Mici intamplari cu animale (203)

Bătrînul vînător T. din Copăcel (Făgăraş) povestea:

In ianuarie anul trecut, pe zăpadă mare, am ieşit la mistreţi. După un timp cîinii au dat glas şi, apropiindu-se, vînătorii au descoperit sălbăticiunea înfundată sub un brădui, şezînd, încît numai rîtul i se vedea de sub cetinile pline de zăpadă. Împuşcătura a culcat-o pe loc. Scoţînd-o din cotlonul ei — era o scroafă mare — oamenii au băgat de seamă numaidecît un lucru ciudat: scroafa era începută la ceafă, unde îi lipsea din carne cît doi pumni. Rană proaspătă, cu sînge. În altă parte, prin burtă, urmă de glonţ intrat şi ieşit. Rană veche, de cîteva zile. Intrigaţi de cele constatate au cercetat locul primprejur şi au lămurit în curînd. In jurul cotlonului unde zăcuse mistreaţa, zăpada era plină de urme de jder.

Cele întîmplate au putut fi şi de data aceasta uşor recon­stituite. Scroafa rănită greu s-a tras în zăcătoare, unde s-a îmbolnăvit tot mai mult, pînă a ajuns într-o stare de extremă slăbiciune şi toropeală. A dat de ea un jder, simţind mirosul dulce al sîngelui; a mai venit unul, poate şi mai mulţi. Au tăbărît pe acest animal mare, dar în neputinţă de a se apăra, şi au început să-l mănînce de viu.

Un fapt curios este acela că jderul sau jderii au început să mănînce scroafa la ceafă, deci în locul unde sfîşie mai întîi mustelidele atunci cînd îşi atacă prada, cu toate că la scroafa nu putea fi vorba să o omoare rupîndu-i artera jugulară, aşa cum fac mustelidele cu iepurii, puii de căprioară şi altele.

***

Administratorul unui excelent teren de vînătoare de la munte ne informa:

Intr-un teren trebuiau să fie împuşcate cîteva ciute, ele înmultindu-se peste măsură. Treaba aceasta o fac de obicei paz­nicii. Dar am avut un oaspete căruia îi făceau o deosebită plă­cere împuşcăturile frumoase pe care le putea realiza, cu glonţ, din observator, asupra ciutelor care ieşeau multe în tăieturi. Era zi de iarnă. Oaspele, însoţit de un paznic, trage într-o ciută cînd cădea seara. Ciuta se prăbuşeşte, mai dă din pi­cioare, mai ridică o dată capul, apoi se întinde. Prin binoclu nu se mai vede nici o mişcare: e moartă.

Zăpadă mare, seară, pînă la ciută vreo două sute de metri la deal prin tăietură încîlcită pe coastă rea. Rămîne ciuta acolo unde a căzut, ca mîine dimineaţa să vină paznicii şi să o ridice.

Dimineaţa paznicii găsesc ciuta încă vie, nemişcată din locul unde căzuse. Avea o pulpă complet mîncată. Urmele de vulpe din jurul bietului animal au trădat grozăviile nopţii trecute.

Oaspele a primit o dojană prietenească, paznicul care îl în­soţea una zdravănă, pentru neîngăduita neglijenţă de a nu fi căutat şi ridicat de îndată animalul căzut, chiar dacă transportul urma să fie făcut în altă zi.

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor