Despre sinucidere si lipsa unui sens (27)

A te sinucide este un simplu fapt de viaţă, la fel cum este a mânca sau a cumpăra pâine. Diferenţa constă în aceea că a te sinucide este un fapt de viaţă îndreptat împotriva vieţii. 

Dar dacă ne gândim bine, există multe alte fapte de viaţă împotriva vieţii: a fuma, a face alpinism, a consuma heroină, a dresa lei etc. Dacă prin lipsa de sens a vieţii înţelegem lipsa de sens a fiecărui fapt al vieţii şi aplicăm schema de mai sus, ajungem la concluzia că ar trebui să trăieşti dar să nu faci absolut nimic, pentru că absolut orice-ai face, ar fi un fapt de viaţă lipsit de sens. Ori asta este o absurditate. Nimeni nu poate trăi fără să facă absolut nimic, cu excepţia celui care se întinde într-un loc şi stă acolo până moare. Dar chiar şi acela va face anumite lucruri: se va mişca, va gândi, va dormi, va visa. In concluzie, una este lipsa de sens a vieţii şi alta lipsa de sens a faptelor de viaţă. Presupun că există oameni pentru care viaţa în sine nu are niciun sens, însă faptele de viaţă au, fiecare în parte, sensuri particulare care li se par de ajuns pentru a trăi în continuare. Aceştia sunt oameni superficiali. Ei nu simt cu adevărat ce înseamnă lipsa sensului vieţii, ci doar li se pare că simt. În realitate, ei nu sunt cu adevarat interesați de chestiunea sensului, dar raționează, își pun întrebări și admit că nu se poate găsi un sens, dar asta nu-i determină să ia decizia sinuciderii. Problema lipsei unui sens există pentru ei, dar nu este acută. A se gândi la sens este, pentru ei, acelaşi lucru cu a se gândi la noţiuni precum “infinit” ori “nimic”.

P28