O poveste a lui Marin Preda

Strigoaica

Era într-o seară din sărbătorile Crăciunului când m-am întors acasă, în satul meu, din orăşelul unde intrasem ucenic să învăţ cizmăria. Eram mândru de acest lucru şi voiam mereu să mă duc să mă vadă foştii mei colegi, altă lume, dar mai ales fetele. De aceea, într-o seară, când mă întâlnesc cu un coleg de bancă, îi spun că vreau să merg cu el la şezătoare, şi după ce el îmi spune că chiar ăsta fusese şi gândul lui înainte de a-i spune eu, plecarăm. Eu nu fusesem niciodată la vreo şezătoare aşa în regulă şi îl tot întrebam:

— Şi cum e, mă, acolo? Ce fac ei?

— Lasă că ai să vezi tu, zicea el, şi botograsul dă Costică mă băgă prin nişte întortochieri dă uliţe timp de aproape un ceas.

   Era seara aia o seară cu lună şi cu stele îngheţate pe cer, cu linişte şi ger, şi cu scârţâituri de zăpadă. Mie îmi îngheţase nasul, şi băgasem mâinile prin tunică tocmai la buzunarul pantalonilor.

— Mai repede, Boţoghină, că am îngheţat jumate, zic eu.

— Păi, am şi ajuns, îl aud.

Ne oprirăm în dreptul unei case, luminate se vede cu vreun petromax, aşa era dă lumină, şi Costică băgă degetul cel mic în gură, să fluiere.

— Bă, ia stai, zic. Păi ce facem noi acuma?

El râse fără să răspundă şi fluieră, iar eu tăcui din gură, fără să mai zic nimica. Peste câtva timp, uşa se deschise, şi o fată ne chemă şi ne spuse că de ce mai fluierăm de pomană.

— Da’ ăsta cine e?

— Asta e Victor, ce nu-l ştii pă Victor?

Când intrarăm înăuntru, nu ne băgă nimeni de seamă. Era o zarvă, unii cântau din fluiere, alţii jucau, muierile stăteau şi torceau lână!… Fetele, care după cum le era firea. Unele stăteau liniştite cu ciorapul în mână, altele se prindeau şi jucau, se scălămbăneau. Altele se certau pentru cutare sau cutare lucru!…

Eu mă aşezai pe un scaun şi mă uitam, pentru că altceva n-aveam ce să fac. Din cauza gerului, obrajii îmi luaseră foc şi mâinile îmi vâlvâiau.

— Aţi îngheţat, închinaţilor, dă frig! îmi zise o muiere de lângă sobă. Pune şi tu mâinile şi te-ncălzeşte. Ăsta nu e Victor, Stanco? întrebă ea mai departe o altă muiere.

— El e! Ai? Victor e! Ce e, mă Victore, unde ai fost până acuma? mă întrebă ea.

— Să-nvăţ cizmăria.

— E, şi ai învăţat-o?

— Păi stăi, aşa repede? zic eu, că acuma abia am intrat.

— E bine, maică, e bine, că vorba ăluia, meseria e brăţară… Da’ ce mai face mă-ta?

— Bine!

— Bine, că vorbeam eu cu ea ori de câte ori mă duceam la biserică. E bine că te-ai ţinut cuminte, nu te-ai apucat dă prostii. Ia te uită la al meu!… Să te-apuci să dai în el, ce să dai? Te baţi în parte, te doare mâna, că dacă pui mâna pă ciomag, zice că sunt muiere rea…

Mie mi se dezgheţaseră mâinile, şi zgomotu’ ăla şi zarva îmi făceau plăcere.

— Da’ frati-tău unde mai e, Victore? mă întrebă iar Stanca.

— E la Bucureşti.

— Şi ce face el p-acolo?

Eu îi spusei ce face, şi pă urmă începu să mă întrebe despre cizmărie, că şi ea îi spusese lui Victor să se ducă să înveţe meserie. Că vorba ăluia, meseria… Dar al ei: „Nu, că ce, n-am cu ce trăi?” „Ai, mă, – că d-aia mi-e mie urât pă el –, da’ ce e rău?” Şi fata aia îi ţine cont… şi, când pui mâna pe ciomag, zice că sunt muiere rea… şi câte alea toate…

— Da’ tu cum ai făcut, mă, te-a învăţat cineva?

— Nu m-a învăţat nimeni, zic eu, m-am gândit că, vorba matale, meseria…

— E brăţară de aur, Victore! Bine că nu te-ai apucat dă prostii.

Şi încetul cu încetul intrai între muieri şi vorbeam cu ele ca şi când aş fi fost o babă sau un om trecut de ani. Se lucra, se juca, zbierau şi cântau.

Trecuse cam un ceas de când venisem eu la şezătoare. Stanca îmi spunea că îmi dă o raţă dacă fac rost de nişte ghete mai ieftine pentru fi-său. Eu îi spuneam că am să-i fac şi îi ceream să-mi dea numărul ghetelor. N-apucase să deschidă vorba muierea, când deodată se întâmplă ceva care mă făcu să mă înspăimânt şi să-mi rămâie în suflet toată viaţa: se auzi din depărtare un urlet de om, cum nu auzisem niciodată. Am auzit eu multe urlete şi zbierete de oameni, dar ăsta avea ceva în el, de te înfiora până la sugrumare, şi deodată toate vocile amuţiră, iar strigătul omului începu să se apropie ca un vuiet. Ajunse prin dreptul nostru, se auzi goană de om şi se pierdu. Toţi rămăseseră încremeniţi, care cum apucaseră, şi după un timp, băgai de seamă că la unii băieţi mai mari le sticleau ochii, parcă erau aprinşi, şi se produse o agitaţie prin toată lumea. Unul dintre flăcăi ţâşni ca un piston în sus şi urlă cu ochii lucind, înjurând de grijanie:

— Mănâncă vârcolacii luna!

O fetică de vreo cinci ani începu să ţipe. Toată lumea năvăli afară. Simţeam şi eu ceva care mă făcea să ţip şi ieşii fără să mai îmi dau seama ce se întâmpla. Era prima dată când vedeam că mănâncă vârcolacii luna, şi când ajunsei în curte, tot satul vuia de urlete şi fluierături.

Ridicai ochii la lună. Se făcuse roşie şi o margine era ştirbită. Se auzi o voce de om spunând ceva tare şi fără înţeles, şi un vuiet puternic de mulţime de voci se ridică spre cer, amestecat cu fluierături şi bălăngăieri de clopote. Uliţele erau pline, iar eu, ori de câte ori mă înfioram, dădeam drumul la câte un ţipăt lung şi zbieram până simţeam că mă înec. Un băiat puse mâna pe o măciucă şi începu să lovească cu ea în gard, altul luă un căldăroi şi urlă cu capul în el, un altul se smuci şi aruncă un ciomag în sus, de nu se mai văzu. Eu pusei mâna pe o tarabă, cu care făceam un zgomot asurzitor, iar alţii zvârleau cu pălăriile, cu scurtături sau cu pietre.

Nu ştiu cât a ţinut până ce luna a fost mâncată. Se făcuse întuneric, şi satul amuţise. Ne-am pomenit cu toţii în casă şi toţi eram trişti, iar ochii băieţilor şi oamenilor nu mai luceau. Eu m-am aşezat tot unde stăteam înainte, şi încetul cu încetul începură şoaptele.

— Ai văzut, Victore, îmi zise Stanca, ăştia sunt vârcolacii răi, maică. Cum trăgeau şi sfâşiau din ea, săraca!

— Da’ cum sunt vârcolacii ăştia, ţaţo Stanco? întrebai eu.

— Ei, cum sunt! Oameni răi, care mănâncă luna. Cât a strigat lumea şi a huiduit, şi tot degeaba.

Câteva fete se apropiară de sobă, unde stăm eu, şi ascultau şi ele.

— Ţaţă Stanco, întreb eu iar, da’ a mai fost mâncată luna vreodată?

— A fost băiete! Mi-aduc aminte, uite, eram tot aşa ca fetili astea, şi a fost a treia seară, când muri Maria Înghioarţa.

— Maria Înghioarţa?

— Păi da’, că au văzut-o oamenii cum a fugit prin fundul grădinii, prin văgăuni, şi uite aşa s-a ridicat ca o matahală spre lună. Da’ au ţipat oamenii, au strigat şi au gonit-o, spurcăciunea iadului!…

Mie mi se făcu frică, şi toţi ne zgribulirăm. Câteva fete se rugară să ne spună cine a fost strigoaica aia, şi ţaţa Stanca începu să ne povestească. Noi ascultam cu bărbile pe genunchi, iar ea torcea şi ne spunea, scuipând din când în când între degetele-i care ţineau fusul.

— Pă fata asta, mă maică, să fi văzut-o când trăita, nu-ţi venea să crezi că e fată. Parcă erea altă aia! Era neagră la faţă şi avea toate deştili de la mâini şi dă la picere albe şi buzili tot albe erau. Umbla lăiaţă şi să n-o fi văzut-o noaptea. Doamne fereşte! Nimeni nu ştia a cui e, şi era tocmită să umble cu oile oamenilor. Eu zic că avea pe „Cine-nu-trebuie” în ea, ca să vedeţi, maică cum se apuca la bătaie cu oamenii şi le spărgea capetele cu măciuca. Odată, când era cu oile pă miriştili dă la popă, a trecut un mocan cu căruţa p-acolo. Să duce la el şi-l întreabă:

— Ce-ai la căruţă mă?

— Pere şi nuci, taică, a zis mocanu, iar ea s-a suit peste el, l-a legat şi i-a luat ăluia toate nucili şi perili! Pă urmă i-a băgat lumea sama, şi nimeni nu se apuca cu ea. Ca să vedeţi voi şi geandarului dă la sexie i-a spart capul. Ăla era cu câinii şi a prins-o pă drum, cântând din fluier. Ştia să cânte bine, lua-o-ar „Cine-nu-trebuie” acolo în smârcuri, unde-o fi. Şi geandarul nu ştia, că d-aia i-a zis:

— Ce e cu tine, fă? Nu ţă ruşine să umbli singură pă linie, căţea! Şi harşti! Îi dă vreo două, cu o vână d-aia dă bou, peste picere.

Ea îl înjură dă Dumnezeu şi-i dă cu fluieru-n cap şi pă urmă cu un pietroi. El a vrut s-o ducă la balamuc, da’ i-a spus: „Să nu te apropii că te mănânc”, şi a lăsat-o, că păştea oili bine, şi oamenii au zis tot aşa, s-o lase. Ţin minte, maică, mă întâlnesc odată cu ea la matcă şi o întreb:

— Ce mai faci, Mariţo?

— Ce e, fă? Vrei să-ţi rup moaţili din cap? mi-a zis.

Da’ eu tot n-am tăcut:

— O’bia, că te întreb şi eu, ce răilor?

— Păi ce să fac, a răspuns ea, uite mă duc încoace…

— Unde?

— Dup-un drac!

Că aşa răspundea ea şi erea numai cu dracu’ în gură.

O întreba câte cineva:

— Ce mai faci, Mariţo?

Iar dacă se întâmpla să fie mai în apele ei, zâcea:

— Pă dracu!

Ei, măi maică, credeţi voi, da’ n-a trăit mult. Nu ştiu când, într-un timp, într-o toamnă, ştii, Vasile, când fu plointea aia, dă stăteau locurile înecate, căzu la pat. Îi dăduse lumea şi ei o cocioabă unde se culca, şi într-o dimineaţă degeaba aşteptară oamenii să auză fluierul ei, că aşa făcea ea totdeauna, se scula cu noaptea-n cap şi, după ce fluiera, numai ce-o auzeai că strigă aşa, lung şi rar:

— Daţi drumu’… la ooii… băăăăă!

Şi oamenii le dădeau drumul. Că d-aia vă spusei, într-o dimineaţă nu se mai auzi. Să duse cineva şi a găsit-o lungită şi gemând.

— Ce-ai Mariţo?

— Am pă dracu’! Pleacă d-aici că, dacă nu… Şi l-a înjurat pă acela, şi-au lăsat-o în pace!

Nu ştiu cât o fi zăcut acolo, că într-o zi auzirăm că îi e rău, trage să moară. M-am dus şi eu acolo, s-o văz. Olioooo!… Maică, maică! Urâtă era! Şi vărsase sânge pă jos! Nici nu ştiu cum au îngropat-o nişte oameni. Pă urmă să vedeţi voi că a treia zi s-a făcut strigoaică. Tot aşa ca acuma am văzut cum începe luna să se înroşească şi să se ciumpăvească la margine.

Şi ne pomenim cu Costică a lui Dumitrache, suflând să-i plesnească splina în el.

— Stanco şi Vasile, strigoaica… a venit la mine… a dat cu mine în pământ şi zicea! „Cască gura, să-ţi scuip în gură, să faci copiii urâţi ca mine…” O!… pă urmă odată a fugit, şi n-am mai văzut-o. S-a ridicat în sus, la lună!… Şi tremura bietul Costică! Cică a zăcut de friguri vreo două zile…

— Ţaţă Stanco, întreb tot eu, de ce îi zicea „Înghioarţa”?

— Ei, dă ce! Auz! Fiindcă înghiorţăia, d-aia! Eu nu ştiu, că n-am văzut-o mâncând, da’ aşa cică…

Fără ca să bag de seamă, după ce termină Stanca, văzui că toţi ascultaseră, fiindcă toţi se mişcară şi îşi traseră răsuflarea.

Începurăm să plecăm fără vorbe. Când deschisei uşa, Stanca îmi aminti de raţă, da’ numai să-i fac rost de nişte ghete, aşa mai ieftine… Eu îi spusei că îi fac şi îi cerui numărul ghetelor. Pă urmă ieşii în curte. Luna înviase şi era parcă mai albă şi mai mare. Am pornit repede împreună cu Boţoghină, fiindcă începuse să-mi îngheţe nasul.

Şi asta a fost într-o seară, la câteva zile de când venisem în satul meu, de acolo, din orăşelul unde intrasem să învăţ cizmăria.