Se afișează postările cu eticheta Dubliners. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Dubliners. Afișați toate postările

duminică, 13 ianuarie 2013

Dubliners - ultima poveste

Azi se fac 72 de ani de la moartea lui James Joyce - cel mai important scriitor irlandez si, pentru unii, cel mai abscons scriitor din istorie. Romanul lui de capatai este "Ulise", al carui stil este extrem de dificil de patruns pentru cititorul obisnuit. 
Urc azi ultima dintre povestile pe care le-a adunat Joyce in volumul "Dubliners". Finalul acestei povesti cred ca poate edifica pe oricine asupra geniului lui Joyce.


joi, 29 noiembrie 2012

O poveste a lui James Joyce(14)


Graţia divină
Doi domni, care se aflau la toaletă în momentul acela, încercară să-l ridice; în zadar — nu putea face niciun efort. Zăcea ghemuit la piciorul scării de pe care se prăvălise. Reuşiră să-l întoarcă. Pălăria i se rostogolise la o distanţă de cîţiva metri, iar hainele îi erau mînjite de murdăria şi umezeala pardoselii pe care zăcuse cu faţa în jos. Ţinea ochii închişi şi răsufla zgomotos, horcăind. Din colţul gurii i se prelingea o şuviţă de sînge.
Cei doi domni şi unul dintre chelneri îl purtară pe scări pînă sus şi-l culcară pe podeaua barului. În două minute fu înconjurat de un cerc de oameni. Administratorul barului întreba pe fiecare cine e acest om, cu cine venise. Nu ştia nimeni cine era, dar unul dintre chelneri spuse că îl servise pe domnul cu un rom mic.
  Era singur? întrebă administratorul.
  Nu, domnule. Mai erau doi domni cu dînsul.
  Şi unde sunt?
Nu ştia nimeni. Un glas spuse:
  Faceţi-i loc să respire. A leşinat.


miercuri, 14 noiembrie 2012

O poveste a lui James Joyce(13)


O mamă
Domnul Holohan, secretar adjunct al Societăţii Eire Abu, cutreiera Dublinul de aproape o lună, cu buzunarele pline de fiţuici murdare, străduindu-se să aranjeze seria de concerte. Era olog de-un picior şi de aceea amicii îl porecliseră Hoppy Holohan.
Umbla fără încetare de colo pînă colo, stătea ore întregi pe la colţuri de stradă, discutînd, îşi făcea notiţe, dar în cele din urmă doamna Kearney a fost cea care a aranjat totul.
Domnişoara Devlin devenise doamna Kearney de necaz. Fusese educată la maici, într-un pension pentru fetele din aristocraţie, şi acolo învăţase franceza şi muzica.


vineri, 26 octombrie 2012

O poveste a lui James Joyce(12)


Ziua Iederei la sediul comitetului
Bătrînul Jack zgîndări spuza cu o bucată de carton, o adună laolaltă, apoi o împrăştie cu socoteală peste bolta cărbunelui ce prindea a se albi. Cînd bolta fu învăluită într-un pospai de cenuşă, obrazul bătrînului Jack se topi în întuneric, dar cînd se apucă din nou să aţîţe focul, făcîndu-i vînt cu cartonul, umbra sa chircită se înălţă pe zidul din faţă şi, încetul cu încetul, obrazul îi apăru iar în lumină. Era un obraz de moşneag, numai oase şi ţepi. Ochii lăcrimoşi, albaştri, clipeau în lumina focului iar gura umedă se deschidea la răstimpuri şi mesteca în neştire de vreo două ori, înainte de a se închide. Cînd văzu ţîşnind flăcări din cărbuni, sprijini de perete bucata de carton, oftă şi spuse: 


miercuri, 10 octombrie 2012

O poveste a lui James Joyce(11)

Un caz dureros

Domnul James Duffy locuia în cartierul Chapelizod fiindcă dorea să trăiască pe cît era posibil mai departe de oraşul al cărui cetăţean era şi fiindcă toate celelalte suburbii ale Dublinului îi păreau vulgare, moderne şi pretenţioase. Locuia într-o veche clădire sumbră, şi de la ferestrele sale putea privi în curtea unei vechi distilerii părăsite sau, mai sus, de-a lungul rîului cu ape scăzute, pe malurile căruia e zidit Dublinul. Pereţii înalţi ai camerei sale lipsite de covor nu erau încărcaţi cu niciun tablou. Îşi cumpărase singur fiecare obiect din mobilierul camerei: un pat de fier, negru, un spălător de fier, patru scaune de trestie, un cuier cu picior, o căldare pentru cărbuni, o galerie de fier la gura sobei, plus o pereche de cleşti şi o masă pătrată pe care era aşezat un pupitru dublu. O mică bibliotecă fusese instalată într-o nişă, cu ajutorul unor rafturi din lemn alb. 


duminică, 30 septembrie 2012

O poveste a lui James Joyce(10)

Lut

Supraveghetoarea îi dăduse voie să plece în oraş de îndată ce-avea să se termine cu ceaiul femeilor, şi Maria se bucura dinainte şi-abia aştepta seara. Bucătăria era lună; în oalele mari de aramă te oglindeai, nu alta — aşa zicea bucătăreasa. Focul ardea frumos, răspîndind lumină, iar pe una dintre mesele lăturalnice stăteau înşiraţi patru colaci mari de tot. Colacii ăştia ai fi zis că-s dintr-o bucată, dar dacă te apropiai, vedeai că fuseseră tăiaţi în felii lungi, deopotrivă de groase, gata să fie împărţiţi în jurul mesei, la ceai. Chiar ea, Maria, îi tăiase.


sâmbătă, 22 septembrie 2012

O poveste a lui James Joyce(9)

Diverse aspecte

Se auzi o sonerie furioasă şi, cînd domnişoara Parker se duse la receptor, un glas furios strigă, cu un strident accent nord-irlandez:
  Trimiteţi-l la mine pe Farrington!
Întorcîndu-se la maşina ei de scris, domnişoara Parker se adresă unui bărbat care scria la un pupitru:
  Domnul Alleyne zice să urci la el.


joi, 6 septembrie 2012

O poveste a lui James Joyce (8)

O mică înnorare

Cu opt ani în urmă îl condusese pe prietenul său la Gara North Wall şi-i urase noroc. Gallagher ajunsese cineva. Vedeai asta numaidecît după aerul lui de om umblat prin lume, după croiala hainei de tweed, după siguranţa cu care vorbea. Puţini aveau talentele lui - şi încă şi mai puţini fuseseră în stare să rămînă neschimbaţi în rău de asemenea succes. Gallagher era un om inimos - merita să reuşească, însemna ceva să ai un asemenea prieten.


luni, 27 august 2012

O poveste a lui James Joyce (7)

Pensiunea de familie
Doamna Mooney era fată de măcelar. Femeie care se pricepea să-si păstreze bunurile, femeie hotărîtă. Luase de bărbat pe cel mai destoinic dintre băieţii de prăvălie ai lui taică-său şi deschisese o măcelărie lîngă Spring Gardens. Dar de cum murise socru-său, Mooney începuse a se ticăloşi. Bea, fura bani din tejghea, se îngloda în datorii. Degeaba se jura că se cuminţeşte; la cîteva zile o lua iar razna. Pînă la urmă şi-a ruinat negoţul, fiindcă se certa cu nevastă-sa de faţă cu clienţii şi mai cumpăra şi marfă proastă. Într-o seară s-a repezit la nevastă-sa cu satîrul şi femeia a trebuit să doarmă prin vecini.


sâmbătă, 18 august 2012

O poveste a lui James Joyce (6)

Doi cavaleri
Înserarea cenuşie şi caldă de august pogorîse asupra oraşului şi un aer blînd şi cald, o reminiscenţă de vară, străbătea străzile — străzile oblonite pentru repausul duminical şi în care roia mulţimea, în culori vesele. Ca nişte perle iluminate străluceau lămpile din vîrful stîlpilor înalţi, asupra ţesăturii vii de dedesubt, care, schimbîndu-şi mereu forma şi nuanţele, umplea aerul cald şi cenuşiu al serii cu un zumzet monoton, necontenit.


miercuri, 8 august 2012

O poveste a lui James Joyce (5)

După cursă
Automobilele veneau către Dublin cu toată viteza, rulînd lin, ca nişte mingi lansate din praştie pe făgaşul Şoselei Naas. Pe creasta colinei Inchicore se adunaseră spectatori în grupuri compacte, ca să urmărească automobilele gonind înapoi spre oraş, şi prin această matcă de sărăcie şi inactivitate, continentul îşi revărsa bunăstarea şi sîrguinţa. În răstimpuri, grămezile de spectatori chiuiau, cu voioşia oprimaţilor recunoscători. Simpatia lor înclina însă către maşinile albastre — maşinile prietenilor lor, francezii.


joi, 2 august 2012

O poveste a lui James Joyce (4)


EVELINE
Şedea la fereastră şi privea cum se lăsa seara peste uliţă. Ţinea capul rezemat de perdele şi în nări îi stăruia mirosul creionului prăfuit. Era obosită. Rar trecea cîte cineva. Un bărbat ieşi din ultima clădire şi luă drumul spre casă; îi auzi paşii bocănind de-a lungul trotuarului de asfalt şi apoi scîrţîind pe aleea cu pietriş din faţa caselor celor noi, roşii. Pe vremuri era un maidan acolo, unde se jucau în fiecare seară cu copiii vecinilor. Apoi cumpărase locul un om din Belfast şi zidise case pe el — nu ca ale lor, mici şi negricioase, ci case luminoase, de cărămidă, cu acoperişurile sclipitoare. Toţi copiii uliţei se jucau pe maidanul acela — Davinii,


joi, 26 iulie 2012

O poveste a lui James Joyce (3)


ARABIA
North Richmond Street fiind o fundătură, era liniştită, în afară de ora cînd li se dădea drumul băieţilor de la Şcoala Fraţilor Creştini. O casă nelocuită, cu două caturi, sta în capătul unde se înfunda strada, pe un teren pătrat, despărţită de vecinele ei. Celelalte case ale străzii, conştiente de vieţile cuviincioase dinăuntrul lor, se priveau cu feţe pămîntii, imperturbabile.
Locatarul anterior al casei noastre, un preot, murise în salonul din fund. În toate odăile mocnea un aer mucegăit de cît stătuse închis, şi cămara dindărătul bucătăriei era plină cu mormane de hîrtii vechi, lepădate. Printre ele am găsit cîteva cărţi, cu copertele îmbrăcate în hîrtie si cu paginile încreţite şi jilave: Stareţul de Walter Scott, Comunicantul cucernic şi Memoriile lui Vidocq. Îmi plăcea aceasta din urmă fiindcă paginile îi erau galbene, în grădina părăginită din spatele casei se înălţa în mijloc un măr si mai creşteau cîteva tufişuri răzleţe: sub unul din ele am găsit pompa de bicicletă, ruginită, a ultimului locatar. Fusese un preot foarte caritabil; îşi lăsase prin testament toţi banii unor instituţii, iar mobila din casă surorii sale.


vineri, 20 iulie 2012

O poveste a lui James Joyce (2)

O întîlnire
Joe Dillon a fost cel care ne-a făcut cunoştinţă cu Vestul Sălbatic. Avea o mică bibliotecă alcătuită din numere vechi ale colecţiilor de aventuri The Union Jack, Pluck şi The Halfpenny Marvel. În fiecare după-amiază, cînd se termina şcoala, ne întîlneam în grădina din dos a casei sale şi aranjam lupte între pieile-roşii. El şi frate-său mai mic, Leo cel gras şi leneş, apărau podeţul grajdului, pe care noi încercam să-l luăm cu asalt; sau ne războiam pe iarbă, voiniceşte. Dar oricît de bine ne luptam, în niciun atac, în nicio bătălie nu ieşeam învingători şi toate încăierările noastre sfîrşeau cu dansul indian al învingătorilor executat de Joe Dillon. Părinţii lui mergeau zilnic la slujba de opt dimineaţa din Gardiner Street, şi în holul casei domnea parfumul blînd al doamnei Dillon. Dar Joe se lupta prea aprig cu noi, care eram mai mici şi mai sfioşi. Semăna leit cu o piele-roşie cînd ţopăia prin grădină purtînd pe cap o învelitoare de ceainic veche şi bătea cu pumnul într-o tinichea, urlînd: „Ya! Yaka! Yaka! Yaka!"
Nimeni n-a crezut cînd s-a zvonit că are vocaţie pentru preoţie. Şi cu toate astea, era adevărat.
Un spirit de nesupunere se răspîndea printre noi şi sub înrîurirea lui se ştergeau deosebirile de cultură şi de temperament. Ne uneam în bande — unii cutezători, unii în glumă şi unii mai mult de teamă; dintre aceste piei-roşii fără tragere de inimă, care se temeau să nu pară studioşi sau lipsiţi de vigoare, făceam parte şi eu.


sâmbătă, 7 iulie 2012

O poveste a lui James Joyce (1)

Surorile
De data asta, nicio nădejde să mai scape: era la al treilea atac. Seară de seară trecusem pe lîngă casa unde locuia (era în timpul vacanţei) şi cercetasem pătratul de geam luminat; şi seară de seară îl aflasem luminat la fel, slab şi egal. Dacă ar fi murit, gîndeam, s-ar vedea reflectate, pe storul întunecat, lumînările — fiindcă ştiam că la căpătîiul unui mort se aşază două lumînări. Îmi spusese adesea: „Nu mai stau eu mult pe lumea asta" — şi crezusem că vorbea într-o doară. Acum ştiam că spusese drept, în fiecare seară cînd priveam în sus spre geamul luminat, îmi repetam încet cuvîntul „paralizie", întotdeauna sunase ciudat urechilor mele, ca şi cuvîntul „gnomon" în Euclid, sau cuvîntul „simonie" din catehism. Dar acum mi se părea a fi numele unei făpturi răufăcătoare şi încărcate de păcate. Mă înspăimînta şi totodată jinduiam să mă apropii şi să-i privesc lucrătura ucigătoare.
Cînd am coborît la cină, şedea lîngă foc bătrînul Cotter şi fuma. În timp ce mătuşă-mea îmi turna în farfurie fiertura de ovăz, el zise, de parcă s-ar fi întors la vreo observaţie de mai înainte:
—  Nu, n-aş spune că era chiar... da' avea ceva ciudat... avea ceva niţeluş straniu... Să vă spun care-i părerea mea...


După mine!