Povestile lui Wilhelm Hauff (15)

Cum a scapat Fatme (2)

   În amiaza celei de-a şaptea zile de la plecarea sa, Mustafa intră pe porţile Bassorei. Trase de îndată la un caravanserai şi acolo întrebă cînd începe tîrgul de robi ce se ţine în fiece an. Primi însă răspunsul cumplit că întîrziase cu două zile. I se mai spuse că era păcat că întîrziase, fiindcă pierduse prilejul de a vedea două roabe, aduse chiar în ultima zi a tîrgului, atît de frumoase, încît ispitiseră pe toţi cumpărătorii. Aceştia se certaseră şi se bătuseră pentru ele şi roabele fuseseră vîndute la un preţ atît de ridicat, încît numai cel care le cumpărase nu era speriat de preţ. 

   Mustafa cercetă îndelung cum arătau cele două roabe cu pricina şi pînă la urmă nu se îndoi că erau cele două nefericite pe care le căuta. Află. de asemenea, că cel care le cumpărase pe amîndouă locuia la patruzeci de ceasuri de drum de Bassora şi se numea Thiuli-Kos, un bogătaş de neam mare, destul de bătrîn, care fusese înainte capudan-paşa al marelui vizir, dar care acum se retrăsese din slujbă, după ce făcuse avere.

   Mustafa voi să încalece de îndată şi să gonească după Thiuli-Kos, care i-o luase înainte cu o zi. Dar se gîndi că, singur, nu-l va putea îndupleca pe puternicul călător, şi cu atît mai puţin nu va putea să-i smulgă prada. Chibzui să gă­sească altă cale şi o găsi în curînd. Asemănarea sa cu paşa din Sulieika, atît de primejdioasă, îi dădu ideea să intre în casa lui Thiuli-Kos sub acest nume şi sa încerce astfel să le scape pe cele două fete nefericite. Tocmi deci cîteva slugi şi cîţiva cai, pentru care banii lui Orbassan îi fură de mare folos, cumpără pentru el şi pentru slugi haine bogate şi porni la drum spre palatul lui Thiuli-Kos. După cinci zile ajunse în apropierea palatului. Aşezat într-o frumoasă cîmpie, palatul era înconjurat de ziduri înalte, întrecute numai cu puţin de clădiri. Ajuns la faţa locului, Mustafa îşi căni părul şi barba, iar faţa şi-o unse cu sucul unei plante care-i dădu o culoare arămie, aşa cum avusese acel paşă. Apoi trimise un slujitor la palat şi ceru găzduire pentru noapte în numele paşalei din Sulieika.

      Slujitorul se întoarse curînd şi, odată cu el, patru robi, frumos îmbrăcaţi, care luară de căpăstru calul lui Mustafa şi-l duseră în curtea palatului. Acolo îl ajutară să descalece şi alţi patru robi îl însoţiră, pe o scară largă de marmură, la Thiuli.

      Acesta, un bătrînel vesel, îl primi pe fratele meu cu cinstea cuvenită şi-l ospăta cu cele mai alese feluri gătite de bucătarul său. După-masă, Mustafa aduse vorba pe departe despre noile roabe, iar Thiuli le lăudă frumuseţea, plîngîndu-se numai că stau mereu posomorîte; credea insă că lucrurile se vor în­drepta curînd.

Fratele meu fu foarte bucuros de această primire şi se duse la culcare plin de nădejde.

Dormise poate un ceas, cînd, deodată, fu trezit de lumina unui felinar care-i cădea în ochi. Cînd se ridică, i se păru că visează, căci în faţa lui stătea omul acela mic şi pămîntiu din cortul lui Orbassan, cu felinarul în mînă şi un zîmbet dezgus­tător pe buzele lui groase. Mustafa se ciupi de braţ şi se trase de nas ca să se încredinţeze că era treaz, dar arătarea rămase neschimbată.

        —  Ce cauţi lîngă patul meu? strigă Mustafa, cînd îşi reveni din uimire.

      —  Nu te mai frămînta, stăpîne! răspunse pirpiriul. Am ghicit de ce ai venit. Scumpa ta mutră mi-era bine­cunoscută şi, într-adevăr, dacă n-aş fi dat o mînă de ajutor la spînzurarea paşalei, ai fi izbutit să mă înşeli. Acum însă am venit ca să-ţi pun o întrebare.

      —  Înainte de toate, spune-mi cum ai ajuns aici! strigă Mustafa, spumegînd de furie că fusese descoperit.

      —  Am să-ţi spun, răspunse celălalt. Nu m-am mai putut înţelege cu Voinicul şi am fugit; de fapt, tu, Mustafa, ai fost pricina certei noastre şi de aceea trebuie să mi-o dai pe sora ta de soţie, iar eu am să vă ajut să fugiţi; dacă nu mi-o dai, mă duc la noul meu stăpîn şi-i şoptesc o vorbuliţă despre noul paşă.

Spaima şi mînia îl făcură pe Mustafa sâ-şi piardă cumpă­tul; tocmai cînd credea că ajunsese aproape de împlinirea gîndului său, ticălosul acesta îi strica toate socotelile; nu-i rămînea decît un singur mijloc de scăpare: să ucidă stîrpitura. Dintr-un salt ţîşni din pat şi se repezi la el; aşteptîndu-se la aşa ceva, pirpiriul trînti jos felinarul care se sparse şi o luă la fugă prin întuneric, ţipînd cît îl ţinea gura după ajutor.

Lucrurile se cam încurcaseră; Mustafa trebuia să uite deocamdată de fete şi să se gîndească la pielea lui; de aceea se apropie de fereastră, să vadă dacă nu putea fugi pe acolo. Fereastra se afla la o înălţime destul de mare, iar în faţa ei se ridica un zid înalt peste care ar fi trebuit să sară. Cum stătea pe gînduri la geam, auzi mai multe glasuri apropiindu-se de odaia lui; cînd ajunseră în faţa uşii, înşfăcă deznădăjduit hangerul şi veşmintele şi se aruncă pe fereastră. Căzu rău, dar simţi că nu-şi frînsese niciun os; se ridică şi fugi către zidul împrejmuitor; spre uimirea urmăritorilor săi, se căţără pe el şi curînd se făcu nevăzut. Alergă pînă la o pădurice, unde, istovit, se trînti jos. Aici cugetă la cele ce avea de făcut. Îşi părăsise slugile şi caii, dar galbenii, pe care-i ţinea la brîu, nu-i pierduse.

Mintea lui ageră găsi de îndată alt mijloc de salvare. Merse mai departe prin pădure, pînă ajunse într-un sat, unde cum­pără un cal pe nimica toată: acesta îl duse în scurt timp intr-un oraş apropiat. Acolo întrebă de un vraci şi fu îndrumat la un bătrîn înţelept. Pe vraci îl înduplecă cu galbeni să-i dea un leac care să cufunde pe un om într-un somn asemănător cu moartea, somn ce putea fi pe dată întrerupt cu ajutorul unui alt leac. După ce căpătă aceste leacuri, îşi cumpără o barbă calpă, lungă, o mantie neagră şi felurite cutii şi borcane, ca să arate ca un vraci călător, încarcă totul pe un asin şi se întoarse la palatul lui Thiuli-Kos. Era sigur că de data asta nu va mai fi recunoscut, căci barba îl schimba într-atît, încît abia se mai recunoştea el însuşi. Ajuns la Thiuli, se dădu drept doftorul Hacamancabudibaba şi totul se petrecu precum se aşteptase; măgulit de acel nume fălos, bătrînul nerod îl pofti la masa lui. Hacamancabudibaba se înfăţişă înaintea lui Thiuli: nu trecu un ceas, că bătrînul şi hotărî ca toate roabele lui să fie cercetate de preaînţeleptul vraci. Acesta cu greu îşi putu ascunde bucuria de a-şi revedea sora iubită şi, cu inima bătînd, îl urmă pe Thiuli în serai. Ajunseră într-o încăpere frumos împodobită, unde nu se afla nimeni.

       — Hambaba sau cum te cheamă, dragă vraciule, zise Thiuli-Kos, priveşte gaura aceea din perete; pe acolo au să scoată mîna toate roabele şi tu ai să le poţi asculta pulsul, dacă-i sănătos ori bolnav.

Orice-ar fi spus Mustafa, totul ar fi fost în zadar: nu i se îngăduia să le vadă şi gata. Thiuli îi făgădui că-i va spune cum se poartă fiecare. Apoi scoase o hîrtie lungă de la brîu şi începu să-şi strige cu glas tare roabele pe nume. La fiecare strigare, o mînă se ivea din perete şi vraciul cerceta pulsul. Şase fuseseră cercetate şi găsite sănătoase, cînd Thiuli citi cel de-al şaptelea nume: «Fatme» şi din zid se strecură o mînă mică, albă. Tremurînd de bucurie, Mustafa apucă mîna şi, cu o faţă îngîndurată, spuse că fata e grav bolnavă. Thiuli, îngrijorat, porunci înţeleptului Hacamancabudibaba să pregă­tească repede un leac pentru ea. Vraciul ieşi din încăpere şi scrise pe o hîrtiuţă: «Fatme! Am să te scap, dacă te hotărăşti să bei o licoare ce va face să pari moartă timp de două zile; am leacul care să te readucă la viaţă. Dacă ai să spui că această licoare nu ţi-a fost de folos, asta va fi pentru mine semnul că te învoieşti».

Se întoarse de îndată în încăperea unde îl aştepta Thiuli. Aduse o băutură nevătămătoare, mai pipăi odată pulsul bol­navei şi în acelaşi timp îi strecură biletul sub brăţară, iar bău­tura i-o dădu prin gaura din zid. Thiuli se arătă foarte îngri­jorat de soarta Fatmei şi amînă cercetarea celorlalte roabe pentru altădată. Părăsind încăperea împreună cu Mustafa, el îi spuse cu glas mîhnit:

—  Hadibaba, spune drept, ce crezi despre boala Fatmei? Hacamancabudibaba răspunse cu un suspin adînc:

—  Vai, stăpîne! Profetul să-ţi hărăzească alinare! Are friguri lăuntrice care ar putea să-i aducă sfîrşitul.

Atunci Thiuli izbucni mînios:

—  Ce tot spui, cîine blestemat de vraci! M-a costat două mii de galbeni şi acum să moară ca o vită? Află că dacă n-o scapi, îţi tai capul!

Atunci fratele meu îşi dădu seama că făcuse o mare gre­şeală şi-i dădu din nou nădejdi lui Thiuli. Pe cind vorbeau, veni un arap din serai să-i spună vraciului că băutura nu fusese de niciun folos.

—   Arată-ţi toată măiestria, Hacamdababelda sau cum îţi zice, şi am să-ţi plătesc cît ai să vrei! strigă Thiuli-Kos, aproape plîngînd de spaimă că pierde atîta aur.

—   Am să-i dau o licoare care o va scăpa de orice primej­die, răspunse vraciul.

—   Da, da! Dă-i licoarea! suspină bătrînul Thiuli.

Plin de voie bună, Mustafa se duse să aducă băutura ador­mitoare şi, după ce o dădu arapului, arătîndu-i cît trebuie luat, se duse la Thiuli şi-i spuse că mai trebuie să culeagă nişte ierburi de pe ţărmul mării şi ieşi repede pe poartă.

La malul mării, nu departe de palat, îşi scoase hainele ce-i schimbaseră înfăţişarea şi le aruncă în apă, unde plutiră ve­sele, iar el se ascunse într-un tufiş, aşteptînd căderea nopţii.

Odată cu înserarea, Mustafa se furişă în lăcaşul de îngropă­ciune al palatului lui Thiuli.

O oră după plecarea lui din palat, lui Thiuli i se aduse ves­tea că roaba Fatme era pe moarte. El trimise oameni la malul mării să-l aducă degrabă pe vraci, dar aceştia se întoarseră curînd şi-i spuseră că bietul vraci căzuse în apă şi se înecase; mantia lui neagră plutea pe apă şi din cînd în cînd se ivea din valuri şi barba lui. Văzînd că nu mai este nicio scăpare, Thiuli se blestemă pe sine şi toată lumea, îşi smulse barba şi se dădu cu capul de pereţi. Dar toate acestea nu folosiră la nimic, căci în curînd Fatme îşi dădu sufletul în braţele celorlalte femei.

Aflînd de moartea ei, Thiuli porunci să se facă degrabă un sicriu, căci nu putea suferi să aibă morţi în casă, şi porunci ca leşul să fie dus la lăcaşul de îngropăciune.

Oamenii duseră coşciugul acolo, îl aşezară repede şi fugiră, căci auziseră suspine şi gemete venind din celelalte sicrie. Era Mustafa, care, pitit după coşciuge, se pornise să suspine şi să geamă, ca să le înspăimînte pe slugile bătrînului; apoi ieşi din ascunzătoare şi aprinse un felinar, pe care avusese grijă să-l ia cu el. După aceea, scoase sticluţa în care se afla leacul de trezire şi deschise capacul sicriului Fatmei. Dar care nu-i fu spaima, cînd la lumina felinarului văzu un chip cu totul necunoscut! Nici sora mea, nici Zoraida nu zăceau în sicriu, ci o altă femeie. I-a trebuit mult să-şi revină de pe urma aces­tei noi lovituri a soartei; în cele din urmă. mila învinse ne­cazul ... Destupă sticluţa şi-i dădu leacul. Ea răsuflă adînc, deschise ochii şi păru că se gîndeşte îndelung pînă să-şi dea seama unde se află. În sfîrşit îşi aminti de cele întîmplate, se ridică din sicriu şi se aruncă la picioarele lui Mustafa.

—  Cum să-ţi mulţumesc, fiinţă îndurătoare, strigă ea, că m-ai scăpat din groaznica-mi robie!

    Mustafa n-o lăsă să-i mulţumească, ci o întrebă cum se face că ea, şi nu sora lui, Fatme, fusese salvată. Femeia se uită mirată la el.

—  Acum pricep, răspunse ea, de unde îmi vine scăparea ce mi se păruse de neînţeles; află că în acest palat mi se spune Fatme, şi mie mi-ai dat biletul şi licoarea salvatoare.

Fratele meu o rugă să-i dea veşti despre sora lui şi despre Zoraida şi află că amîndouă se aflau în palat, dar, după obi­ceiul lui Thiuli, căpătaseră alt nume: se numeau acum Mirza şi Nurmahal.

Fatme, roaba pe care o scăpase, văzîndu-l pe fratele meu atît de nenorocit din pricina acestei greşeli, îl îmbărbătă şi-i făgădui să găsească un mijloc prin care să le poată salva totuşi şi pe cele două fete. Însufleţit de acest gînd, Mustafa prinse din nou inimă; o rugă să-i spună acest mijloc şi ea grăi:

     —  Eu am fost adusă în palatul lui Thiuli numai de cinci luni. Mi-am pus în gînd de la început să fug, numai că de una singură era prea greu. În curtea interioară a palatului ai văzut desigur havuzul din care tîşneşte apa prin zece ţevi; am bă­gat de seamă numaidecît havuzul acela. Îmi amintea de unul asemănător ce se afla în casa tatălui meu, din care apa ţîşnea printr-o ţeava lată; spre a mă încredinţa dacă şi havuzul său e clădit la fel, am lăudat într-o zi în faţa lui Thiuli frumuseţea lui şi l-am întrebat cine-l făcuse. «Eu însumi l-am făcut, mi-a răspuns el, şi ceea ce vezi aici nu e încă nimic; apa vine de la un pîrîu aflat la o mie de paşi depărtare de aici şi trece printr-o hrubă boltită care are cel puţin înălţimea unui om. Toate acestea le-am chibzuit eu însumi».

Cînd am auzit vorbele lui, mi-am dorit deseori să am numai pentru o clipă puterea unui bărbat ca să ridic o piatră de pe marginea havuzului şi să fug unde vreau. La noapte am să-ţi arăt hruba; prin ea ai să ajungi la palat şi ai să le scapi pe cele două fete. Dar trebuie să te însoţească cel puţin doi bărbaţi, care să-i înfrunte pe robi i ce păzesc seraiul noaptea.

Astfel vorbi ea; iar fratele meu Mustafa, deşi fusese de două ori înşelat în aşteptările sale, începu să nădăjduiască din nou că, cu ajutorul lui Alah, va izbuti să ducă la bun sfîrşit cele puse la cale de roabă. Îi făgădui să aibă grijă de întoar­cerea în tara ei dacă îl va ajuta să ajungă la palat. Numai un gînd îl frămînta: de unde să ia doi-trei oameni credincioşi care să-l însoţească? Îşi aminti deodată de hangerul lui Orbassan şi de făgăduiala pe care i-o făcuse că-i va da sprijin ori de cîte ori îl va chema. Părăsi împreună cu Fatme lăcaşul de îngropăciune şi porni în căutarea tîlharului.

În oraşul unde îşi luase înfăţişare de vraci îşi cumpără cu ultimii bani un cal şi o lăsă pe Fatme în gazdă la o femeie sărmană ce locuia la mahala. Iar el o porni în grabă către munţii în preajma cărora îl întîlnise prima oară pe Orbassan, şi peste trei zile ajunse acolo. Găsi din nou corturile şi i se în­făţişă pe neaşteptate lui Orbassan, care-l primi prietenos. Îi povesti încercările sale neizbutite, la auzul cărora încruntatul Orbassan nu-şi putu stăpîni rîsul, mai ales cînd se gîndea la vraciul Hacamancabudibaba. Ticăloşia pirpiriului îl mînie şi Voinicul făcu jurămînt că, oriunde-l va găsi, îl va spînzura cu mîna lui. Fratelui meu însă îi făgădui tot ajutorul de îndată ce o să se odihnească bine după drum, ca să prindă puteri înainte de a pleca înapoi. Mustafa rămase deci în noaptea aceea din nou în cortul lui Orbassan, iar la ivirea zorilor porniră; Orbassan luă cu el trei dintre vitejii săi, călări şi bine înarmaţi. Plecară în goană şi după două zile ajunseră în oră­şelul unde Mustafa o lăsase pe Fatme, cea pe care o scăpase, apoi se îndreptară cu toţii spre păduricea de unde se putea vedea, la o mică depărtare, palatul lui Thiuli; acolo făcură popas, aşteptînd căderea nopţii. Îndată ce se întunecă, se fu­rişară, călăuziţi de Fatme, către pîrîul de unde începea hruba, şi o găsiră numaidecît. Pe fată şi pe unul din slujitori îi lăsară în urmă cu caii şi se pregătiră să coboare; înainte de asta, însă, Fatme le spuse totul încă o dată, şi anume: că prin ha­vuz vor ajunge în curtea lăuntrică a palatului, unde se înalţă două turnuri, unul la dreapta, altul la stînga; la a şasea uşă, socotind de la turnul din dreapta, se află Fatme şi Zoraida, păzite de doi arapi.

     Avînd arme şi drugi de fier, Mustafa, Orbassan şi ceilalţi doi coborîră în hrubă; apa le ajungea pînă la brîu, dar ei păşiră înainte, neînfricaţi. După o jumătate de ceas ajunseră la havuz şi vîrîră de îndată drugii de fier în zid. Deşi gros şi tare, zidul fu dărîmat repede de puterile înfrăţite ale celor patru bărbaţi. Ei izbutiră iute să facă o deschizătură destul de mare pentru a se putea strecura prin ea. Cel dintîi trecu Orbassan şi-i ajută şi pe ceilalţi. Ajunşi cu toţii în curte, se uitară la aripa pala­tului ce se afla în faţa lor şi căutară uşa cu pricina. Dar nu se dumeriră care era, căci, numărînd de la turnul din dreapta spre cel din stînga, văzură o uşă zidită, pe care nu ştiau dacă Fatme o trecuse sau nu la socoteală. Dar Orbassan nu stătu mult pe ginduri:

— Vajnica mea sabie îmi va deschide orice uşă! strigă el, îndreptindu-se spre cea de-a şasea uşă, şi toţi ceilalţi îl urmară. Deschiseră uşa şi dădură peste şase arapi care dormeau pe podea; tocmai voiau să se tragă înapoi pe nesimţite, fiindcă îşi dădură seama că greşiseră uşa, cînd un om se ridică dintr-un colţ şi începu să strige după ajutor cu un glas binecu­noscut. Era pirpiriul din ceata lui Orbassan. Pînă să se dez­meticească arapii. Orbassan se năpusti asupra pirpiriului. îi rupse brîul în două, îi astupă gura şi-i legă mîinile la spate; apoi se întoarse către arapi, dintre care unii erau pe jumătate legaţi de Mustafa şi de ceilalţi doi, şi-şi ajută prietenii să ducă treaba la bun sfîrşit. Cu hangerul îndreptat spre pieptul ara­pilor, cei patru bărbaţi întrebară unde se află Nurmahal şi Mirza, iar aceştia mărturisiră că se găsesc în odaia alăturată.

     Mustafa dădu buzna acolo şi le găsi pe Fatme şi Zoraida, tre­zite de zgomot. Ele îşi adunară repede givaerurile şi veşmin­tele şi-l urmară pe Mustafa; cei doi tîlhari işi dădură cu pă­rerea să jefuiască tot ce se putea, dar Orbassan îi opri şi le spuse:

—  Nu vreau să se spună despre Orbassan că pătrunde noaptea în case ca să fure aur.

Mustafa şi cele două fele se strecurară iute prin hrubă, iar Orbassan făgădui să-i urmeze de îndată. După ce îi văzu pe aceştia coborîţi în hrubă, Orbassan şi unul din tîlhari îl scoaseră pe pirpiriu şi-l duseră în curte; aici îi legară de gît o funie de mătase adusă anume şi-l spînzurară de partea cea mai înaltă a fîntînii. După ce pedepsiră astfel mişelia netreb­nicului, coborîră şi ei în hrubă şi îl urmară pe Mustafa.

Cu lacrimi în ochi, fetele mulţumiră izbăvitorului lor Or­bassan, dar acesta le îndemnă să fugă repede, căci, desigur, Thiuli-Kos îi va urmări.

     A doua zi, Mustafa şi fetele se despărţiră mîhniţi de Or­bassan, spunîndu-i că n-au să-l uite niciodată. Fatme. roaba salvată, se duse la Bassora pentru a se întoarce în ţara ei.

După o călătorie scurtă şi plăcută, ai mei ajunseră acasă. Bătrînul meu tată fu aproape doborît de bucuria revederii; a doua zi după întoarcerea lor, dădu o mare serbare la care veni tot oraşul.

Fratele meu trebui să povestească în faţa cunoscuţilor şi prietenilor adunaţi întîmplările prin care trecuse şi toţi adu­seră laude mărinimosului tîlhar.

După ce Mustafa sfîrşi de povestit, tatăl meu se ridică şi o conduse pe Zoraida înspre fratele meu. Cu glas sărbătoresc, el rosti:

—  Ridic blestemul de pe capul tău. Ia această fată drept răsplată pentru rîvna ta neobosită; primeşte binecuvântarea mea părintească şi fie ca oraşul nostru să nu ducă lipsă nicioda­tă de bărbaţi asemenea ţie în înţelepciune şi vitejie, precum şi în dragostea de frate.

P14