Timp de trei ore am lucrat la grădina din faţă şi nu se vede mare lucru. Am cărat tone de ace de la coniferul casei, care se scutură continuu în vânturile de-aici, din nord. Am dat cu sapa, am măturat până am tocit minunata unealtă (ah, unde sunt măturile de nuiele cu care strângeam, în armată, hectare de frunze?!). Şi nu m-aş mai fi oprit, dar trebuia să intru şi să iau de pe foc oala cu fiertură pentru ciorba de burtă şi să hrănesc căţeaua Cindy, care alăptează şi are o foame de lup. Apoi am constatat că mai am jumătate de cană de cafea şi m-am aşezat aici, la masa de lucru, pentru o mică odihnă.
Unul dintre motivele pentru care mă codesc totdeauna când vine vorba de o muncă monotonă şi plictisitoare este acela că în timp ce-o execuţi trebuie să te gândeşti la ceva şi chestia asta nu e chiar atât de simplă precum pare. Ai putea, de exemplu, să faci înmulţiri: 16x17, 13x23 şi tot aşa, după care să treci la numere de câte trei cifre. Ai putea să-ţi aduci aminte toate poeziile pe care le-ai ştiut vreodată şi să le spui în gând, una după alta. În orice caz, vine un moment când nu mai ai la ce să te gândeşti şi atunci ce te faci? Ei bine, atunci abia începi să munceşti cu spor. E ca la maratonişti: la ce s-or fi gândind ei aproape trei ore cât aleargă precum nişte bezmetici? Dar cicliştii? Nu s-or fi plictisind să facă acelaşi lucru ore şi ore-n şir? S-ar părea că nu şi că monotonia asta e de fapt benefică, pentru că-i transpune în stări speciale de conştiinţă, în care se pot dedica activităţii lor pe deplin. La fel şi cu munca fizică: după ce nu mai gândeşti la ce faci ci doar faci, începi să dai randament şi să iei contact cu alte fețe ale realităţii. Aş putea spune aşa: munca fizică este remediul gândirii, chestiune la care ar trebui meditat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu