Mici intamplari cu animale (202)

Dintre sălbăticiunile mari şi mai ales dintre cele care for­mează obiectivul vînătorii, puţine mor de bătrîneţe. Arma de foc, capcanele şi odioasa otravă le taie multora firul vieţii. Nu ne dăm însă seama cîte mor de boli, în afară de secerişul pe care îl face moartea în puiet. Epizootiile, care izbucnesc de­odată, sunt în stare să golească în scurtă vreme un teritoriu întins de mistreţi, iepuri, căprioare, capre negre, fazani şi al­tele. O listă întreagă de paraziţi le chinuiesc, le slăbesc şi pe unele le omoară, felurite boli necontagioase le aduc suferinţe neştiute de om şi le iau viaţa. O vietate bolnavă este un specta­col extrem de dureros şi, oricît de împietrit ai fi din fire, dacă îţi dai seama de suferinţele fără leac şi alinare prin care trece nu e cu putinţă să nu simţi milă.

Mijloc de august, în munte. Alergatul căpriorilor se cam terminase, eu îmi luasem partea zgîrcită din acest sezon. Mu­getul cerbilor era încă departe, urşii deocamdată nu-şi îmbrăcaseră cojocul de iarnă. Mi-am făurit un pretext de hoinăreală gîndindu-mă să cercetez cîteva gloduri, la care veneau să se îmbăieze mistreţii şi cerbii. Carabina din spate era numai de mărturie. Găsesc şi la un glod şi la altul urme, găsesc pe copa­cul din apropiere şi „murluială", adică mînjitura de noroi lăsată de cei ce după plăcerea îmbăiatului şi-au mai dat şi plă­cerea scărpinatului. Mă bucură cîteva urme bune de tauri de cerb voinici, de vieri bătrîni.

Cînd să mă apropii fără grijă de altă băltuţă noroioasă ali­mentată de un fir de apă, mă opresc mirat. Acum, în mijlocul zilei, zăcea în glod sălbăticiune. In prima clipă şi din oarecare depărtare îmi închipui că ar fi viţel de cerb. De unde! E căprior. Cum se poate aşa ceva? — m-am întrebat iarăşi. Doar căprioarele şi căpriorii nicicînd nu se tăvălesc în glod. Mă strecor încet, ferindu-mă pe după tufe, ajung aproape — că­priorul nu se mişcă. Stătea culcat ca adormit, cu ochii închişi pe jumătate, cu capul coborît, încît botul aproape îi ajungea în tina băltuţei; răsufla repezit. Poate a fost alungat de lupi, a scăpat cumva şi, istovit şi înfierbîntat de goana de moarte, s-a culcat ca să se răcorească, împotriva obiceiului neamului. Dar aşa ceva nu s-a mai pomenit.

Căpriorul nu s-a ridicat nici cînd am ajuns la zece paşi. I-am fluierat. Abia atunci m-a observat, s-a ridicat cu greu şi a păşit încet, chinuit, cu spinarea încovoiată. M-au surprins şi burta umflată, şi părul fără luciu, zbîrlit. Abia a putut face cîţiva paşi şi s-a oprit. Era o datorie a mea să-l scap de chinuri cît mai în grabă; nu mă îndoiam că era pe moarte şi s-ar mai fi chinuit mult pînă să vină alinarea cea mare.

Cînd am pus mîna pe leş, ardea ca focul. La prima împun­sătură de cuţit în abdomen, a ţîşnit havuz de puroi. Apoi, fără să fiu medic, mi-a fost uşor să constat peritonita. Am căutat cu deamănuntul pielea şi n-am găsit nici urmă de rănire de armă sau împunsătură de corn; peritonita fusese provocată de vreo cauză internă.

M-a copleşit mila. Prin ce suferinţe groaznice va fi trecut bietul căprior de-a lungul zilelor şi nopţilor în care boala înainta, tot mai dureroasă! Cît va fi stat înfundat în desimi ferite, aşa cum fac sălbăticiunile bolnave, cum şi-a căutat el în zadar alinarea arşiţei şi a sfişierilor în răcoarea glodului în care nu mai intrase niciodată! Mi-am adus aminte de sufe­rinţele unui om, atins de aceeaşi boală. A fost însă la înde­mînă chirurgul, lîngă pat străjuia cu grijă şi dragoste suflet apropiat. Aici singurătate, părăsire şi o singură scăpare, moar­tea, care întîrzia prea mult. Nu ne dăm seama cîtă suferinţă e ascunsă în peisajul mun­telui care ne încîntă cu frumuseţile lui.

Am îngropat adînc căpriorul. Mi se părea că ar fi fost o pîngărire să-l las să se bucure de durerile şi de sfîrşitul lui, ospătîndu-se, jivinele.