In august,
pe vremea alergatului căprioarelor, stăteam la pîndă într-un pătul dintr-un
teren de munte. Patulul era clădit cu măiestrie între patru molizi mari din
marginea unei tăieturi presărate cu mici boschete de brădui. A fost şi amurgul
din ziua aceea unul dintre nenumăratele pe care le-am petrecut în amvonul înalt
al observatoarelor, şi care au cuprins poate ceasurile cele mai pline de
încîntări din cariera mea de vînător.
In faţa
observatorului a apărut devreme, printre ierbăria înaltă, pata roşie,
desluşindu-se apoi capul suriu, botişorul negru, corniţele frumoase. Am
rezemat arma de balustrada pătulului, am ochit cu grijă, căpriorul a sărit
înalt din picioarele din fată, semn că glonţul a lovit în loc bun, în spata, şi
a dispărut in cîteva sărituri largi într-un mănunchi de brăduştei din
apropiere. Acolo a rămas, căzut, mort.
Aprind
ţigara, şi parcă îmi pare rău că a ieşit căpriorul atît de curînd,
terminîndu-mi-se pentru azi vînătoarea. Dar de ce să mă grăbesc? Priveliştea,
singurătatea ademenesc şi nu este pîndă în pătul fără să se arate ceva ce
interesează. Colo pe seară, găsesc eu căpriorul, îl iau în spate şi-l duc la
cabană. Mai rămîn. Aşez arma la o parte şi iau binoclul, ca pe rînd să observ
aici o căprioară ieşind sfiicioasă din pădure să ciugulească frunza şi florile
bisacănului, colo una cu doi iezi zburdalnici, ca să mă facă să tresar zborul
zgomotos al unui cocoş de munte care trece pe deasupra tăieturii bătînd repede
din aripile prea scurte pentru trupul lui greu, ca să mă văd deodată înconjurat
de o ceată veselă de piţiguşi codaţi, mici în trup cît nuca, neînfricaţi de
omul despre care nu ştiu ce fiară e.
Iată un alt căprior.
Dacă nu ar zace unul, l-aş judeca vrednic de glonţ. Aşa, îl las — doar nu recoltez,
ci vînez. Vine precis pe urma celui năpăstuit. Adulmecă, prinde în nări urma asemenea
unui copoi. Cînd i se pare că o pierde miroase împrejur, se îndreaptă. Probabil
că îl crede un rival cu mireasă, pe care vrea să i-o răpească. Acum ajunge la
locul împuşcăturii. Trece mai departe, ca după cîţiva paşi să se cutremure,
gata să sară înapoi. Ştiu de ce: a dat de sînge. Işi
întinde gîtul, mai păşeşte cu mare grijă. Acum a intrat în boschetul de brădui.
Abia o clipă: îl aud brăhnind scurt si ţîşneşte din desime nebun de groază,
apucă pe coastă la deal în fugă cum n-am mai văzut, nu alege locul, se loveşte
de tufe; şi-a pierdut capul. N-am mai pomenit la sălbăticiuni ceva care să
arate atîta spaimă. Desigur, a dat peste ţapul mort, a înţeles şi a fost
cuprins de groaza morţii.
***
Coincidenţele
sunt stranii, adeseori uimitoare. Iată că peste vreo doi ani, mă găseam din nou
în acelaşi pătul, aşteptînd alt căprior. A venit, a căzut, dar în văzul meu, pe
loc deschis. Şi iarăşi am avut plăcere să mai zăbovesc în înserarea prietenoasă.
Intre
copacii mari din culmea de dincolo de tăietură se iveşte un cerbulean. Stă, îşi
întoarce în dreapta şi în stînga capul împodobit cu coarne cu opt raze pe ele,
se socoteşte ce să facă. Binoclul mi-l aduce aproape. De la o vreme coboară
încet în tăietură, culege de pe jos, culege cîte o frunză fragedă, dă cu capul
şi cu picioarele după nişte blestemaţi de tăuni care îl necăjesc, se scarpină
cu coarnele pînă unde ajunge cu ele, coboară agale panta. Mi-a venit în minte
întîmplarea de acum doi ani. Cum s-a îndreptat în mers cerbul acesta, va da de
căpriorul căzut. Cum se va speria! Cum o va lua la goană!
Se opreşte,
cu ochii ţintă la căpriorul mort. Pare că nu-şi dă seama ce ar putea să fie pata
roşie care zace în verdele tăieturii. Bate şi din picior, nehotărît,
nerăbdător, curios. Se apropie încet, ajunge, întinde botul, adulmecă; vine
chiar lîngă leş şi mi se pare că îl şi atinge cu nasul. Şi... se întoarce încet
şi, nepăsător, continuă să pască liniştit. A sărit numai tîrziu, cînd am mers
să ridic căpriorul, fiindcă începea a se înnopta.
Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu