Duplicitatea

Asumarea propriilor opțiuni politice se dovedește a fi o grea piatră de încercare pentru foarte mulți români. Cred că aici e vorba despre o teamă irațională, moștenită din vremuri îndepărtate, când românii nu găseau alt mod de a supraviețui decât acela de a se comporta ca niște curve. E plină „înțelepciunea” populară de zicale și îndemnuri la duplicitate, începând cu celebrul „capul plecat sabia nu-l taie” și până la „zi că el și fă ca tine” sau „fă-te frate cu dracu' până treci puntea”. Toate astea se pot condensa într-un unic îndemn: „spune într-un fel și fă în altul”. E vorba de o mentalitate profund greșită, un fel de vătămare gravă a conștiințelor, de care românii nu sunt conștienți. Mai mult, ei sunt mândri de duplicitatea asta, considerând-o semn al inteligenței. O inteligență și ea prost înțeleasă, pentru că aici e vorba despre viclenie și nimic mai mult.

Foarte clar se vede alterarea asta acum, când ne aflăm în campanie. Pe scena politică se înfruntă două direcții: spre vest și spre est. Prima e reprezentată, la vârf, de Băsescu, a doua de Ponta. Românii nu au prea multe opțiuni și, în fond, așa și trebuie să fie: două direcții sunt îndeajuns. Ce se întâmplă însă? Mulți dintre cei care activează pe forumuri și pe diverse rețele de socializare au o rezervă în a-și declara cu fermitate opțiunea. În mintea lor, a spune clar că ești cu Băsescu sau că ești cu Ponta nu este o atitudine înțeleaptă. Nu, înțeleaptă nu este decât atitudinea duplicitară, care te ferește de eventuale necazuri ulterioare. Prin urmare, mulți se apucă și înjură deopotrivă la Băsescu și la Ponta. Adică, vezi doamne, ei sunt în afara disputelor, nu țin cu nimeni, sunt mai presus de mizeria politicienilor, pe care îi judecă de la înălțimea lor absolută. Lor le este scârbă, declarativ, de fiecare dintre candidați, care sunt toți o apă și-un pământ. Dar, surpriză, ce să vezi, dintr-odată dai peste câte o postare de-a lor pe cine știe ce perete, în care unul dintre candidați e făcut albie de porci. Te întrebi ce înseamnă asta și îți dai seama că respectivii au de fapt o opțiune clară, numai că le e teamă sau rușine să o declare. Și atunci, în buna tradiție românească, fac un fel de varză din care nu se poate înțelege foarte clar pe ce mână joacă: pe un forum sunt contra lui Băsescu, pe altul contra lui Ponta, aici sunt scârbiți, dincolo revoltați etc. Asta e una dintre marile probleme din pricina cărora nu ne putem mișca noi, românii, mai repede în direcția cea bună. Ce-ar fi dacă fiecare ar avea curajul opiniei și nu i-ar păsa dacă pentru asta alții îl condamnă sau râd de el? Ce-ar fi dacă ar face ceea ce spun și ar spune ceea ce fac, fără atâtea „meandre” și fără dorința de a se pune bine cu toată lumea? Eu cred că multe s-ar schimba în bine. Dar pentru ca să se ajungă acolo, trebuie să mai treacă mulți ani. Totul pleacă de la educație. Ori, după cum se vede, exact aici este problema. Îi învață școală pe copiii noștri să aibă curajul propriilor opinii? Există vreo materie predată în școli în cadrul căreia să fie planificate lecții de tipul „De ce să spunem adevărul?”, „De ce nu trebuie să ne fie teamă de opiniile noastre?” și altele asemenea? Mă îndoiesc. Poate la religie să se predea așa ceva, dar activiștii scârbiți de pe forumuri consideră religia „opiumul popoarelor” și nu-și lasă copiii să meargă la astfel de ore. Iar guvernanților le convine ca poporul român să fie duplicitar, deoarece votul oamenilor duplicitari poate fi cumpărat cu prețuri mici. Aici e toată filosofia.