Marin Preda şi mămăligarii

Ciudatele obiceiuri ale bucureştenilor

Pînă acum cîteva zile am crezut că obiceiul de a mînca mămăligă la masă îl au doar ţăranii şi nu mi-aş fi putut închipui că bucureştenii ar putea să stea într-o zi în şiruri lungi, la cozi, să obţină mălai. Ei bine, am văzut fenomenul cu ochii mei: bucureştenii au deve­nit mămăligari. Vrînd eu însumi să cumpăr de la casa de comenzi „Mercur" cinci kilograme, mi s-a răspuns:

― Nu, numai două.

       ― Cum aşa? am întrebat. Dar de ce?

― Aşa!

― Cum, am exclamat eu, toamna, nu e mălai?

― Cerere mare! mi-a răspuns funcţionara cu un glas filozofic.

― Colosal!

Cînd eram copil aveam un învăţător în sat, care cînd intra în clasă, după ce ne ridicam în picioare şi-i răs­pundeam la bună dimineaţa în cor, ne spunea să ne aşe­zăm adresîndu-ni-se astfel:

― Staţi jos, mămăligarilor.

Adică el era un mîncător de pîine, după cum se şi cuvenea, fiindcă taică-său era foarte bogat şi nu trebuia să-şi vîndă grîul pînă la ultimul bob, în timp ce nouă ne rămînea doar porumbul şi mîncam numai mămăligă. Pe primăvară, aşa, începea însă şi porumbul să se cam împuţineze în podul casei. Atunci omul începea să bată pe la porţile altora şi, pînă găsea, se mai întîmpla să şi rabde, fiindcă în astfel de împrejurări el nu mai avea de vînzare decît puterea lui de muncă şi trebuia să dea o luptă să nu se lase chiar de tot înhămat pen­tru cîţiva saci de porumb. O dată am fost martorul unei dezvăluiri în acest sens, cînd am înţeles ce s-a petrecut acasă în ziua precedentă unui coleg de-al nos­tru, pe care îl chema Ion M. Ion. Frate-său mai mic a dat totul pe faţă, ca un prost, ieşind fuga din curte şi apropiindu-se de colegul nostru cu o expresie radioasă că-i poate da o veste mare:

― Nene, nene!

― Ce e, mă? l-a întrebat frati-său.

― Nene, mai e mămăligă!

Ceea ce însemna că, cu o zi înainte, cînd venise fra­ti-său de la şcoală, tot aşa ca acuma, ei, cei mici, de acasă, mîncaseră toată mămăliga şi nu mai rămăsese şi pentru el. Acuma mai era! Colegul nostru s-a făcut roşu, l-a apucat pe puşti de mînă, i-a tras un picior în spate şi l-a gonit înfuriat:

― Du-te, bă, de-aici!

În general am nu odată impresia că viaţa bucureştenilor e prea puţin cunoscută şi nu sunt deloc convins că literatura abisală care se scrie despre ei corespunde vreunei realităţi obiective sau subiective. Deşi o întîmplare povestită de mine însumi despre nişte cetăţeni evazionişti care s-au comportat exact ca într-o nuvelă eva­zionistă, mă face să fiu mai prudent cu afirmarea tăioasă de adevăruri. Totuşi, nu văd cum, în mod abisal, se întoarce bucureşteanul cu punga cu mălai acasă, pune oala de tuci pe foc şi se apucă să facă mămăligă!

Înainte să mă mut în noua locuinţă am primit un telefon de la persoana căreia i se dăduse o altă casă în locul celei în care urma să mă mut. Voia să-şi exprime recunoştinţa că, în sfîrşit, avea să locuiască singură cu familia ei într-un apartament, fără să fie silită să se întîlnească zilnic la baie, la bucătărie şi peste tot, cu persoane care, orice ai zice, tot străine sunt... Tocmai văzuse casa şi era entuziasmată. Am întrebat-o cum era. Splendidă, mi-a răspuns. Intrare directă din curte, separată, trei odăi, o sută de metri pătraţi de grădină, gaze, construcţie stil vilă, pereţi groşi cu ornamentaţii ş.c.l. Un vis! I-am urat, cu ocazia schimbării casei, să i se schimbe şi norocul şi apoi am uitat de această fe­ricită persoană. Asta fusese, să zicem, azi. A doua zi, din nou un telefon. O voce jalnică mă întîmpină la celălalt capăt al firului. Nenorocire. Dezastru. Ceva inimaginabil. Ea, care e o persoană maniacă în materie de curăţenie, să i se întîmple... S-o ajut... Să intervin la autoritatea care ne-a dat repartiţiile, să... Ce s-a întîmplat, întrerup eu acest torent de lamentări. Podul... Podul... Un miros infernal, tone de gunoi zac acolo de la război încoace... Animalele care s-au refugiat în el... paisprezece pisici moarte a numărat... şi cîini uscaţi... şi ploşniţe care îţi cad în cap ziua în amiaza mare de pe plafon. Şi în plină vară caloriferele ard, şi instalaţia electrică complet deteriorată, clanţele de la uşi, feres­trele, storurile, putrezite, parchetul, o cocină... Între­rup şuvoiul de cuvinte. Cum se poate, cine a locuit acolo? I s-a repartizat o casă părăsită, pustie? Nu, nu, nu! Un director de la cutare minister a locuit în apartamentul principal, în restul odăilor nişte oameni... nişte oameni... foarte cumsecade, dar... dar... acest di­rector era un zbir, îi ameninţa pe toţi... ţinea cheia de la apă la el şi nu le dădea apă decît la anumite ore... Vreţi să spuneţi, apă caldă? am întrerupt-o din nou. Nu, nu, apă, apă de băut... apă necesară, trei ore pe zi... Nimeni nu îndrăznea să se ridice contra lui! Vă închipuiţi ce murdărie... insecte... Da' cine erau ăştia care spuneţi că nu îndrăzneau să... Nişte oameni foarte cumsecade... Cînd m-au văzut că am venit... Da' ce pot să fac, totul e o ruină... Dar, zic, parcă spuneaţi ieri că... vilă, ornamentaţii... Pe dinafară, pe dinafară, în­cepe această persoană din nou să se vaiete. Cum au putut trăi... Tocmai mie să mi se întîmple asta, care sunt o maniacă a...

Ei, mi-am zis, ce să-i faci, asta e situaţia! în aceeaşi zi am făcut şi eu o vizită în apartamentul care mi se repartizase şi din care această persoană tocmai îşi cărase lăzile cu cîteva zile înainte. La intrare mă aştepta, parcă ar fi ştiut că vin chiar la ora aceea, fostul proprietar al casei (căzută în întregime sub legea naţio­nalizării). Nu voia nimic de la mine, dar ţinea să-mi declare că îi va urmări în justiţie pe toţi cei care au locuit şi au plecat din fosta lui casă. De ce? Fiindcă i-au furat lucruri care nu erau ale lor, ci ale lui per­sonale, galeriile de la ferestre din lemn de nuc, nişte aplice, plafoniere, eţetera. De unde ştia, l-am întrebat. Se vede din stradă, prin geam.

Am intrat înăuntru. Plafonul, într-un loc parcă era din paiantă din chirpici. Fusese construit un zid despărţitor care tăia holul, să separe familiile în trecere, apoi zidul fusese dărîmat, dar cum!... Ferestrele cu ferone­ria distrusă... jumate din cele zece storuri, rupte, insta­laţiile sanitare deteriorate, nefuncţionînd sau scoţînd bolboroseli groaznice şi împroşcînd cu apă pe pereţii sordizi, înţesaţi cu fire electrice de culori diferite, care duceau fiecare la alt bec. În baie, de pildă, fiecare lo­catar îşi avea becul lui, dar şi la bucătărie, unde nimeni nu făcea curat fiindcă nu era a nimănui, dar o foloseau toţi. Nu trebuia să primesc să intru în casă astfel, îmi şopteşte fostul proprietar. Să fi dres întîi toţi, toate stricăciunile, să zugrăvească, să cureţe parchetul şi abia pe urmă să-i fi lăsat să plece. Îi răspund că m-am gîndit la asta, dar că tot ar fi trebuit să iau totul de la capăt. Nu-ţi lasă nimeni în urmă o casă pe placul tău...

― Dacă ai şti dumneata ce-a păţit una din persoa­nele care a locuit aici, o maniacă a curăţeniei, peste ce-a dat...

Şi îi povestesc întîmplarea.

― Mă bucur! îl aud pe omul meu exclamînd cu satisfacţie grasă, neacoperită. E prea puţin cîte i s-au întîmplat, după cîte merită. Cît despre mania curăţeniei să nu mai vorbim! Se vede cît de maniacă era.

Pornesc spre ieşire uitîndu-mă prin odăi, criticînd trecutul şi văzînd prezentul cu ochii viitorului. Pe cutia tabloului electric un caiet soios de mărimea unui dosar, îl iau şi mă uit în el. E „cartea de imobil". Încep să citesc numele celor care au locuit în decursul anilor în odăile acestui apartament. Dobre cutare, Cutărescu Ilie, Iliescu cutare, Ionescu Gheorghe, Georgescu Petre, Petrescu George, profesori, avocaţi, cizmari, frizeri, con­tabili, plecaţi, mutaţi, duşi... Pe unde or fi? Numărul lor mare sugerează instabilitatea modului lor de viaţă, trecerea lor pe aici ca printr-o gară... Unul venea din Pociovalişte, Gorj, altul din Cujmir, altul din Bora, Slobozia, altul din Jegălia, Feteşti, dar altul şi din Hamburg, altul din Mihalţ, Alba, altul din Greabănul, R.-Sărat eţetera, eţetera. Te pomeneşti că ăştia sunt mămăligarii bucureşteni care stau la coadă la mălai!