Primăvara în concepția unui sfânt - Inochentie al Odessei (1)

DESPRE PRIMĂVARĂ (I)

Pe când noi, fraţilor, în templele noas­tre cele mici şi făcute de mâna omenească săvârşim felurite slujbe dumnezeieşti şi trecem de la o sărbătoare la alta, templul cel mare şi nefăcut de mână omenească al naturii nu rămâne nici el fără de schim­bări, căci şi într-însul un şir de ceremonii e urmat de altul şi într-însul se săvârşesc felurite rânduieli întru slava unuia şi ace­luiaşi Domn şi Stăpân a toate.

     Astfel, privind la podoaba cu care se îmbracă natura în acest anotimp al primă­verii, privind la verdeaţa ce se iveşte de pretutindeni şi la florile ce în jurul nostru sunt presărate cu îmbelşugare şi asemă­nând toate acestea cu golătatea şi amor­ţeala de mai înainte, cine nu va zice că natura, care a dormit somnul iernii, s-a deşteptat acum ca dintr-un somn şi, ur­mând pilda Sfintei Biserici, a început şi ea a sărbători ziua învierii?

A trece această sărbătoare nebăgată în seamă ar dovedi o neiertată nepăsare către însuşi întemeietorul ei, Care fără de îndoială nu este Altcineva decât însuşi Atotputernicul Făcător al naturii. Căci dacă până şi cel mai neînsemnat pictor nu înfăţişează tablourile sale înaintea ochilor tuturor fără un anumit ţel, apoi cu cât mai vârtos înţelepciunea dumnezeiască nu se poate să preschimbe întreaga întindere a pământului în vremea primăverii într-un minunat şi fermecător tablou fără să aibă în vedere ca prin aceasta să dea învăţături folositoare acelor vederi cărora ea le înfă­ţişează acest tablou.

Aşadar, să nu fim nebăgători de seamă faţă de planurile înţelepciunii dumne­zeieşti, ci să ne sârguim a ieşi şi a ne stră­muta cu mintea noastră în templul cel ma­re şi larg al naturii, spre a primi învăţături de la acea măreaţă privelişte care se desfă­şoară acum într-însul.

Multe gânduri şi simţăminte frumoase deşteaptă primăvara în sufletul nostru! Dar mai cu seamă ea ne dă trei învăţăminte mai însemnate: a) Primăvara ne aduce aminte de facerea lumii, de starea noastră cea dintâi şi de căderea noastră; b) Primăvara ne slujeşte ca o icoană vie a învierii noastre din moartea păcatului şi ne arată ce trebuie şi ce nu trebuie să facem pentru această înviere; c) Primăvara preînchipuie reînno­irea viitoare a tuturor lucrurilor şi învierea noastră care va avea loc la sfârşitul lumii. Să le cercetăm pe toate acestea cu amănunţime.

Noi n-am fost şi nici n-am putut fi martori ai acelei minunate lucrări a atotpu­terniciei dumnezeieşti prin care toată lumea cea văzută cu toată mulţimea fiinţelor ce o locuiesc, cu toate podoabele şi frumuseţile sale, a fost scoasă din nefiinţă şi întocmită în rânduiala de astăzi. însă priveliştea facerii lumii, după însăşi firea sa, este cea mai potrivită pentru a deştepta în noi simţământul de recunoştinţă, de iubire şi de supunere către Făcătorul şi Stăpânul a toate. Şi iată, înţelepciunea dumnezeiască a găsit mijlocul de a o înlocui pentru noi printr-o altă privelişte foarte asemănătoare cu dânsa

In fiecare primăvară noi vedem destul de limpede icoana facerii lumii, care, deşi nu are întinderea acelei privelişti - pe care de altminteri nici nu o ar putea cuprinde ochiul nostru cel slab - totuşi, prin necon­tenita sa repetare, o înlocuieşte minunat de bine. Amintiţi-vă cum înfăţişează Moise facerea lumii: cea dintâi lucrare a atotpu­terniciei dumnezeieşti, după ce a făcut materia din nimic, a fost porunca: „să fie lumină!" (Facere 1, 3). Tot cu aceasta purcede şi ivirea fiecărei primăveri; aceeaşi putere nemărginită porunceşte luminii soarelui, care luminează slab în timpul iernii, să se îndrepteze spre faţa pămân­tului şi toate încep a lua o nouă înfăţişare: ziua se măreşte, văzduhul se încălzeşte, faţa tuturor lucrurilor se luminează şi se înve­seleşte şi toate în natură încep a se pregăti oarecum pentru un fel de sărbătoare.

O altă lucrare a atotputernicului Dumnezeu a fost glasul: „să se adune apa cea de sub cer într-o singură adunare şi să se arate uscatul!" (Facere 1, 9). Asemenea se petrece şi acum. în vremea iernii, apele, sub formă de zăpadă, acoperă toată faţa pământului, aşa încât se repetă oarecum petrecerea de altădată a pământului sub apă. Dar cu apropierea primăverii capătă din nou putere vechea poruncă: „să se adune apa într-o singură adunare" - şi iată, zăpada, sub căldura razelor soarelui, se topeşte şi se preface în apă; pretutindeni se ivesc pâraie şi râuri, care, plecând din diferite părţi, curg mereu la vale, împinse de o tainică putere, până când se adună într-o singură adunare - în ocean. Pă­mântul spălat, umezit, iese de sub învelişul cel de zăpadă, înzestrat cu puteri noi şi oarecum din nou creat pentru om. Dar el este urât şi gol; îi trebuie deci haine şi podoabe, spre a se putea înfăţişa înaintea stăpânului său. Toate acestea nu întârzie a se arăta în puterea vechii porunci: „să răsară pământul iarbă!" (Facere 1, 11). În fiecare primăvară, după scurgerea apelor de zăpadă, ca prin farmec se iveşte din şanurile pământului o întreagă şi nemăr­ginită împărăţie a plantelor. Cu adevărat, împărăţie! Câtă viaţă, câtă podoabă, câtă frumuseţe până şi în cele din urmă firicele de iarbă! Unde cu o săptămână înainte nu se vedeau decât mormane de ţărână goală, acolo acum pe fiecare dâmbuleţ, pe fiecare deal, pe fiecare vâlcea e pregătit pentru voi cel mai minunat, mai moale şi mai înmi­resmat covor, presărat, precum cu nişte topaze şi safire, cu cele mai fermecătoare buchete de flori. Cu adevărat, nici însuşi Solomon nu s-a îmbrăcat cu atâta podoabă întru toată slava sa (Matei 6, 29), cum sunt împodobite şi îmbrăcate acum cele mai multe din florile câmpului. Şi câte sunt ele? Luaţi toate cifrele şi toate numerele voastre şi nu vă vor ajunge spre a le număra pe toate. Aşa de puternică este porunca: „să răsară pământul iarbă!" Mii de ani au trecut şi, oricâtă vreme ar mai trece, pă­mântul nu încetează şi nu va înceta a îm­plini această poruncă cu cea mai mare sfinţenie. In timpul primăverii, de ase­menea, se mai zăresc întotdeauna chiar şi oarecare rămăşiţe din acel pom al vieţii din Rai, răspândite în felurite buruieni şi flori tămăduitoare de boli, care în acest timp dăruiesc pentru om izvoare de sănătate trupească.

La începutul lumii, după alcătuirea împărăţiei plantelor, a urmat aşezarea împărăţiei animalelor sau a fiinţelor vii: apelor li s-a poruncit să se umple de peşti şi văzduhului i s-a poruncit să se umple de păsări. Repetarea acestei minunate lucrări o putem vedea în fiecare primăvară. Acesta este cel mai însemnat şi, pentru unele fiinţe, singurul timp de înmulţire. Priviţi în aceste noiane de ape la lumina razelor soarelui trimise din înălţime şi veţi rămâne uimiţi de mulţimea fiinţelor noi, de curând venite pe lume. Când s-au născut ele? Astăzi, ieri sau acum câteva zile? Dar iată că şi în lipsa [razelor] soarelui, în mijlocul întunericului nopţii, colo apele se fac vârtej şi ceva joacă pe luciul lor, făcând zgomot de răsună împrejurimile. Cine e acolo? Niseţrul cel greoi şi morunul ochios. Prin aceste zgomote locuitorii apelor ne dau oarecum a înţelege că nici haosul lor nu e pustiu, că şi acolo sunt fiinţe vii şi că glasul lui Dumnezeu către peşti - „umpleţi apele!" - nici astăzi nu răsună în zadar (Facere 1, 22).

Văzduhul, de asemenea, nu rămâne mai prejos întru împlinirea poruncilor dum­nezeieşti. Câte înaripate noi nu primeşte el în fiecare primăvară în adierile sale! Priviţi cum întreaga familie, ba încă şi cei străini, ajută şi cu aripile, şi cu strigătele lor zborului slab al puişorilor neîncercaţi! Insă multe ţări, din pricina asprimii climatului, sunt sărace în timpul iernii întru mulţimea locuitorilor văzduhului. Spre împlinirea acestei lipse, la începutul fiecărei primăveri, aduse de o putere nevăzută, vin în aceste ţări nenumă­rate cete de înaripate, spre a umple locurile cele lipsite. Ele străbat depărtări uimitoare, trec peste munţi şi peste mări, dar întotdea­una izbutesc a sosi la vreme şi într-un număr destul de mare, atât cât trebuie, ca prăznu- irea cea mare a naturii să nu rămână fără oaspeţi. In sfârşit, şi acele înaripate care petrec iama împreună cu noi, odată cu sosirea primăverii primesc oarecum puteri noi. De unde până acum erau tăcute şi retrase, deodată devin gureşe şi zgomotoase, ca şi cum ar vrea să atragă privirea tuturor. Căutând la toate acestea, cum să nu ne aducem aminte de atotputernica poruncă a Făcătorului: „şi păsările să se înmulţească pe pământ"? (Facere 1, 22)

Acum, de sus, să ne îndreptăm privirile noastre în jos: să ne uităm sub picioarele noastre. Aici, de asemenea, în fiecare primă­vară vedem lucruri noi; generaţii noi de târâtoare, care iama nu se vedeau nicăieri, acum deodată se ivesc ca prin minune.

Multe din acestea sunt dezgustătoare şi unele chiar veninoase - dar tocmai astfel le-a făcut pentru noi păcatul! Cu toate acestea, să nu credeţi că ivirea lor ar fi o faptă a întâmplării. Nu, pentru că nici ele nu s-au ivit după placul lor, ci tot dintru porunca Atotputernicului Făcător. Acelaşi glas - care a poruncit soarelui şi lunii să se aşeze pe cer şi să împodobească ziua şi noaptea - a poruncit iarăşi: „să scoată pământul suflet viu şi toate târâtoarele după felul lor" (Facere 1,24-25), şi iată-1 că le scoate şi oricât vă veţi strădui să le striviţi, el le va scoate necontenit până la sfârşitul său.

Pe om, ca imul care s-a abătut mai mult de la natură, anotimpurile îl influenţează mai puţin, dar totuşi îl influenţează - şi mai cu seamă primăvara. Vrând-nevrând, se apropie şi el în acest răstimp de natură, intră în legătură mai strânsă cu toate făpturile şi aruncă de pe umerii săi multe din grijile vieţii. Într-adevăr, uitaţi-vă la om în vremea iernii: el parcă nici nu s-ar afla pe faţa pământului, se ascunde prin case şi, când se iveşte în lume, e greu să recu­noşti într-însul pe stăpânul pământului, aşa e de înfăşurat din cap până în picioa­re în piei de fiară! Acesta nu mai e împăra­tul naturii, ci un fel de mumie, un fel de sperietoare a tot ceea ce vieţuieşte^[1]. Vine însă primăvara şi omul se schimbă. El nu mai stă în temniţa ce de bunăvoie şi-a făcut-o, închis între patru pereţi, ci iese la larg, sub cerul senin şi la lumina strălu­citoare a soarelui, în aerul cel curat şi înviorător. În câmpie, în pădure, pe apă, pretutindeni omul e ca şi zidit din nou. Acum, s-ar putea zice că pământul intră din nou în stăpânirea omului: cu sosirea primăverii, câmpiile încep a fi brăzdate de plugul lui, mările şi râurile spumegă de vâsla lui, văzduhul este spintecat de locomotivele trenurilor lui şi chiar nourii se desfac pentru a face loc aerostatelor sa­le. De câte nevoi sunt scutite toate vieţui­toarele în timpul primăverii! Dacă ea ar fi veşnică, atunci, adeverit lucru, n-am avea nevoie nici de case, nici de mulţimea hainelor, nici de alte feluri de mijloace pe care acum suntem nevoiţi să le născocim pentru a ne apăra de frigul şi de gerul iernilor. Pentru animalele care mănâncă iarbă, timpul primăverii este cel mai gus­tos ospăţ, care le oferă o hrană îmbietoare şi înmiresmată. Oare nu tot aşa era şi în starea de nevinovăţie?

Împreună cu îmbelşugarea, pretutin­deni e frumuseţe şi podoabă: primăvara nu se zgârceşte a dărui haine frumoase tuturora; multe dintre animale primesc anume în acest timp din mâna naturii - ca un fel de primenire pentru sărbători - haină nouă după felul şi trebuinţa lor; iar în împărăţia plantelor, toate îşi schimbă îmbrăcămintea şi se înnoiesc din cap până în picioare şi nici meşterul cel mai iscusit nu va fi în stare să întreacă modelele ce împestriţează în timpul primăverii dealu­rile şi câmpiile. Oare nu tot aşa era şi în starea de nevinovăţie? Toate vieţuitoarele, până şi cele lipsite de cugetare, simt că primăvara este cel mai minunat timp al anului şi-şi exprimă bucuria şi mulţumirea lor prin tot ceea ce pot, dar mai ales prin cântare. Ascultat-aţi voi cândva o astfel de cântare? Într-însa se aude răsunând sim­ţământul adânc de recunoştinţă, de mulţu­mire şi un fel de veselie sfântă. Aceasta e bucuria fiinţelor înviate din morţi, care, după ce pierduseră totul, deodată dobân­desc cu prisosinţă tot ceea ce le e de trebuinţă. Câtă lipsă de oboseală la aceşti cântăreţi! Câtă felurime în această cântare! Până şi miezul nopţii răsună de cântarea cea mai dulce! Ţi se pare şi, cu adevărat, este o curată priveghere de toată noaptea a naturii! Insă în cazul acesta, lumea fiinţe­lor neraţionale se apropie de lumea îngeri­lor, unde duhurile cele curate, înconjurând tronul lui Dumnezeu, ziua şi noaptea ves­tesc slava Atotţiitorului!

Văzând această frumuseţe a naturii în timpul primăverii, văzând bucuria şi mul­ţumirea tuturor făpturilor şi auzind corul cel minunat al înaripatelor care fac să tremure văzduhul şi să răsune dumbrăvile şi câmpiile de cântare, cine nu va fi gata să repete din tot sufletul şi din toată inima ceea ce a grăit Făcătorul, îndată după ce a zidit lumea: „iată toate sunt bune foarte!" (Facere 2,31). Fiecare din noi - şi poate nu o singură dată - şi-a arătat dorinţa ca pri­măvara să fie cât mai lungă. Dar, cu toate acestea, ea este foarte scurtă, mai scurtă decât toate anotimpurile anului, ca şi cum ar vrea să ne arate prin aceasta că şi petre­cerea noastră în Rai, la început, a fost pentru puţină vreme.

Pentru ce atotputernicia dumneze­iască ne înfăţişează în fiecare an, în timpul primăverii, o astfel de icoană a facerii lumii şi a stării noastre celei dintâi? Au nu pentru ca, văzând lucrările atotputerniciei lui Dumnezeu, să ne învăţăm a fi plini de recunoştinţă către Acela Care atunci când trimite duhul Său toate se întăresc şi se umplu de bunătăţi, iar când îşi întoarce faţa Sa, toate se veştejesc şi sunt gata a se preface în ţărână? (cf. Psalm 103, 28-31) Schimbându-se în vremea primăverii întreaga înfăţişare a pământului, putem spune că toată lumea ce ne înconjoară îmbrăcându-se în câteva zile cu frumuseţe şi podoabă, înţelepciunea dumnezeiască pare a ne zice fiecăruia dintre noi: Uitaţi-vă ce pot Eu să fac pentru voi, dacă veţi fi vrednici de aceasta! Luaţi aminte de ce v-aţi lipsit voi prin păcat şi ce puteţi do­bândi dacă veţi căuta să vă lepădaţi de el şi de stăpânirea lui cea pierzătoare!

Da, fraţii mei, orişicât de frumoasă ar fi primăvara, şi în vremea ei se zăresc urmele păcatului nostru. Amintindu-ne starea noastră cea de la început, starea noastră de nevinovăţie şi de fericire, ea în acelaşi timp ne lasă să înţelegem că toate frumuseţile din jurul nostru nu sunt decât nişte rămăşiţe ale desăvârşirilor de altă­dată, că noi dimpreună cu toate făpturile şi cu toată natura ne aflăm în stare de căde­re şi de pedeapsă. Căci priviţi cu luare-aminte la icoana primăverii şi numaidecât, sub haina cea nouă şi împodobită a naturii, veţi vedea vechea golătate, vechea boală şi stricăciune. Ascultaţi cu luare-aminte corul cel măreţ al făpturilor celor vesele şi veţi auzi numaidecât cum, câteodată, el este bântuit şi vătămat de gemetele făpturilor suferinde.

Iată colo o grădină mare şi înflorită. Într-însa toate sunt foarte frumoase. Dar ce e cu aceste ramuri uscate, ce e cu aceşti pomi prăpădiţi care sluţesc prin arătarea lor înfăţişarea de obşte a grădinii? Una ca aceasta în Rai nu era. Priviţi dincoace, pe acest covor verde şi frumos. Ce se vede aicea roşind? Sângele unui miel, sfâşiat de un lup răpitor! Una ca aceasta în Rai nu era. Uitaţi-vă, în sfârşit, şi la însuşi stăpânul pământului şi vedeţi-l plecat deasupra plugului într-un chip aşa de nefiresc! În mijlocul sărbătorii celei strălucite a naturii, când toate împrejurul lui cântă şi se bucură, ochii lui sunt abătuţi şi faţa lui tristă - picături mari de sudoare curg pe fruntea lui (Facerea 3, 19); iar pe masa lui, după o muncă aşa de grea abia se zăreşte o coajă de pâine neagră sau de mămăligă rece. Una ca aceasta în Rai nu era Dar ce se află sub aceste flori, care împodobesc aşa de fru­mos această moviliţă proaspătă? Aici e mormântul unui tânăr, care era singura mângâiere a bătrânilor săi părinţi şi care acum o lună a fost pogorât în sânul pămân­tului de o boală nemiloasă. Una ca aceasta în Rai nu era. Cu atât mai vârtos nu erau acolo aceste strigăte ruşinoase de care neînfrânarea nebună face să răsune văzdu­hul dulce al primăverii şi prin care se sârguieşte să înăbuşe corul curat şi sfânt al făp­turilor ce îl preamăresc pe Făcătorul.

Astfel, vremea primăverii înveselindu-ne ochii şi inima prin asemănarea sa cu starea cea dintâi a lumii şi a noastră, în acelaşi timp şi prin multe lucruri ce se petrec în curgerea răstimpului său, ne dă a înţelege că fericirea şi frumuseţea aceasta sunt pierdute de noi; că noi, dimpreună cu toată natura ce ne înconjoară, ne aflăm într-o stare nefirească şi că, prin urmare, trebuie să ne gândim necontenit cum să ieşim din această stare nefericită şi să dobândim din nou pentru noi şi pentru natură acea primăvară din Rai, care odată începută să nu se mai sfârşească.

Amin.

---

^[1] Sfântul Inochentie descrie îmbrăcămintea de iarnă aşa cum o purtau ruşii la mijlocul veacului al XlX-lea

P2