Povestile lui Wilhelm Hauff (20)

Povestea despre prinţul cel neadevărat (2)

Sultanul abia aştepta să vadă ce fel de caftan avea să facă fiul său; dar şi soţiei sale îi bătea inima cu nelinişte, gîndindu-se dacă şiretlicul îi va fi de folos. Celor doi tineri li se dădură două zile ca să isprăvească treaba; în cea de-a treia zi, sultanul trimise după soţia lui şi cînd aceasta veni, porunci să fie aduse cele două caftane, precum şi pe cei ce le făcuseră.

     Labacan intră triumfător şi întinse caftanul dinaintea privirilor uimite ale sultanului.

—   Iată, tată, zise el, iată, cinstită mamă, nu-i o adevărată minunăţie? Pot face prinsoare că nici cel mai îndemînatic croitor al palatului nu este în stare să coasă unul la fel!

Soţia sultanului zâmbi şi se întoarse către Omar:

—    Dar tu, fiule, ce-ai izbutit să faci?

Înciudat, acesta zvîrli cît colo mătasea şi foarfeca:

—   Am fost deprins şă strunesc calul şi să mînuiesc sabia, iar suliţa mea nimereşte orice ţintă; meşteşugul acului îmi este însă străin, fiind nevrednic de cel crescut de Elfi-bey, stăpînitorul din Cairo.

—  O, tu, adevărat fiu al stăpînului meu! strigă soţia sultanului. Ah, de te-aş putea îmbrăţişa şi numi fiul meu! Să am iertare, soţul şi stăpînul meu, spuse ea apoi, întorcîndu-se către sultan, că am folosit acest şiretlic. Nu vezi nici acum cine e prinţ şi cine e croitor? Intr-adevăr, caftanul pe care l-a făcut fiul tău e minunat şi aş vrea să-l întreb la ce meşter a învăţat.

Sultanul rămase pe gînduri, privind cu îndoială cînd la soţie, cînd la Labacan, care încerca zadarnic să-şi ascundă roşeaţa feţei şi spaima de a se fi dat de gol atât de prosteşte.

—   Nici această dovadă nu-i de ajuns, spuse el. Dar, Alah fie lăudat, ştiu eu cum am să descopăr dacă am fost sau nu înşelat!

Porund să i se aducă .bidiviul cel iute, se aruncă în şa şi se îndreptă spre o pădure, care se afla nu departe de oraş. Se spunea din bătrîni că acolo ar sălăşlui o zână bună, pe nume Adolzaida, care îi ajutase cu sfatul de multe ori, în clipe de restrişte, pe stăpînitorii din neamul său; într-acolo goni sultanul.

În mijlocul pădurii se afla un luminiş înconjurat de cedri înalţi. Acolo se spunea că ar sălăşlui zâna, şi muritorii, stăpîniţi de o anumită teamă, moştenită de demult din tată-n fiu, nu prea călcau meleagurile acelea.

Ajuns la locul cu pricina, sultanul sări din şa, legă calul de un copac, se duse în mijlocul luminişului şi strigă tare:

—  Dacă este adevărat că în clipe de restrişte ai fost un bun sfetnic al strămoşilor mei, nu nesocoti rugămintea urma­şului lor şi sfătuieşte-mă acolo unde mintea omenească e neputincioasă.

De-abia rosti ultimele cuvinte, că unul din cedri se deschise şi din inima lui ieşi o femeie cu un văl pe faţă şi purtînd un veşmînt lung şi alb.

—    Ştiu de ce vii la mine, sultane Saaud. Cererea ta e dreaptă; de aceea îţi voi da ajutor. Ia aceste două cutii. Lasă-i pe cei doi ce doresc a-ţi fi feciori să aleagă. Sunt încredinţată că cel adevărat nu va da greş.

Vorbindu-i astfel, îi întinse două cutioare de fildeş, bogat împodobite cu aur şi mărgăritare; pe capace, pe care sultanul încercă zadarnic să le deschidă, erau nişte inscripţii încrustate în diamante.

In timp ce călărea spre casă, sultanul se tot întreba ce puteau ascunde cele două cutii, pe care nu izbutea să le deschidă cu niciun chip. Nici inscripţiile nu-l lămuriră, căci pe una din ele scria: «Cinste şi slavă», iar pe cealaltă «Fericire şi bogăţie». Sultanul se gîndi în sinea lui că lui însuşi i-ar veni greu să aleagă între aceste două lucruri, care erau la fel de atrăgătoare, la fel de ademenitoare.

Cînd se întoarse la palat, îşi chemă soţia şi îi povesti cele spuse de zînă, şi ea fu cuprinsă de o nădejde înflăcărată că acela spre care o trăgea inima va alege cutia ce va dovedi că e fiul ei.

In faţa tronului sultanului fură aduse două mese, pe care sultanul puse cu mîna lui cele două cutii, după care se aşeză pe tron şi făcu semn unuia din robi să deschidă uşa sălii. Prin aoeastă uşă intră un strălucit alai de paşale şi emiri ai împărăţiei, chemaţi de sultan. Ei se aşezară pe bogatele perne înşiruite de-a lungul pereţilor.

Cînd se aşezară cu toţii, sultanul făcu un al doilea semn, la care fu adus înăuntru Labacan. Păşind mîndru, el străbătu sala, se aruncă la picioarele tronului şi spuse:

—    Ce porunceşte părintele şi stăpînul meu?

Sultanul se ridică de pe tron şi zise:

—  Fiule, sunt oarecare îndoieli asupra îndreptăţirii tale la numele pe care ceri să-l porţi; într-una din aceste cutii se află dovada adevăratei tale obîrşii. Alege! Nu mă îndoiesc c-o vei alege pe cea bună.

Labacan se ridică şi se apropie de cutii; chibzui îndelung ce să aleagă şi în cele din urmă spuse:

—  Cinstite tată! Ce poate fi mai însemnat decît fericirea de a fi fiul tău? Ce poate fi mai înălţător decît bogăţia în­durării tale? Aleg cutia pe care scrie: «Fericire şi bogăţie».

—  Vom afla mai târziu dacă ai ales bine: deocamdată, aşază-te pe pernă, lîngă paşa din Medina, grăi sultanul şi făcu semn robului său.

Fu adus Omar. Privirea lui întunecată, chipul mohorît, treziră mila tuturor celor de faţă. El se aruncă la picioarele tronului şi întrebă care era vrerea sultanului.

Sultanul îi răspunse că avea de ales una din cutii; tînărul se ridică şi se apropie de masă. Citi cu luare-aminte cele scrise pe amîndouă şi spuse:

—    Zilele din urmă m-au învăţat ce îndoielnică e feri­cirea, ce pieritoare e bogăţia; dar ele m-au învăţat de ase­menea că în pieptul celor viteji se află o comoară ce nu poate fi nimicită, şi anume cinstea, şi că steaua strălucitoare a slavei nu piere odată cu fericirea. Soarta mi-e pecetluită; de-ar fi să pierd o coroană, cinste şi slavă, pe voi vă aleg!

Puse mîna pe cutia pe care şi-o alesese; dar sultanul îi porunci să aştepte, şi, făcîndu-i semn lui Labacan să se apropie de masă, îi spuse să pună şi el mîna pe cutia lui.

Sultanul mai porunci să i se aducă un vas cu apă din fîn­tîna sfîntă Zemzem de la Mecca, îşi spălă mîinile pentru rugă­ciune, întoarse faţa către răsărit, se lăsă în genunchi şi se rugă:

—   Dumnezeul părinţilor mei! Tu care de veacuri păstrezi neamul nostru curat şi neştirbit, nu îngădui ca un nevrednic să pîngărească numele Abassizilor! Ocroteşte pe fiul meu cel adevărat în acest ceas de grea cumpănă!

Sultanul se ridică şi se urcă din nou pe tronul său. Toţi cei de faţă erau încordaţi de atîta aşteptare, de-abia în­drăznind să răsufle; prin sală s-ar fi putut auzi fuga unui şoricel, atît de încremeniţi priveau cu toţii; cei din spate în­tindeau gîturile pentru a vedea cutiile peste capetele celor din faţă. Atunci sultanul grăi:

—   Deschideţi cutiile!

Şi cutiile, pe care înainte nicio putere nu le putuse deschide, se deschiseră singure.

In cutia aleasă de Omar se aflau, pe o pernă de catifea, o coroniţă mică de aur şi un sceptru; în cutia lui Labacan — un ac mare şi un capăt de aţă.

Sultanul porunci celor doi tineri să aducă cutiile în faţa lui. El ridică din cutie coroniţa şi, ca prin minune, cînd o luă în mînă, ea începu să crească, să crească tot mai mult, pînă ajunse mare cît o coroană adevărată. El aşeză coroana pe capul fiului său Omar, care îngenunchease înaintea lui, îl sărută pe frunte şi îl pofti să se aşeze de-a dreapta sa. Apoi se întoarse către Labacan şi rosti:

—  E o zicală din bătrîni care spune: «Nu te întinde mai mult decît ţi-e plapuma». Se pare că va trebui să rămîi la acul tău. Deşi nu eşti vrednic de îndurarea mea, pentru tine s-a rugat cineva, cineva căruia, astăzi, nu vreau să-i stau cu nimic împotrivă; de aceea îţi dăruiesc nemernica-ţi viaţă. Dar dacă vrei să-mi asculţi povaţa, grăbeşte-te să pleci cît mai iute din ţara mea.

Ruşinat, zdrobit, sărmanul croitor nu avu ce să răspundă; se aruncă la picioarele prinţului şi, cu lacrimi în ochi, spuse:

—   Poţi să mă ierţi, luminate prinţ?

—  Credinţă faţă de prieteni, mărinimie faţă de duşmani, aceasta este fala Abassizilor, răspunse prinţul, ridicîndu-l de jos. Du-te în pace!

—    O, fiul meu cel adevărat! strigă mişcat bătrînul sultan, şi se aruncă la pieptul fiului său.

Toţi emirii şi paşalele, toţi dregătorii ţării se ridicară de la locurile lor şi strigară:

—    Trăiască fiul sultanului nostru!

In mijlocul bucuriei tuturor, Labacan se strecură afară din sală, cu cutia sub braţ.

Coborî la grajdurile sultanului, puse frîul pe calul său Murva şi ieşi călare pe poartă, luînd-o spre Alexandria. Clipele dnd fusese prinţ i se părură un vis şi doar cutia cea frumoasă, bogat împodobită cu mărgăritare şi diamante, îi amintea că totuşi nu visase.

Ajungînd în sfîrşit la Alexandria, merse călare pînă în faţa casei bătrînului său meşter, sări din şa, legă căluţul de poartă şi intră în atelier. Meşterul, care nu-l recunoscu de îndată, făcu o temenea adîncă şi-l întrebă cu ce-i poate fi de folos; privindu-şi însă muşteriul cu mai multă luare-aminte şi recunoscîndu-l pe vechiul său Labacan, strigă calfele şi ucenicii; aceştia se năpustiră mînioşi asupra bietului Labacan, care nu se aştepta la o asemenea primire, îi traseră ghionti, îl bătură cu fiarele de călcat şi cu cotul de măsurat, îl înţepară cu ace şi-l ciupiră cu foarfece ascuţite pînă ce acesta căzu istovit pe un maldăr de haine.

In vreme ce Labacan zăcea, meşterul începu să-l mustre pentru haina furată; zadarnic striga Labacan că el se întorsese tocmai ca să-l despăgubească; zadarnic făgădui să-i plătească de trei ori preţul veşmîntului; meşterul şi calfele se aruncară iar asupra lui, îl bătură măr şi-l aruncară pe uşă afară.

Zdrobit, în zdrenţe, el încălecă pe Murva şi o luă către un caravanserai. Acolo îşi odihni capul lovit şi ostenit, cugetînd asupra suferinţelor de pe acest pămînt, asupra meritelor atît de des dispreţuite şi asupra nimicniciei şi zădărniciei tuturor avuţiilor. Adormi cu hotărîrea de a nu mai alerga după măriri şi de a deveni om cinstit.

In ziua următoare nu-i păru rău de hotărîrea luată, căci mîna grea a meşterului şi a calfelor părea să fi alungat din el toate visele de mărire.

Vîndu cutia pe un preţ mare unui giuvaergiu, îşi cumpără o casă şi îşi făcu un atelier unde avea să se îndeletnicească cu meşteşugul său. După ce rîndui totul şi agăţă la fereastră o tăbliţă pe care scria: «Labacan, croitor», se aşeză pe scaun şi se apucă să-şi cârpească cu acul şi aţa găsite în cutie haina atît de rău ferfeniţită de meşterul lui. Deodată îl chemă cineva şi, cînd dădu să se aşeze din nou la lucru, ce-i fu dat să vadă?! Acul lucra sîrguincios, fără ca cineva să-l mînuiască, făcînd cusături atît de frumoase şi bine rînduite, cum nu făcuse Labacan vreodată, nici măcar în clipele cînd dădea dovadă de cea mai mare iscusinţă.

Intr-adevăr, şi cel mai neînsemnat dar al unei zîne bune este folositor şi de mare preţ! Acest dar mai avea însă şi o altă însuşire: capătul de aţă nu se isprăvea deloc, oricît de harnic ar fi lucrat acul.

Labacan dobândi mulţi muşterii şi în curînd ajunse cel mai vestit croitor de prin părţile acelea; el croia veşmintele şi făcea prima împunsătură cu acul, după care acesta lucra iute mai departe, fără oprire, pînă ce haina era gata. Curînd, toţi locuitorii din Alexandria ajunseră muşteriii meşterului Labacan, căci acesta lucra frumos şi foarte ieftin; doar într-o singură privinţă clătinau oamenii din cap, şi anume: el lucra fără calfă şi cu uşile încuiate.

Astfel se împlinise inscripţia de pe cutioara ce vestise «Fericire şi bogăţie»; fericirea şi bogăţia însoţiră — deşi într-o mai mică măsură — paşii bravului croitor — iar atunci cînd auzea de fala tânărului sultan Omar, despre care vorbea tot norodul, cînd auzea că viteazul acesta întruchipa mîndria şi dragostea poporului său şi era spaima duşmanilor săi, fostul prinţ gîndea în sinea lui: «Tot e mai bine că am rămas croitor, căci cinstea şi slava sunt tare primejdioase».

Astfel trăi vreme îndelungată Labacan, mulţumit de sine şi cinstit de semenii săi, iar dacă acul nu şi-a pierdut între timp puterea, mai coase şi astăzi cu firul veşnic al zînei Adolzaida.

P19