Secretul Pădurii Bătrâne (10)

Noua santinelă

  Iată-ne la faimosul episod întâmplat la începutul lui iulie l925: Sebastiano îl luă cu sine pe băiat în pădure, cu intenţia de a-l abandona, ca să moară acolo.

  Ii poruncise lui Matteo să nu se apropie deloc de copil; lui Bernardi, să suspende strângerea lemnelor în pădure; toate duhurile trebuiau să stea închise în copacii lor şi să nu dea semn de viaţă. Astfel Benvenuto nu ar fi putut fi ajutat de nimeni.

O viziune a lui Buzzati

Sărmanul copil!

Aşa cum obişnuia în fiecare zi, doamna Clara îşi duse copilul în vârstă de cinci ani în parcul de pe malul râului. Era cam ora trei după-amiaza, pe o vreme nici frumoasă nici urâtă, cu un soare ce apărea şi dispărea şi c-un vânticel ce adia din când în când dinspre râu.

Şi nici copilul nu era un copil prea frumos, din contra, se putea spune despre el că era un copil trist, slăbuţ, plăpând, tras la faţă şi tare palid. Chiar verzui, încât tovarăşii lui de joacă, ca să-l necăjească, îl chemau Lăptucă. De obicei, copiii palizi, aveau, în schimb, doi ochi mari şi negri, strălucitori, pe feţişoara lipsită de viaţă, având astfel o expresie patetică. Micuţul Dolfi, însă, avea doi ochişori inexpresivi cu care privea în dreapta şi în stânga fără a spune nimic.

O scrisoare a lui Buzzati

Domnului director, strict personal

Domnule director,

Depinde numai de dumneavoastră dacă această mărturisire, pe care cu durere mă văd obligat să v-o fac, va fi salvarea mea sau va deveni pentru mine o totală ruşine, dezonoare şi ruină.

E o poveste lungă, pe care nici măcar eu nu ştiu cum am reuşit s-o ţin secretă. Nici cei pe care-i iubesc, nici prietenii, nici colegii n-au avut vreodată vreo bănuială cât de mică.

Trenul lui Buzzati

Ceva se întâmplase

Trenul parcursese doar câţiva kilometri (drumul era lung, urma să ne oprim numai în gara de sosire, foarte îndepărtată, alergând aşa, neîntrerupt, timp de zece ore) când, la o barieră, am zărit de la fereastră o femeie tânără. A fost o întâmplare, puteam să mă uit la alte lucruri, dar privirea mi s-a oprit asupra ei, care nu era frumoasă şi nici nu avea un aspect plăcut, nu avea nimic extraordi­nar, cine ştie de ce mi-a venit s-o privesc. Evident, se sprijinise de bară ca să se poată bucura de priveliştea trenului nostru, foarte rapid, un expres din nord, simbol, pentru oamenii aceia inculţi, al miliardelor, al vieţii uşoare, al aventurierilor, al valizelor splendide de piele, al vedetelor de cinema, o dată pe zi - spectacolul acesta minunat şi, pe deasupra, gratuit.

Batranii lui Buzzati

Vânătorii de bătrâni

Roberto Saggini, administratorul unei mici fabrici de hârtie, patruzeci şi şase de ani, păr cărunt, bărbat frumos, îşi opri automobilul, la două noaptea, la câţiva paşi de un bar-tutungerie, rămas deschis cine ştie cum.

— Mă întorc într-o clipă, îi spuse fetei care şedea lângă el.

Era o fată frumoasă, la lumina neonului roşul buzelor sale strălucea ca o floare învoaltă.

În faţa tutungeriei erau parcate câteva maşini. El trebuise să oprească ceva mai încolo. Era o seară de mai, cu aer călduţ şi proaspăt de primăvară. Străzi cu totul pustii.

Intră în bar, să cumpere ţigări. Când fu din nou în prag şi se îndrepta cu paşi grăbiţi spre maşină, izbucni sinistrul strigăt.

Croitorul lui Buzatti

Haina vrăjită

Deşi apreciez eleganţa vestimentară, de obicei nu ţin seama dacă hainele semenilor mei au o tăietură mai mult sau mai puţin perfectă.

Într-o seară, însă, în timpul unei recepţii într-o casă din Milano, am cunoscut un bărbat în vârstă de vreo patruzeci de ani, după cum părea, care literalmente strălucea datorită frumuseţii, defini­tive şi pure, a îmbrăcăminţii.

Semne de la prietenii lui Buzatti

Cocoaşele din grădină

Când se lasă noaptea, îmi place să fac o plimbare prin grădină. Să nu credeţi că sunt bogat! O grădină ca a mea aveţi şi voi. Şi mai târziu veţi înţelege de ce.

Pe întuneric, dar nu este întuneric cu desă­vârşire, pentru că de la ferestrele luminate ale casei vine o vagă reverberaţie, pe întuneric eu umblu pe pajişte, cu pantofii afundându-mi-se puţin în iarbă, şi în vremea asta gândesc şi, gândind, ridic ochii să privesc cerul dacă e senin şi, dacă sunt stele, le contemplu, întrebându-mă o mulţime de lucruri. Totuşi, în unele nopţi nu-mi pun întrebări, stelele stau cât se poate de stupide deasupra mea şi nu-mi spun nimic.

Eram tânăr când, făcându-mi plimbarea obiş­nuită, m-am împiedicat de un obstacol. Pentru că nu se vedea, am aprins un chibrit. Pe suprafaţa netedă a pajiştii era o protuberantă, şi faptul era ciudat. Poate că grădinarul a făcut vreo lucrare, m-am gândit eu, o să-l întreb mâine dimineaţă.

A doua zi îl chem pe grădinar, numele său era Giacomo. Îi spun:

— Ce-ai făcut în grădină, pe pajişte, e ceva ca o cocoaşă, ieri-seară m-am împiedicat de ea şi azi-dimineaţă, de cum s-a făcut lumină, am văzut-o. E o cocoaşă scundă şi ovală, seamănă cu un mormânt. Vrei să-mi spui ce înseamnă asta?

— Nu numai că seamănă, domnule, spune grădinarul Giacomo, chiar este un mormânt. Pentru că ieri, domnule, a murit un prieten al dumneavoastră.