Se afișează postările cu eticheta Ali. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Ali. Afișați toate postările

sâmbătă, 14 aprilie 2012

Cugetari pascale

Prin bucatarie, Mitza, Ali, Maria si Diana (mama lui Ali) fac diverse operatiuni culinar-gastronomice. Richi umbla ca turbat de colo-colo, incercand sa apuce vreo bucata de carne. Iar eu, ca un adevarat filosof ce ma aflu, stau la masa din dormitor, cu ochii in monitor si cuget. La ce cuget? La Traditie. 
Acum aproape 2000 de ani, Cristos a fost rastignit dupa ce venise cu Legea cea noua. Invatatura lui s-a raspandit masiv si astazi, sute de milioane de oameni sarbatoresc, an de an, nasterea, apoi invierea celui pe care il considera a fi insusi Dumnezeu. Cum fac ei asta? Retraind, pas cu pas, evenimentele petrecute atunci. Exista o sumedenie de etape pe care le are de parcurs un crestin in timpul marelui post. El trebuie sa mearga la diferite slujbe, fiecare marcand cate un episod din istoria ultimelor saptamani din viata Mantuitorului. Trebuie sa aprinda lumanari si sa faca pomeni; trebuie sa se roage in anumite ceasuri ale zilei, spunand anumite rugaciuni si nu altele. Trebuie sa poarte imbracaminte cernita, sa asculte muzica religioasa, sa cugete la Jertfa lui Cristos si tot asa, timp de sapte saptamani. 



luni, 2 aprilie 2012

Ziua focului

Ziceam aseara ca dupa incendiul de miriste pe care l-am fotografiat la Biled, au urmat intamplari interesante, chestii din alea care se intampla odata in viata. Iata cum au decurs lucrurile. Am ajuns acasa, am dat cep unui Jack Daniel's, apoi m-am apucat sa caut versurile excelentei piese intitulate "De la sate". O piesa pe care o ascult din cand in cand, pentru versuri - care mi se par geniale. De ce oare mi se par geniale? Cred ca din cauza ca zugravesc perfect satul romanesc actual. O sa le urc si pe ele in urmatorul meu post. 



vineri, 30 martie 2012

Plecarea la Timisoara

Maine pe la 10 plecam spre Timisoara. Maria a inceput vacanta de doua saptamani a Pastelui si sigur ca vrea acasa. Eu, trebuie sa recunosc deschis, nu simt nimic. Mi se rupe, cu alte cuvinte. Ca stau aici, ca stau acolo, e totuna. Maria abia asteapta sa o vada pe buni Mitza, pe Christine, pe Ali, e nerabdatoare sa se duca in vizita la Montessori. Ar trebui sa ma bucur de bucuria ei. Dar adevarul e ca nu simt nimic special. E o plecare precum oricare alta. Plec ca sa am de unde veni. Am devenit cetatean al lumii, nu mai sunt nici sinaian, nici timisorean, nici hanovrez, nici roman, nici german, nu mai sunt nimic: m-am aneantizat in oceanul global. Mi se pare pozitiv acest lucru, pentru ca abia asa mi-a iesit din cap ideea ca as fi cineva: nu sunt decat un individ intr-o imensa multime de indivizi. Partea neplacuta e ca asta te desensibilizeaza: daca toti suntem la fel, niste entitati neinsemnate, pentru ce ne-ar mai pasa unii de ceilalti? Facem lucrurile din datorie. Daca ma gandesc bine nu stiu de unde vine simtul datoriei: suntem datori, poate, fata de Creator, pentru ca ne-a creat? Ii platim datoria asta facand ceva cu vietile noastre? Crescandu-ne copiii si modelandu-i? Poate ca este asa. Dar eu recunosc cinstit: fac ceea ce fac, atat cat fac, fara sa simt nimic. Nu simt absolut nimic. Doar uneori, ma traverseaza cate o duiosie cand ma uit la Maria cum doarme, sau cand imi amintesc rasul ei de dimineata. Ma mai strabate, fulgerator, cate o nostalgie calda cand imi amintesc de anumiti oameni din trecut. In rest...un infinit gri, ca o sosea pe care nu circula nimeni.


marți, 1 noiembrie 2011

568 de ani

Acum vreo două luni, a fost o sindrofie a copiilor, unde era invitată şi Maria. Muzică, sucuri, prăjituri, pizza... Nu i-a deranjat nimeni, s-au distrat cum au avut ei chef. La spartul târgului, sigur că după fiecare a venit câte cineva, să-l ia acasă. Eu am mers după fiică-mea împreună cu Ali. Am ajuns acolo, am stat câteva minute, după care am cam început să mă enervez, pentru că se auzea muzică de cimpanzei - mă refer la Anda, Panda, Manda şi tot felul de alte maimuţe care spun tot timpul ceva de genul o-o-ouo şi în timpul asta zâmbesc tâmp. În timp ce Maria se pregătea de plecare, a apărut o mămică, una care părea scăpată direct dintr-o ambuscadă. Toate hainele stăteau pe ea ca pe gard, practic nu ştiu cum aş putea-o descrie. Presupun că dacă s-ar fi dus să se aranjeze puţin, să-şi îndrepte bluza, să-şi ridice cureaua (sau ce-o fi fost aia), ar fi arătat cât de cât OK. Dar aşa...chiar că-mi venea să mă ciupesc să văd dacă nu am adormit.
Cam asa ceva, dar mai rau



sâmbătă, 24 septembrie 2011

O veste proasta

Ieri, m-a convins Ali sa ma duc la marea adunare populara de la Herbalife. Am luat-o pe Maria de la scoala si ne-am dus. Am stat pana la sfarsit, pentru ca se organiza o tombola si Maria n-ar fi plecat nici daca ar fi durat o saptamana. Am ascultat diverse prezentari de produse, am admirat oameni care au facut cariera de vanzatori si au ajuns la venituri de 20.000 lei pe luna, am studiat grasani si grasane etc. In fond, nimic deosebit. Ce mi s-a parut, insa, insuportabil, a fost modul complet fals si tras de par in care isi faceau oamenii numarul. Se vedea de la o posta ca e vorba de repetarea unor partituri rostite de mii de ori pana atunci, in care se spun anumite lucruri in anumite momente, in care ceea ce spui trebuie spus intr-un anumit fel si insotit de anumite gesturi. Mi se pare INFERNAL. Am mai intalnit asta in sistemul MLM (Multi Level Marketing) acum multi ani, cand aparusera in Romania produsele Amway. Tin minte cum a incercat sa ma atraga un fost coleg de facultate, Tibi Patran, care m-a prins pe o terasa si mi-a povestit despre ce-i vorba.


marți, 13 septembrie 2011

Căderea feţei

Cea mai cumplită chestie la care am asistat in anii din urmă s-a petrecut la Piaţa Traian din Timişoara (or mai fi şi alte pieţe cu numele ăsta, prin alte oraşe, de aia am specificat). Eram cu Ali pe-acolo şi ea a intrat să cumpere nişte apă. Iar eu m-am dus către un chioşc de ziare, să văd dacă găsesc "Comorile Pământului" pe care le ratasem cu o săptămână inainte. Maria are colecţia completă şi nu poate concepe să piardă vreun număr. In drum spre chioşc, am observat o tarabă unde se vindeau bilete la Bingo sau aşa ceva. Mi-au căzut ochii pe vânzătoare... Doamne Dumnezeule, cum putea să arate! Pe lângă ea, Zoe Petre este Miss Univers, nu am cuvinte să o descriu. Dacă ar fi văzut-o Texanul (naşul meu de cununie), ar fi zis că seamănă cu o pară, atât de mult se lăţea de la bust până la şezut. Dacă ar fi văzut-o Mircea Doinaru, ar fi spus că aduce cu un furuncul. In fine, poate o mai văd vreodată şi ii fac o poză.
Exact când treceam eu pe-acolo, de tarabă s-a apropiat un tip sfrijit, care contrasta perfect cu monstrul vânzător de bilete. Au schimbat câteva replici, nu am inţeles nimic din ele, nici nu mă interesa. Am trecut mai departe şi, aproape când ajunsesem lângă chioşcul de ziare, am auzit in spate vocea de stentor a individei: "te bag in pizda mă-tii, aia moartă". In clipa aia am inţeles ce vrea să spună expresia "a cădea faţa".


luni, 5 septembrie 2011

Saliva de purice

Deoarece Richi2 (zis, de-acum inainte, Richi) are nu stiu ce probleme care-l determina sa se scarpine necontenit, Ali cea cuminte s-a gandit ca e bine sa il duca la veterinar. Eu nefiind acasa, l-a dus fara sa ma mai anunte. Acolo, au constatat ca are nu stiu ce probleme de la pureci si ca saliva de pureci (nu stiam ca exista asa ceva) ii irita pielea. Acum va trebui sa-i dam pilule. 
Pentru ca tot era acolo si pentru ca baietii de la cabinet sunt foarte comunicativi, s-a gandit Ali sa-i intrebe cum e cu soriceii dansatori. Ei bine, vestea primita mi se pare alarmanta: soricioaicele intra in calduri odata la patru zile! Sunt gestante doua saptamani, nasc, apoi ciclul se repeta. Asta poate genera diverse probleme de perspicacitate: daca la inceput am o soricioaica si un soarece care fac patru pui - doua femele si doi masculi si apoi fiecare femela se imperecheaza si face cate patru pui si apoi din nou etc, oare cati soareci o sa am dupa un an? Si cat de mare va trebui sa fie terariul care sa-i cuprinda pe toti? Si cati bani va trebui sa cheltui eu lunar pe mancarea lor? Dar doctorul care o sa-mi desfunde de doua ori pe saptamana urechile nimicite de chitaitul sutelor de soricei  cat o sa ma coste? Da' halatu', cat e halatu'?
Purice hranindu-se din pielea lui Richi



marți, 23 august 2011

Sacrificii

Maria e la mare cu Liliana. Eu umblu prin tara. Iar Ali, in loc sa se duca si ea pe cine stie unde, sta acasa si are grija de Richi, de broasca testoasa, de soriceii dansatori si de flori. Ei, mare noroc avem noi toti cu Ali! Mai ales ca dupa ce face toate astea, sta cuminte acasa si citeste povesti.



sâmbătă, 2 iulie 2011

Ciorba de pui fara pui

Am vorbit de Mircea Danila, zis Mircioaga si de casa in care a locuit. Mi-am adus aminte de tatal lui, unul dintre cei mai celebri carciumari din Sinaia, nea Mitica. I se spunea Zapada, pentru ca la fiecare doua propozitii zicea ceva de genul "vine zapada". El tinea Cabana Schiori, pe care o stie toata Romania, mai nou pentru ca si-a sarbatorit Elena Udrea ziua acolo.
Cabana schiorilor cu zapada afara si Zapada inauntru



luni, 25 aprilie 2011

Sarbatorirea Pastelui prin pictura

Ieri, la masa festiva care se tine traditional la Mitza, au fost, fara mine, 6 oameni: Maria, Ali, Lili, Mitza, Christine si baba Mitzi - cea care a pus masline in plus in salata de boeuf a Mariei. De Christine am povestit cum m-a pacalit, impreuna cu Maria, de 1 aprilie, deci personajele sunt cunoscute.
Dupa masa, am mers sus: eu, Christine, Lili, Maria, Ali. Si ce le-a dat lor prin cap pe cand eu puneam muzica fina? Sa se apuce de pictat. Foarte frumos. S-au asezat la masa - care, privita de sus chiar arata ca un sevalet si s-au apucat de lucru. Prea multe nu-s de comentat, se vede totul in poze:
Maria, Lili, Ali si Christine la masa-sevalet


Clasa muncitoare merge în paradis

Dimineață, mergând spre gara să o duc pe Ali care a plecat la părinții prietenului ei, mi-a povestit cum s-a distrat ea la nu știu ce club, azi noapte, undeva într-un cartier mărginaș al Timișoarei. Și mi-am adus aminte cum ne distrăm noi, la Sinaia, prin anii 70.
Miercuri și vineri era întotdeauna dans la Casino. În sălile cu marmură și oglinzi cât peretele, veneau oamenii muncii și se distrau, beau, dansau, agățau turiste venite la odihnă. Exact miercuri și vineri, ca nu cumva să stea acasă și să țină posturile.
Aici era paradisul clasei muncitoare din Sinaia in anii 70



sâmbătă, 23 aprilie 2011

Salata de boeuf

Boeuf, in franceza, inseamna vita. Asadar a face salata de boeuf cu carne de pasare e o tampenie colosala. Dar deh, am intalnit tampenii si mai mari.
Azi, Maria, Ali, Mitza, Lili si o baba careia i se zice Mitzi, au facut salata boeuf cu - oroare - carne de pui. Lili si baba Mitzi umblau sprijinindu-se in cate o carja.
Rezultatul a fost pus in trei castroane diferite. Unul a fost ornat de Ali, altul de Maria si al treilea de baba Mitzi. Am primit telefon sa cobor ca sa aleg cea mai frumoasa salata. Iata-le:
Maria



Alte glasuri, alte incaperi

In seara asta e Invierea...Va fi, probabil, prima data dupa 35 de ani cand nu o sa ma duc sa iau Lumina.
Pe vremea cand eram elev, mergeam la Inviere la Manastirea Sinaia. Si, intotdeauna, aduceam acasa Lumina, pe care o lasam sa arda pana dimineata. Cand ajungeam, mama ma astepta cu masa intinsa: oua rosii, drob, branza, ceapa verde, ridichi, cozonac, plus alte bunatati. Gustam din toate, apoi mergeam la culcare, in camera mea, unde ardea candela pe care o aprinsesem de la lumanarea cu Lumina Invierii. Farmecul acelei candele arzand in intuneric era magic, de-a dreptul. Ascultam, in linistea noptii, sfaraitul fitilului, priveam umbrele in miscare pe care le proiecta flacaruia pe tavan si aveam impresia ca sunt in alta lume, fermecata si plina de chemari  misterioase
Nu stiu ceva mai bun, in perioada asta



marți, 12 aprilie 2011

Poze cu fete si catei

In timp ce eu ma revedeam cu colegii, Maria si Ali isi faceau de lucru prin imprejurimi. Iata cateva poze facute de Ali sau, uneori, de indivizi binevoitori:



luni, 11 aprilie 2011

Lumea e mica

Dupa ce am refacut relatia cu Gogol, am mers pe la el de doua-trei ori pe an. Si el si Dana, sotia lui, sunt niste oameni foarte ospitalieri, care se bucura sa aiba musafiri. Asa ca nu mi-am facut probleme sa ii vizitez inclusiv cand nu eram singur. Asa am ajuns la Breaza, impreuna cu Maria si cu Ali. Veneam de la Predeal, unde participasem la intalnirea de 30 de ani de la terminarea liceului - despre care o sa scriu, ca am ce. Cu mine erau si fetele: Maria si Ali. Dupa chef, ne-am suit in masina si ne-am dus la Breaza, unde am mai ramas vreo doua nopti. Fetele s-au imprietenit rapid cu cei doi caini ai lui Gogol, anume Max si Rabdau.
Ali cu Rabdau si Maria cu Max


vineri, 8 aprilie 2011

Pornind de la niste poze

Niciodata nu mi-am pus intrebarea: oare cum ma vad pe mine ceilalti soferi, in trafic? Dar cei care merg cu mine in masina, ce vad cand se uita la mine? Ieri, pe drum, Ali a rezolvat problema: acum stiu cum arat la volan.



Unde au disparut papadiile?


Ieri, pe drum, Ali se tot uita dupa campurile pline cu papadii (dandelion fields, ar fi zis John Lennon).

 



joi, 7 aprilie 2011

La Szeged, in spital

Azi dimineata, pe la 11, am plecat catre Szeged. Liliana, sotia mea, trebuie sa fie operata la un genunchi. O preoblema de ligamente, generata de o cadere la schi, asta iarna. A mers cu noi si Ali, care, ca si mine, este gata oricand de plecare. Mie, de cand ma stiu, imi place clipa plecarii. Indiferent unde am de mers, cel mai bine ma simt in momentul in care plec. Cand ajung, deja imi vine sa ma gandesc la clipa cand voi pleca si de acolo.


După mine!