Povestile lui Wilhelm Hauff (25)

Piticul Nas-Lung (3)   

     În acel oraş, ca pretutindeni, erau puţine suflete miloase care să vină în ajutor unui nenorocit, care mai era şi slut pe deasupra. Şi, astfel, nefericitul pitic răbdă toată ziua de foame şi de sete, iar seara fu nevoit să se aciueze pe treptele tari şi reci ale unei biserici. Dar cînd razele soarelui îl treziră a doua zi dimineaţa, el chibzui cum să-şi câştige pîinea, căci taică-său şi maică-sa îl alungaseră. Era prea mîndru ca să slujească drept momeală la un bărbier, nu voia să fie privit ca un caraghios pentru bani; dar de ce să se apuce? Atunci îşi aminti că, sub înfăţi­şarea de veveriţă, învăţase să gătească foarte bine; credea pe drept cuvînt că putea întrece mulţi bucătari; se hotărî deci să-şi folosească cunoştinţele.

    

     De aceea, de îndată ce străzile prinseră viaţă şi ziua de muncă începu, el intră mai întîi în biserică şi-şi făcu rugă­ciunea de dimineaţă, apoi o porni la drum. Prinţul, stăpînitorul acelei ţări, era un mîncăcios binecunoscut şi un iubitor de ospeţe, căruia îi plăceau bucatele alese; drept care îşi aducea bucătarii din toate colţurile lumii.

   Tînărul se îndreptă spre castelul lui. Cînd ajunse la poarta dinafară, paznicii îl întrebară ce doreşte şi începură să-l ia în bătaie de joc; el însă întrebă de mai-marele bucătarilor. Ei se porniră pe rîs şi-l conduseră în curte; pe unde trecea, slujitorii se opreau, se uitau după el, rîdeau şi porneau în urma lui, aşa încît, încetul cu încetul, se strînse un alai mare de slujitori de toate felurile care se îndreptau spre scările palatu­lui: grăjdarii zvîrliră ţesalele, ştafetele veniră în goană, cei ce băteau covoarele se opriră — toţi se îmbrînceau şi dădeau fuga; se stîrni o învălmăşeală, de parcă duşmanul s-ar fi aflat în faţa porţilor, iar văzduhul vui de strigăte:

—    Un pitic, un pitic! Aţi văzut piticul?

     Atunci se ivi în uşă supraveghetorul palatului, mînios, cu un gîrbaci uriaş în mînă:

—    Hei, blestemaţilor, de ce faceţi atîta gălăgie? Nu ştiţi că stăpînul doarme încă?

     Vorbind astfel, el roti gîrbaciul prin aer şi-l lăsă să cadă cu putere pe spinările unor grăjdari şi paznici.

—     Stăpîne, strigară ei, nu vezi? Aducem un pitic, un pitic cum nu s-a mai văzut!

    Dînd cu ochii de prichindel, supraveghetorul palatului îşi stăpîni cu greu rîsul, temîndu-se ca nu cumva, rîzînd, să-şi piardă fala. De aceea îi goni pe toţi cu biciul, îl chemă pe pitic înăuntru şi-l întrebă ce doreşte. Cînd auzi că vrea să vorbească cu mai-marele bucătarilor, zise:

—   Nu, fiule; la mine, la supraveghetorul casei, trebuie să vii. Vrei să te faci măscăriciul prinţului, nu-i aşa?

—  Nu, domnule, răspunse piticul. Sînt un bucătar pri­ceput şi cunosc fel de fel de mîncăruri alese; duceţi-mă la mai-marele bucătarilor, poate o avea nevoie de mine.

—    Fie după voia ta, mititelule. Între noi fie vorba, eşti un băietan fără minte. La bucătărie! Ca măscărici n-ai munci mai nimic; ai mînca, ai bea după pofta inimii şi ai căpăta haine frumoase. Dar hai să vedem dacă te pricepi aşa de bine la gătit ca să fii bucătarul prinţului; iar ca ajutor de bucătar ar fi păcat să-ţi pierzi vremea.

    Cu aceste cuvinte, supraveghetorul palatului îl luă de mînă şi-l duse spre încăperile mai-marelui bucătarilor.

—    Cinstite domn, îi spuse acestuia piticul şi făcu o plecă­ciune atît de adîncă, încît atinse covorul cu nasul, nu aveţi nevoie de un bucătar iscusit?

    Meşterul bucătar îl privi din cap pînă în picioare, apoi izbucni în rîs.

—    Cum? strigă el. Tu, bucătar? Crezi că aici sunt plite atît de joase ca să te poţi tu uita pe ele chiar dacă te-ai ridica în vîrful picioarelor şi ţi-ai întinde capul dintre umeri? Măi mititelule! Cine te-a trimis la mine ca să te faci bucătar şi-a bătut joc de tine.

     Astfel vorbi mai-marele bucătarilor rîzînd, şi împreună cu el rîseră supraveghetorul palatului şi toţi slujitorii ce se aflau în încăpere.

     Piticul însă nu se dădu bătut.

—   Ce preţ are un ou sau două, puţin sirop şi vin, făină şi mirodenii într-o casă unde ele se află din belşug? zise el. Po­runciţi-mi să vă prepar ceva să vă lingeţi pe degete, făceţi-mi rost de cele ce-mi trebuie şi am să pregătesc totul repede, în faţa dumneavoastră. Parcă văd că o să spuneţi: „Straşnic bucătar!”

     Aşa glăsui tînărul şi tare ciudat îi mai străluceau ochişorii, iar nasul lung i se bălăbănea încoace şi încolo şi îşi mişca degetele subţiri în timp ce vorbea.

—    Fie! strigă meşterul bucătar şi-l luă pe supraveghetor de braţ. Fie, de dragul unei glume, să mergem la bucătărie.

     Trecură prin mai multe săli şi coridoare şi ajunseră în sfîrşit la bucătărie.

    Aceasta era o clădire înaltă şi largă, foarte frumos orînduită; focul ardea neîncetat în douăzeci de cuptoare, printre care curgea un pîrîiaş limpede, în ale cărui ape zburdau peşti; merindele ce trebuiau să fie tot timpul la îndemînă se aflau aşezate în dulapuri de marmură şi lemn scump, iar la dreapta şi la stînga se înşirau zece săli în care găseai tot ce era mai bun şi mai gustos în toate ţările, începînd cu Ţara francilor şi pînă în ţara lui Soare-Răsare. Ajutoarele alergau în toate părţile, mînuind cazane şi crătiţi, polonice şi furculiţe; cînd intră mai-marele lor în bucătărie, toţi rămaseră nemişcaţi; se auzea numai pîrîitul focului şi susurul apei.

—   Ce-a poruncit măria-sa astăzi, pentru gustarea de di­mineaţă? întrebă mai-marele pe cel dintîi bucătar, un om în vîrstă.

—    Stăpîne, a binevoit să ceară supă daneză şi perişoare roşii de Hamburg.

—   Bine, zise mai-marele bucătarilor. Ai auzit ce doreşte stăpînul să mănînce? Te încumeţi să găteşti aste bucate greu de făcut? Perişoarele n-o să le izbuteşti în nici un caz; felul în care se fac e secret.

—  Nimic mai uşor, răspunse piticul, spre uimirea tuturor; căci gătise deseori aceste bucate cînd era veveriţă. Nimic mai uşor! Pentru supă să mi se dea cutare şi cutare ierburi, miro­denii, untură de mistreţ, rădăcini şi ouă; iar pentru peri­şoare, cutare şi cutare, zise el mai încet ca să-l audă numai mai-marele şi cel dintîi bucătar, pentru perişoare îmi trebuie patru feluri de carne, puţin vin, untură de raţă, ghimber şi o anumită buruiană ce se numeşte alinarea-stomacului.

—  Ei, pe sfîntul Benedict! La ce vrăjitor ai învăţat? strigă bucătarul uimit. Ai spus totul întocmai, iar despre buruiana alinarea-stomacului n-am ştiut nici noi; da, asta are să facă perişoarele şi mai gustoase. Eşti o minune de bucătar!

—    Asta n-aş fi crezut-o, spuse mai-marele bucătarilor. Dar să-l lăsăm să încerce. Daţi-i ce-a cerut, vase şi de toate, şi lăsaţi-l să pregătească mîncarea.

     Porunca se îndeplini şi totul fu pregătit pe plită; dar iată că piticul abia de ajungea cu nasul pînă la plită. De aceea fură puse alături cîteva scaune, deasupra lor o lespede de marmură, iar mica făptură fu poftită să-şi înceapă treaba.

    În jur, într-un cerc mare, stăteau bucătarii, ajutoarele de bucătar, rîndaşii şi tot felul de slugi, privind şi minunîndu-se cît de repede şi de uşor i se mişcau mîinile, cât de curat şi de frumos pregăteşte totul.

    Cînd fu gata cu toate, porunci să se pună cratiţele pe foc şi să fie lăsate să fiarbă pînă va striga el; apoi începu să numere: unu, doi, trei şi aşa mai departe, şi cînd numără pînă la cinci sute, strigă: “Gata!” Cratiţele fură scoase, iar tânărul pofti pe meşterul bucătar să guste.

     Al doilea bucătar porunci unui ajutor să-i aducă o lingură de aur, o clăti în apă şi o întinse mai-marelui său, care se apropie cu o faţă gravă de plită, luă din mîncăruri, gustă, închise ochii, plescăi de plăcere şi zise:

—      Minunat, pe viaţa măriei sale, minunat! Nu vrei să iei şi dumneata o lingură, supraveghetorule?

     Acesta făcu o plecăciune, luă lingura, gustă şi nu mai putu de plăcere şi de bucurie:

—   Cu toată preţuirea ce o am pentru iscusinţa dumitale, dragă meştere, care eşti un bucătar priceput, sunt totuşi în­credinţat că n-ai fi putut face atît de bine nici supa, nici perişoarele de Hamburg.

    După el gustă şi bucătarul al doilea. Acesta îi strînse piticului mîna cu toată cinstirea şi spuse:

—     Mititelule, eşti un meşter desăvîrşit; într-adevăr, buru­iana alinarea-stomacului a dat mîncării un gust cu totul deo­sebit.

     În aceeaşi clipă intră în bucătărie un slujitor al prinţului şi spuse că stăpînul cere masa.

    Mîncărurile fură aşezate pe tăvi de argint şi duse prinţu­lui; mai-marele bucătarilor îl luă însă pe pitic în odaia sa ca să stea de vorbă cu ei. Dar abia trecu jumătate din timpul trebuincios ca să spui «Tatăl nostru» (aceasta este o rugă­ciune a ghiaurilor, o, stăpîne, şi nu ţine nici pe departe cît rugăciunea credincioşilor), că veni un slujitor şi-l chemă pe mai-marele bucătarilor la stăpînul său. Acesta îşi puse repede veşmintele de sărbătoare şi plecă cu slujitorul.

     Prinţul era foarte vesel. Mâncase tot ce fusese pe tăvile de argint, iar cînd meşterul intră, tocmai îşi ştergea barba.

—  Ascultă, meştere, spuse el, pînă acum am fost întot­deauna foarte mulţumit de bucătarii tăi; dar, ia spune-mi, cine a gătit azi? De cînd stau pe tronul strămoşilor mei, n-am gustat o mîncare atît de minunată! Spune-mi cum se numeşte bucătarul şi am să-i dăruiesc cîţiva galbeni.  

    —   Stăpîne, e o poveste ciudată, răspunse mai-marele bucătarilor, şi-i povesti cele petrecute de dimineaţă: cum sosise un pitic care voia neapărat să intre în slujbă ca bucătar şi cum se petrecuseră lucrurile. 

    Prinţul se miră foarte, chemă pe pitic în faţa lui şi-l întrebă cine e şi de unde vine. Bietul Iacob nu putu să-i spună, desigur, că era vrăjit şi că slujise mai înainte ca veveriţă. Totuşi rosti adevărul cînd povesti că rămăsese orfan şi că în­văţase la o bătrînă.  

Prinţul nu întrebă mai mult şi privi vesel înfăţişarea ciudată a noului său bucătar. 

—    Dacă vrei să rămîi la mine, zise el, am să-ţi dau cinci­zeci de galbeni pe an, un veşmînt de sărbătoare şi două rînduri de purtare. Pentru asta însă trebuie să-mi pregăteşti tu însuţi, zilnic, gustarea de dimineaţă, să porunceşti cum să se gătească masa de prînz, şi, îndeobşte, să-mi supraveghezi bucătăria. Deoarece fiecare slujitor din palatul meu capătă un nume de la mine, ai să te numeşti de acum încolo Nas-Lung şi ai să îndeplineşti slujba de ajutor al mai-marelui bucătar.

     Piticul Nas-Lung căzu în genunchi la picioarele puterni­cului prinţ al francilor, îi sărută tălpile şi făgădui să-l slu­jească cu credinţă.

     Astfel, tînărul îşi găsise un adăpost şi-şi făcea datoria cu cinste. Se poate spune că prinţul era alt om de cînd se afla în casa lui piticul Nas-Lung. Înainte vreme el obişnuia să arunce în capul bucătarilor castroanele şi tăvile ce i se aduceau; însuşi mai-marelui bucătarilor îi zvîrlise o dată o pulpă friptă de viţel, care nu era destul de fragedă, lovindu-l atît de tare în cap, încît acesta căzuse grămadă şi trebuise să stea trei zile în pat. E adevărat că prinţul dregea cu cîţiva pumni de galbeni ceea ce făcea la mînie, dar, cu toate astea, niciun bucătar nu se apropiase cu bucatele de el fără să tremure şi să se teamă. De cînd sosise piticul la palat, totul parcă se schimbase ca prin farmec. Prinţul mînca acum de cinci, în loc de trei ori pe zi, desfătîndu-se cu iscusinţa celui mai mititel slujitor al lui, şi pe chipul său nu se citea niciodată nemulţumirea. Nu, el găsea totul nou, minunat, era vesel şi binevoitor şi se îngrăşa pe zi ce trecea.

Deseori, în timpul mesei, poruncea să vină mai-marele bucătarilor şi piticul Nas-Lung, îi aşeza pe unul la dreapta, şi pe altul la stînga sa, şi le vîra în gură, cu mîna lui, cîte o îmbucătură din gustoasele mîncăruri, bunăvoinţă pe care amîndoi ştiau s-o preţuiască.   Piticului i se dusese faima în tot oraşul. Oamenii se rugau de mai-marele bucătarilor să-i lase să-l vadă pe pitic gătind, iar unii dintre bărbaţii de vază dobîndiseră învoirea prinţu­lui ca slujitorii lor să înveţe să gătească de la pitic, ceea ce îi aducea acestuia un cîştig frumos, căci fiecare plătea zilnic cîte o jumătate de galben. Şi pentru ca ceilalţi bucătari să-i rămînă prieteni şi să nu-l pizmuiască, piticul Nas-Lung le dădea lor banii pe care-i cîştiga de la cei pe care-i învăţase să gătească.

Astfel trăi Nas-Lung aproape doi ani în belşug şi cinste, şi numai gîndul la părinţii lui îl mîhnea. Astfel trăi el şi nimic de seamă nu se întîmplă, pînă cînd, într-o bună zi, iată că se petrecu ceva.

Piticul Nas-Lung era foarte ager şi priceput la cumpără­turi. De aceea, de cîte ori avea vreme, se ducea singur la piaţă ca să cumpere păsări şi fructe. Într-o dimineaţă se duse la tîrgul de păsări ca să caute nişte gîşte mari şi grase, aşa cum îi plăceau stăpînului său. Se plimbă cercetător de cîteva ori în sus şi în jos. Ivirea lui acolo, departe de a stîrni rîsul şi batjocura, îi aducea pre­ţuirea tuturor, toţi ştiind că e vestitul bucătar al prinţului, fiecare gîscăreasă fiind fericită cînd îl vedea îndreptîndu-se spre ea.

Deodată, Nas-Lung zări la capătul unui şir de tarabe, într-un colţ, o femeie care avea gîşte de vânzare, dar nu-şi lăuda marfa ca celelalte şi nu ademenea muşteriii. Se apropie de ea, măsură din ochi şi cîntări gîştele. Erau tocmai aşa cum dorea el; cumpără trei gîşte împreună cu coteţul lor, îl ridică pe umerii lui laţi şi făcu cale întoarsă. I se păru deodată ciudat că numai două din gîşte gîgîiau şi ţipau, aşa cum fac gîştele obişnuite ; cea de-a treia însă stătea liniştită şi tăcută, dar ofta şi suspina ca un om.

—        Trebuie să fie bolnavă, spuse el, să mă grăbesc s-o tai şi s-o gătesc.

—        Dar gîsca răspunse limpede şi eu glas tare :

— De mă atingi cumva,

Eu te voi muşca.

Gîtul de-mi vei tăia,

In groapă te voi băga.

Inspăimîntat, piticul Nas-Lung lăsă coteţul jos, iar gîsca îl privi cu ochii ei frumoşi şi deştepţi şi oftă.

—    Ei, drace! strigă Nas-Lung. Poţi să vorbeşti, domni­şoară gîscă? Asta n-aş fi crezut-o. Ei, nu-ţi fie frică! Ştiu ce-i viaţa şi n-am să omor o pasăre atît de deosebită. Dar fac prinsoare că n-ai fost totdeauna ceea ce eşti acum. Şi eu am fost odată o veveriţă dispreţuită.

—      Ai dreptate, răspunse gîsca, nu m-am născut cu această înfăţişare ruşinoasă. Vai, la leagănul meu nu mi s-a spus că Mimi, fiica marelui Wetterbock, va fi ucisă în bucătă­ria unui prinţ!

—      Linişteşte-te, dragă domnişoară Mimi, o îmbărbătă piticul. Pe cuvîntul meu de cinste şi de ajutor de meşter bucătar al luminăţiei sale că nimeni nu se va atinge de dumneata. Am să-ţi fac un coteţ chiar în încăperile mele, o să ai ce mînca pe săturate, iar cînd n-o să am treabă, am să stau de vorbă cu dumneata. Celorlalţi slujitori din bucătărie am să le spun că vreau să te îngraş pentru prinţ cu ierburi rare şi, de îndată ce se iveşte prilejul, îţi dau drumul. Gîsca îi mulţumi cu lacrimi în ochi, iar piticul făcu aşa cum făgăduise — tăie celelalte două gîşte, iar pentru Mimi făcu un coteţ separat, spunînd că vrea s-o pregătească pentru prinţ într-un fel cu totul deosebit. De asemenea, nu-i dădu hrana obişnuită pentru gîşte, ci prăjituri şi dulciuri. Ori de cîte ori avea timp, se ducea să stea de vorbă cu ea şi s-o mîngîie. Îşi povestiră unul altuia ceea ce li se întâmplase şi astfel piticul află că gîsca era fiica vrăjitorului Wetterbock, care trăia pe insula Gotland. Acesta se certase cu o zînă bătrînă şi rea, care-l învinsese prin uneltiri şi înşelăciuni; drept răzbunare, zîna o prefăcuse în gîscă şi o dusese pînă aici, atît de departe.

După ce piticul Nas-Lung povesti şi el prin ce trecuse, Mimi îi spuse :

—     Mă pricep eu la de-alde astea. Ne-a arătat nouă tata, mie şi surorii mele, unele lucruri, atît cît putea să ne dez­văluie. Cît despre cearta din faţa coşurilor cu verdeţuri, felul în care te-ai prefăcut în veveriţă îndată ce ai mirosit o buru­iană, precum şi unele din vorbele bătrînei, pe care mi le-ai spus, îmi dovedesc că ai fost vrăjit cu ierburi; deci, dacă ai să găseşti buruiana la care s-a gîndit bătrîna cînd te-a vrăjit, ai să fii dezlegat.

   Slabă mîngîiere pentru tînăr, căci unde să găsească el acea buruiană? Totuşi el îi mulţumi şi mai prinse puţină inimă.

   In timpul acesta, prinţul primi ca oaspete pe un stăpînitor vecin, prietenul său. El îl chemă pe piticul Nas-Lung în faţa lui şi îi spuse

—    A venit vremea să-mi arăţi dacă-mi slujeşti cu cre­dinţă şi dacă eşti iscusit în meşteşugul tău. Acest stăpînitor care-i acum oaspetele meu este acela care, precum se ştie, în afară de mine, e deprins să mănînce din cele mai alese bucate; este un mare cunoscător în ale bucătăriei şi un om înţelept. Ai grijă deci ca bucatele să fie zilnic în aşa fel, încît să-l uimească tot mai mult. În acelaşi timp, dacă nu vrei să-ţi pierzi preţuirea mea, atîta timp cît e aici, să nu faci de două ori acelaşi fel de mîncare. Pentru aceasta, vistiernicul meu o să-ţi dea tot ce-ţi trebuie. Dacă e nevoie să prăjeşti chiar aur şi diamante în untură, fă-o! Mai bine să rămîn sărac decît să roşesc în faţa oaspetelui. Astfel vorbi prinţul. Iar piticul îi răspunse, făcînd o plecă­ciune după cum se cuvine:

—    Fie precum spui, stăpîne! Cu voia lui Dumnezeu am să fac totul în aşa fel, încît prinţul să rămînă mulţumit.

    De data asta, micul bucătar căută să dea întreaga măsură a iscusinţei sale. Nu precupeţi banii stăpînului său, dar şi mai puţin puterile lui. Căci putea fi văzut toată ziua învăluit într-un nor de aburi, lîngă foc, iar glasul lui răsuna fără în­cetare prin bucătărie, deoarece el poruncea ca mai mare peste slujitorii bucătăriei şi peste bucătarii mai mici.

     «Ehei! îşi spunea el. Aş putea face şi eu ca însoţitorii de cămile din Alep, care stîrnesc straşnică poftă de mîncare călătorilor, povestindu-le cîte-n lună şi-n stele despre mese îmbelşugate. Înşiră câte un ceas întreg felurile de mîncare ce s-au servit la acele mese, pînă ce ascultătorii simt că li se face foame şi, fără voia lor, îşi scot merindele, întinzînd o masă pe care o împart darnici cu însoţitorii cămilelor; dar eu n-am să fac aşa!»

     Prinţul cel străin se afla de paisprezece zile în ospeţie şi se simţea foarte bine, minunat de bine. Mîncau în fiecare zi nu mai puţin decît de cinci ori, iar prinţul era mulţumit de măiestria piticului său, căci vedea plăcerea întipărită pe chipul oaspe­telui. În a cincisprezecea zi, însă, prinţul îl chemă pe pitic la masă şi-l înfăţişă oaspetelui său, pe care-l întrebă dacă era mulţumit de pitic.

—    Eşti un mare meşter, răspunse prinţul cel străin, ştii ce înseamnă o mîncare bună. De cînd sunt aici, n-ai gătit de două ori aceleaşi bucate şi le-ai făcut pe toate cu multă măiestrie. Dar spune-mi, de ce nu faci, în sfîrşit, bunătatea bunătăţilor, plăcinta crăiasă?

     Piticul se sperie, căci nu auzise niciodată de această crăiasă a plăcintelor; dar se linişti şi răspunse:

—     O, stăpîne! Nădăjduiam că chipul tău are să mai lumi­neze multă vreme acest lăcaş; de aceea am lăsat mai la urmă bunătatea asta. Căci cu ce putea să-ţi ureze drum bun bucătarul în ziua despărţirii, decît cu crăiasa plăcintelor?

—    Aşa? răspunse stăpînul său rîzînd. În ceea ce mă pri­veşte pe mine, ai vrut s-aştepţi, desigur, pînă la moartea mea, ca sa-mi urezi drum bun atunci? Căci nici mie nu mi-ai făcut niciodată această plăcintă. Gîndeşte-te dar să-mi urezi altceva la despărţire şi mîine adu la masă această plăcintă.

—      Fie precum ai spus, stăpîne! răspunse piticul şi plecă. 

Ilustratii de Livia Rusz

P24