Mai întâi a existat
prima uimire: conştientizarea existenţei, o uimire pe care aş putea s-o numesc
metafizică, o uimire în bucurie şi lumină, o uimire pură, străină de orice
judecată asupra lumii, o uimire pe care n-o mai regăsesc decât în clipe de graţie,
clipe foarte rare, fireşte. A doua uimire s-a grefat pe cea dintâi. Un
sentiment de nedumerire, constatarea că răul există ori, mai simplu, că nu e
bine. Constatarea că răul există, deocamdată, chiar în mijlocul nostru, că ne
roade, că ne distruge. Răul ne împiedică să avem conştiinţa miraculosului. Ca şi
cum n-ar face parte din miracol, răul e cotidian, e hrana noastră de toate
zilele. Bucuria de-a fi e înăbuşită, chiar înecată în nefericire. Iar răul e la
fel de inexplicabil ca şi existenţa, e legat de ea. Aici se află marea enigmă.
Tema a fost dezbătută de sute de mii de filozofi, teologi, sociologi.
