a repezit pe tenente pentru brichetă…
— Da, mamă… Dar ce-a fost asta?… Voiam să te întreb mai de mult… Ce-i cu tata?… Niciodată nu l-am văzut aşa… M-am speriat.
— Ei, era în toane rele, se vede că au scăzut cursurile… Ori pentru că am vorbit franţuzeşte… Nu suportă să vadă pe alţii bine dispuşi… Tu n-ai observat, în timp ce noi dansam, el stătea în uşă ca un ucigaş în dosul unui copac… „Să plecăm! Să plecăm pe loc!” Numai pentru că aşa i s-a năzărit dumnealui deodată… Dacă nu-i place aici, n-are decât, dar să nu ne strice nouă plăcerea… Ei, nu mă sinchisesc eu de toanele lui, poate să spună şi să facă ce-o vrea.
Conversaţia se opri. Probabil că în timp ce discutau, sfârşiseră cu toaleta de seară. Da, uşa se deschise, acum ieşiră din odaie, comutatorul pocni uşor, se stinse lumina.
Bătrânul sta liniştit de tot pe divan. Auzise fiecare cuvânt. Dar, ciudat! Nu-l mai durea, nu-l mai durea de loc. Ceea ce înainte ciocănise şi smucise, acel sălbatic mecanism de ceasornic, tăcuse cu totul în pieptul lui – desigur, se frânsese. Nimic nu mai tresărea în urma acelei atingeri tăioase. Nici mânie, nici ură… nimic… nimic… Calm, îşi încheie hainele, coborî treptele bâjbâind cu grijă şi se aşeză la masa lor ca la masa unor străini.

În seara aceea nu vorbi cu ele, niciuna însă nu observă acea tăcere a pumnilor încleştaţi. Apoi, fără „bună seara”, se întoarse în odaia lui, se culcă şi stinse lumina. Abia mult mai târziu se întoarse de la conversaţia cea voioasă nevasta. Crezând că doarme, se dezbrăcă în întuneric. Curând se auzi răsuflarea ei grea, nepăsătoare.
Singur cu dânsul, bătrânul fixa cu ochii deschişi golul nemărginit al nopţii. Lângă el zăcea ceva în întuneric şi respira adânc; se străduia să-şi aducă aminte că trupul acela, care se împărtăşea din acelaşi aer, din aceeaşi odaie, nu era decât trupul pe care îl cunoscuse tânăr şi învăpăiat, care îi dăruise un copil, un trup legat de viaţa lui prin cea mai adâncă taină a sângelui. Se trudea într-una să gândească că acel ceva cald şi moale de alături, pe care l-ar putea atinge cu mâna, fusese odinioară viaţă în viaţa lui. Dar, ciudat, amintirea aceasta nu-i mai trezea niciun sentiment. Şi respiraţia ei nu o auzea decât aşa cum, prin fereastra deschisă, auzea murmurul valurilor mărunte care loveau şi plescăiau pe prundişul de pe mal. Totul era departe şi fără fiinţă, doar un alături, un întâmplător, o înstrăinare — se sfârşise, se sfârşise pentru totdeauna.
O dată mai tresări — dincolo foarte încet şi pe furiş se deschisese uşa de la odaia fetei. Va să zică, astăzi din nou — mai simţi o înţepătură mică, fierbinte în inima pe care o credea moartă. Ceva ca un nerv mai zvâcni o clipă înainte de a muri. Apoi trecu şi asta. N-are decât! Să facă ce-o pofti! Ce-mi mai pasă de ea?
Şi bătrânul se culcă iar în perne. De tâmplele dureroase întunericul se lipea mai molatic; tot mai binefăcătoare îi picura acum în sânge răcoarea albăstruie. Curând, o aromeală subţire îi adumbrea simţurile vlăguite.
Dimineaţa, când nevasta se trezi, îl văzu gata îmbrăcat, cu pălărie şi pardesiu.
— Ce faci? îl întrebă, încă buimacă de somn.
Bătrânul nu-şi ridică ochii. Calm, înfunda în valiză cămaşa de noapte.
— Doar ştii că mă întorc acasă. Iau doar strictul necesar, restul puteţi să-mi expediaţi mai târziu.
Nevasta se sperie. Ce să fie? Nu-i auzise niciodată vocea sunând în felul acesta — printre dinţi, fiecare cuvânt se strecura rece şi ţeapăn. Sări cu amândouă picioarele din pat:
— Nu cumva vrei să pleci?… Aşteaptă… Venim şi noi… i-am şi spus Ernei.
Dar el făcu doar un semn de refuz vehement.
— Nu… nu… nu vă deranjaţi.
Şi, fără a se întoarce, se îndreptă spre uşă. Ca să apese clanţa, fu nevoit să pună jos pentru o clipă, valiza. În acea secundă de încordare îşi aminti cum de mii de ori depusese în faţa unor uşi străine valize cu mostre înainte de a ieşi de-a-ndărătelea, făcând o plecăciune şi recomandându-se, servil, pentru comenzi viitoare. Aici însă nu mai avea nicio treabă. Încât se lipsi de orice rămas-bun. Fără un cuvânt, fără o privire, ridică valiza şi trânti cu zgomot uşa între el şi viaţa lui de odinioară.

Mama şi fiica nu pricepeau ce se întâmplase. Dar plecarea lui surprinzătoare — hotărâtă şi bruscă — le neliniştea. Trimiseră neîntârziat în Germania de sud, patria lor, bănuind vreo neînţelegere, scrisori lungi de explicaţie aproape tandre, îl întrebau grijuliu cum călătorise, cum sosise; se declarau de acord cu el şi oricând gata să-şi întrerupă şederea. El nu răspunse. Scriseră cu mai multă insistenţă, telegrafiară: niciun răspuns. Numai de la birou sosi suma pe care una din scrisori o menţionase ca fiindu-le necesară: un mandat poştal cu ştampila firmei — fără niciun cuvânt din partea lui.
O situaţie atât de neînţeleasă şi de apăsătoare le grăbi întoarcerea. Deşi se anunţaseră telegrafic, nimeni nu le aştepta la gară, nici acasă nu era nimic pregătit. După cum afirmau servitorii, bătrânul, distrat, lăsase telegrama pe masă şi plecase fără să le fi dat vreo dispoziţie. Seara, pe când şedeau la masă, în sfârşit se auzi uşa de la intrare. Îi săriră înainte. El le privea surprins — pesemne uitase de telegramă — dar chipul nu exprima vreun simţământ deosebit, îmbrăţişarea fetei o răbdă cu indiferenţă, răbdă să fie însoţit în sufragerie şi le lăsă să povestească. Însă nu punea nicio întrebare, trăgea mut din ţigara de foi, uneori răspundea cu zgârcenie, câteodată trecea peste întrebări şi interpelări — parcă ar fi dormit cu ochii deschişi. Apoi se sculă greoi şi se duse în odaia lui.
Aşa continuară lucrurile şi în zilele următoare. Zadarnic încercă nevasta, îngrijorată, o explicaţie; cu cât insista mai nervoasă, cu atât se eschiva el mai mult. Ceva în el era baricadat, devenise inabordabil, accesul era interzis. Încă mai lua masa cu ele. Chiar dacă erau invitaţi la masă, şedea tăcut şi îngropat în sine. Nu mai participa la nimic şi când, în mijlocul conversaţiei, oaspeţii întâlneau din întâmplare ochii lui, încercau un sentiment penibil, căci în faţa lor se căsca o privire searbădă, stinsă, moartă.
Ciudăţenia mereu crescândă a bătrânului o observau acum până şi cei mai străini. Cunoştinţele îşi şi dădeau coate pe ascuns când îl întâlneau pe stradă — bătrânul, unul dintre oamenii cei mai bogaţi din oraş, se furişa de-a lungul zidurilor, ca un cerşetor; pălăria îi stătea strâmbă şi turtită, haina, murdară de cenuşa trabucului; la fiecare pas se clătina ciudat şi de cele mai multe ori murmura pentru sine în şoaptă. Dacă cineva îl saluta, înălţa ochi speriaţi; dacă îi vorbea, îl privea cu o căutătură goală şi uita să-i întindă mâna. La început, unii credeau că bătrânul surzise şi repetau cuvintele mai tare. Dar nu era asta, totdeauna avea nevoie de un timp ca să se smulgă din letargia lui lăuntrică şi, în toiul vorbirii, adesea cădea din nou într-o ciudată uitare de sine. Atunci ochii i se stingeau subit, se întrerupea cu grabă şi mergea mai departe cu pasul lui greoi, fără să observe cât de surprins e celălalt. Părea totdeauna ca tulburat dintr-un vis confuz, dintr-o stare înnourată în care se preocupa numai de sine. Pentru el — asta se vedea lămurit — oamenii nu mai trăiau. Nu întreba de nimeni, nu observa în propria lui casă disperarea înăbuşită a nevestei, nedumerirea fetei, nu citea ziare, nu asculta nicio conversaţie; niciun cuvânt, nicio întrebare nu răzbea măcar o clipă prin indiferenţa opacă, blindată, a făpturii sale. Până şi propria sa lume îi devenise străină: afacerile lui. Uneori mai trecea posomorât pe la birou, să semneze corespondenţa.
Dar când secretarul venea după o oră să ia semnăturile, îl găsea pe bătrân întocmai cum îl lăsase, visând cu aceeaşi privire goală peste scrisorile necitite. În cele din urmă, observase şi el inutilitatea prezenţei sale şi nu mai venea la birou.
Însă lucrul cel mai curios, cel mai de mirare pentru oraşul întreg fu când bătrânul, care niciodată nu făcuse parte dintre credincioşii comunităţii, deveni pe neaşteptate cucernic… Indiferent faţă de orice alt lucru şi nepunctual la masă ori la întâlniri, nu uita să se ducă la ora cuvenită la templu. Acolo, stătea cu tichia de mătase neagră pe cap, cu tales-ul de rugăciuni pe umeri, totdeauna în acelaşi loc unde altădată stătuse şi tatăl lui şi legănându-şi capul obosit încoace şi încolo în timp ce psalmodia. Acolo, în lăcaşul pe jumătate părăsit, unde vorbele răsunau în jur străine şi întunecate, era mai singur cu sine ca oriunde; un fel de pace se aşternea pe zăpăceala lui şi-i mângâia întunecimea din piept. Când însă se citeau rugăciuni pentru morţi, iar el vedea cum rudele, copiii şi prietenii răposatului — îndeplinindu-şi emoţionaţi datoria — implorau stăruitor, cu plecăciuni repetate, mila lui Dumnezeu pentru cel dus dintre cei vii, ochii i se umpleau uneori de o umezeală tulbure — el era ultimul, ştia. Pentru dânsul nimeni nu va spune niciodată vreo rugăciune. Aşa că murmura împreună cu ceilalţi, plin de evlavie, gândindu-se în acelaşi timp la sine ca la un mort.
O dată, seara târziu, pe când se întorcea dintr-o astfel de hoinăreală fără rost, în drum îl apucă ploaia. Ca de obicei, îşi uitase umbrela. În staţie aşteptau birje ieftine; portaluri şi intrări ofereau adăpost în faţa norului care se prefăcu repede în şuvoaie, dar, sub aversă, omul ciudat se legăna şi se clătina nepăsător. O băltoacă i se adună în pălăria turtită, străpungând-o strop cu strop, din mâneci curgeau şiroaie peste propriii lui paşi. El nu lua seama la nimic, umbla în neştire mai departe, aproape singur pe strada pustie. Ud până la piele, semănând mai degrabă cu un vagabond decât cu stăpânul vilei elegante care îl aştepta, ajunse la intrarea locuinţei sale tocmai în clipa când un automobil cu o revărsare largă de lumină se opri chiar lângă el. Frânând, îl stropi pe pietonul neatent cu noroi umed. Portiera fu deschisă repede, din cupeul luminat electric coborî grăbită nevasta; în urma ei, apărând-o cu umbrela, vreun musafir distins şi încă un domn; în prag se pomeniră faţă în faţă. Nevasta îl recunoscu şi se sperie văzându-l în halul acela: ud leoarcă, murat, ca o boccea scoasă din apă. Fără voie, îşi întoarse privirea. Bătrânul înţelese numaidecât: se ruşina în faţa oaspeţilor ei. Şi, ca s-o cruţe de neplăcerea unei prezentări, făcu — fără nicio supărare, fără amărăciune, ca un străin — cei câţiva paşi până la scara de serviciu. Acolo, umil, intră.
Din ziua aceea, bătrânul nu mai folosea în casa lui decât scara de serviciu; acolo era sigur că n-are să întâlnească pe nimeni. Acolo nu era deranjat şi nici el nu deranja pe nimeni. Nici la masă nu mai venea — o slujnică bătrână îi aducea mâncarea în odaie. Dacă vreodată nevasta sau fata încercau să intre la dânsul, le ţinea piept, îndârjit, mârâind jenat, dar cu o împotrivire de neînvins. În cele din urmă, îl lăsară singur, se obişnuiră să nu se mai intereseze de dânsul, şi nici el nu se interesa de nimic. Adesea auzea — răzbătând prin pereţi din celelalte odăi, acum atât de străine pentru el — râsete şi muzică, auzea cum soseau automobilele şi cum plecau duduind, până târziu în noapte. Dar toate îi erau acum atât de indiferente, încât nici nu se mai uita pe fereastră. Ce-l priveau pe el astea? Numai câinele mai venea uneori sus şi se culca în faţa patului, la căpătâiul acestui om uitat de toată lumea.

În inima împietrită, nimic nu mai durea. Dar în trupul lui, cârtiţa cea neagră scormonea mai departe şi sfâşia la sânge carnea vie. Crizele deveneau tot mai dese, săptămână de săptămână: în fine, omul chinuit cedă insistenţelor medicului, care cerea un consult special. Profesorul privea încruntat, cu menajamente, se pronunţă pentru necesitatea de neînlăturat a unei operaţii. Bătrânul însă nu se sperie, ci zâmbi amar: slavă Domnului, acum se apropia sfârşitul. Se va sfârşi cu agonia lentă, acum venea binele — moartea. Interzise doctorului să sufle vreun cuvânt către ai lui, îl rugă să-i fixeze ziua şi se pregăti. Pentru ultima oară se mai duse la birou — unde nu-l mai aştepta nimeni şi toţi se uitau la dânsul ca la un străin — încă odată se aşeză pe vechiul lui fotoliu de piele neagră, în care se cufundase, zi de zi, timp de treizeci de ani — întreaga lui viaţă — ceru un carnet de cecuri şi completă o foaie. Pe aceasta i-o duse preşedintelui comunităţii, care aproape se sperie de importanţa sumei. Era destinată binefacerilor şi mormântului său. Ca să evite orice cuvânt de mulţumire, ieşi în pripă cu pasul lui poticnit, pierzându-şi din grabă pălăria, dar nici nu se mai aplecă s-o ridice. Şi aşa, cu capul gol, cu privirea tulbure în obrazul brăzdat şi gălbejit de boală, se târî până la cimitir, la mormântul părinţilor săi — iar pe drum oamenii întorceau capul, minunându-se. Acolo îl cercetară din ochi câţiva oameni şi se minunară şi ei. Bătrânul vorbea cu lespezile pe jumătate măcinate de vreme, vorbea tare şi îndelung, aşa cum vorbeşti cu oamenii. Oare îşi anunţa sosirea ori le cerea binecuvântarea? Nimeni nu-i auzea cuvintele — doar buzele i se mişcau mute, şi tot mai adânc se pleca, legănându-şi în rugăciune, capul. La ieşire, tăbărâră pe el cerşetorii, care îl cunoşteau bine. Scotoci repede după monede şi hârtii; când isprăvi totul, se mai apropie şchiopătând, întârziată şi scâncind, o bătrânică veştedă. Zăpăcit, căută pretutindeni — nu mai găsi nimic. Numai pe degetul lui apăsa încă un obiect străin şi greu — verigheta de aur. I se năluci o amintire — repede scoase inelul şi îl dărui femeii uimite.
Astfel, cu totul sărac, golit cu totul şi singur, bătrânul se întinse sub cuţit.

Când se mai trezi o dată din narcoză, medicii, dându-şi seama de gravitatea stării lui, chemară înăuntru pe nevastă şi pe fată, care fuseseră înştiinţate între timp. Foarte anevoie, străpunse privirea prin pleoapele albastre, cernite.
Unde sunt? întrebau ochii, căscându-se în albul şi străinul unei încăperi necunoscute.
Fata, ca să-l alinte, se plecă peste bietul obraz dărăpănat. Deodată îi tresări în pupila care bâjbâia oarbă, un fel de recunoaştere. O lumină, o lumină mică i se ridică în ochi — iat-o, era cu el, copila iubită nespus era cu el, Erna, copila lui frumoasă şi gingaşă! Încet, foarte încet, se destindeau buzele amare pe gura care se dezvăţase demult a mai zâmbi, începu discret să se înfiripe un zâmbet, un zâmbet abia schiţat. Şi, zguduită de această bucurie trudită, fata se plecă să sărute obrazul fără sânge al tatălui.
Atunci — să fi fost parfumul dulceag care-i trezea ceva din trecut ori creierul, pe jumătate amorţit îşi reaminti de o clipă uitată? — o schimbare grozavă se petrecu subit pe trăsăturile până în clipa aceea fericite. Buzele decolorate se strânseră brusc, împotrivindu-se înverşunat; sub cuvertură, mâna se străduia din răsputeri să iasă ca pentru a goni ceva respingător, tot trupul rănit tremura de agitaţie.
— Pleacă!… Pleacă!… îngânară nearticulat, totuşi limpede, buzele livide.
Şi atât de înspăimântător se desena sila pe chipul contorsionat al prizonierului, încât medicul, îngrijorat, dădu la o parte femeile.
— Aiurează, şopti el, e mai bine să-l lăsaţi singur. 
Abia plecaseră ele, că trăsăturile schimonosite se destinseră iar într-o somnolenţă pustie. Încă se mai auzea răsuflarea înăbuşită — tot mai din adânc horcăia pieptul în lupta sa pentru aerul greu al vieţii. Dar curând fu prea obosit să mai soarbă într-însul această amară hrană omenească. Şi când medicul îi cercetă inima, ea încetase să-l mai doară.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!