Spovedanie (II)

Cândva am să povestesc istoria vieţii mele - şi înduioşătoare, şi plină de învăţăminte - din aceşti zece ani ai tinereţii mele. Cred că mulţi au trecut prin aceleaşi lucruri. Îmi doream din tot sufletul să fiu bun; dar eram tânăr, aveam pasiuni, iar în căutarea binelui eram cu desăvârşire singur. 

De fiecare dată când încercam să-mi exprim cele mai intime dorinţe, faptul că vreau să fiu bun din punct de vedere moral, eram întâmpinat cu dispreţ şi bătaie de joc. Şi, imediat ce mă lăsam în voia patimilor dezgustătoare, eram lăudat şi încurajat; orgoliul, setea de putere, cupiditatea, senzualitatea, îngâmfarea, mânia, răzbunarea - toate acestea erau preţuite. Supunându-mă acestor patimi, deveneam asemănător celor mari şi aveam sentimentul că sunt mulţumiţi de mine. Buna mea mătuşă, o fiinţă dintre cele mai pure, la care locuiam, îmi spunea tot timpul că nu-şi doreşte altceva pentru mine decât să am o legătură cu o femeie măritată. „Rien ne forme un jeune homme comme une liaison avec unne femme comme il faut ” îmi spunea. Şi-mi mai dorea încă o fericire - aceea de a fi aghiotant, cel mai bine chiar pe lângă Domnitor; şi cea mai mare fericire - aceea de a mă însura cu o fată foarte bogată şi, ca urmare a acestei căsătorii, să am cât mai mulţi iobagi.

Nu-mi pot aminti anii aceştia fără spaimă, oroare şi durere în inimă. Am omorât oameni în război, am provocat la duel ca să ucid, am pierdut la cărţi, am mâncat truda mujicilor, i-am pedepsit, m-am desfrânat, am înşelat. Minciună, hoţie, dezmăţ de toate soiurile, beţie, violenţă, omor... N-a fost fărădelege pe care eu să n-o fi comis şi, pentru toate astea, eram lăudat, iar cei de o vârstă cu mine mă considerau şi mă consideră un om relativ moral.

Aşa am trăit zece ani.

Pe timpul acela am început să scriu, din vanitate, din lăcomie de bani, din trufie. În scrierile mele făceam acelaşi lucru ca şi în viaţă. Pentru a dobândi faimă şi bani, pentru care scriam, trebuia să ascund ce era bine şi frumos, şi să înfăţişez păcătoşenia. Asta şi făceam. De câte ori, cu şiretenie, n-am ascuns eu, în scrierile mele, sub aspectul indiferenţei sau chiar al unei uşoare ironii, acele năzuinţe spre bine care constituiau, de fapt, sensul vieţii mele! Şi izbuteam: eram lăudat.

La douăzeci şi şase de ani m-am întors din război, la Petersburg, şi am intrat în legătură cu scriitorii. M-au primit ca pe unul de­-al lor, m-au flatat. Şi nici n-am apucat bine să mă uit primprejur, că viziunea de castă scriitoricească despre viaţă, împărtăşită de oamenii cu care mă împrietenisem, a şi pus stăpânire pe mine şi a teşit cu totul fostele mele încercări de a deveni mai bun. Această viziune punea la temelia vieţii mele desfrânate o teorie care s-o justifice.

Concepţia despre viaţă a acestor oameni, camarazii mei întru scris, consta în aceea că, în general, viaţa înaintează dezvoltându-se şi că, în cadrul acestei dezvoltări, principala contribuţie o aducem noi, oamenii ideilor, iar, dintre oamenii ideilor, cea mai importantă influenţă o exercităm noi - artiştii, poeţii. Menirea noastră - să-i învăţăm pe oameni. Iar, pentru ca să nu apară fireasca întrebare pusă mie însumi: ce ştiu eu şi ce am eu de învăţat - în respectiva teorie se explica faptul că acest lucru nici nu trebuie ştiut, întrucât artistul şi poetul îi învaţă pe alţii în mod neconştient. Mă consideram un excelent artist şi poet şi, de aceea, mi-am însuşit cât se poate de firesc această teorie. Eu - artistul, poetul - scriam, învăţam, fără să ştiu eu însumi ce anume. Pentru asta mi se plăteau bani, dispuneam de o hrană excelentă, de locuinţă, de femei, de societate şi de faimă. Prin urmare, tot ceea ce învăţam era foarte bine.

Credinţa aceasta în însemnătatea poeziei şi în dezvoltarea vieţii era chiar credinţă, iar eu - unul dintre sacerdoţii ei. Să fii sacerdot al ei era foarte avantajos şi plăcut. Iar eu am trăit vreme destul de îndelungată în această credinţă, fără să mă îndoiesc de adevărul ei. Dar, în cel de al doilea şi, în special, în cel de al treilea an al unei asemenea vieţi, am început să am îndoieli în privinţa infailibilităţii acestei credinţe şi m-am apucat s-o cercetez. Primul motiv de îndoială a fost înţelegerea faptului că nu toţi slujitorii respectivei credinţe erau de acord unii cu alţii. Unii spuneau: noi suntem cei mai buni şi cei mai utili învăţători, noi îi învăţăm pe oameni ceea ce trebuie, iar ceilalţi îi învaţă incorect. Alţii spuneau: ba nu, noi suntem cei autentici, iar voi îl învăţaţi incorect. Şi ei polemizau, se certau, se ocărau, se înşelau şi se trăgeau pe sfoară unii pe alţii. În afară de asta, printre ei se aflau mulţi cărora nici nu le păsa cine are şi cine nu are dreptate, văzându-şi pur şi simplu, cu ajutorul meseriei noastre, de interesele lor hrăpăreţe. Toate acestea m-au făcut să mă îndoiesc de adevărul credinţei noastre.

În plus, îndoindu-mă chiar de adevărul acestei credinţe scriitoriceşti, am început să-i observ cu mai multă atenţie pe aceşti slujitori ai ei şi m-am convins că aproape toţi scriitorii erau oameni imorali şi, în majoritatea lor, oameni răi, oameni de nimic prin caracterul lor - mulţi dintre ei, inferiori acelor oameni pe care-i întâlnisem înainte în viaţa mea destrăbălată sau în timpul războiului - dar siguri şi mulţumiţi de sine, aşa cum ar putea fi mulţumiţi oamenii întrutotul sfinţi sau cei care nici nu ştiu ce e aceea sfinţenia. Mi s-a făcut lehamite de ei, mi s-a făcut lehamite de mine însumi, şi am înţeles că această credinţă e o minciună.

Bizar e însă că, în ciuda faptului că am înţeles curând întreaga minciună a acestei credinţe şi că m-am dezis de ea, nu m-am dezis, în schimb, de rangul conferit mie de către aceşti oameni - rangul de artist, poet, învăţător. Îmi închipuiam, în mod naiv, că eu - poetul, artistul - pot să-i învăţ pe toţi, fără să ştiu eu însumi ce-i învăţ. Şi aşa şi făceam.

În urma contactului cu oamenii aceştia, m-am ales cu un viciu nou - o trufie dusă până la un nivel maladiv şi o încredere dementă în faptul că am menirea să-i învăţ pe oameni, fără să ştiu eu însumi ce anume.

Acum, amintindu-mi de vremurile acelea, de starea mea de spirit de atunci şi de starea de spirit a acelor oameni (din care, de altfel, sunt şi acum cu miile), îmi pare rău, mă înspăimânt şi mă amuz - conturându-mi-se tocmai sentimentul acela pe care-l încerci într-o casă de nebuni.

Pe atunci eram cu toţii convinşi că trebuie să discutăm şi să discutăm, să scriem, să tipărim - cât se poate mai repede, cât se poate mai mult, că toate acestea sunt necesare spre fericirea omenirii. Şi mii dintre noi, negându-ne, ocărându-ne unul pe altul, scriam şi ne tot tipăream, învăţându-i pe ceilalţi. Şi, neluând în seamă că de fapt nu ştim nimic, că nu ştim să răspundem la cea mai simplă întrebare pusă de viaţă: ce e bine şi ce e rău, fără să ne ascultăm unul pe altul, vorbeam toţi dintr-odată, uneori tolerându-ne sau lăudându-ne, pentru ca şi pe noi să ne tolereze şi să ne laude alţii, uneori chiar enervându-ne şi ţipând unul la altul, exact aşa, ca într-o casă de nebuni.

Mii de muncitori trudeau zi şi noapte, irosindu-şi ultimele puteri, culegeau, tipăreau milioane de cuvinte, şi poşta le răspândea în întreaga Rusie, iar noi îi învăţam şi-i învăţam, tot mai mult şi mai mult, şi nu reuşeam nicicum să-i învăţăm totul, şi ne supăram că suntem prea puţin ascultaţi.

Teribil de ciudat, dar acum totul îmi e de înţeles. Raţionamentul nostru intim, real, era că doream să primim cât mai mulţi bani şi cât mai multe laude. Şi pentru atingerea acestui scop, nu ştiam să facem altceva decât să scriem cărţulii şi ziare. Asta şi făceam. Dar, ca să întreprindem o activitate atât de inutilă şi să mai avem şi convingerea că suntem nişte oameni extrem de importanţi, ne mai trebuia un raţionament, care să ne justifice activitatea. Şi iată ce am născocit noi: tot ceea ce există e raţional. Totodată, tot ceea ce există se şi dezvoltă. Şi se dezvoltă anume prin intermediul instrucţiunii. Pe de altă parte, instrucţiunea se măsoară prin răspândirea cărţilor şi a ziarelor. Iar pe noi ne plătesc şi ne stimează pentru faptul că scriem cărţi şi ziare, şi tocmai de aceea şi suntem noi cei mai utili şi mai buni oameni. Raţionamentul acesta ar fi fost foarte bun, dacă am fi fost cu toţii de acord; dar, cum în raport cu fiecare idee emisă de unul apărea întotdeauna o idee diametral opusă, emisă de un altul, acest lucru ar fi trebuit să ne dea de gândit. Noi însă nu luam lucrul acesta în seamă. Eram plătiţi, şi oamenii partidei noastre ne lăudau - însemna că noi, fiecare dintre noi, se considera ca având dreptate.

       Acum îmi e limpede că nu există nici o deosebire între cei care fac ce făceam noi şi cei dintr-o casă de nebuni; pe atunci, însă, doar bănuiam lucrul acesta şi, precum orice nebun, îi numeam pe toţi nebuni, în afară de mine.

CapI