Se afișează postările cu eticheta Gogol. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Gogol. Afișați toate postările

sâmbătă, 28 aprilie 2018

Bețivul, boul și câinele

Acum niște ani, prietenul meu Gogol, care lucra ca inginer undeva în zona Ghelința, a fost trimis să inspecteze câteva sonde de extracție aflate la distanțe considerabile una de cealaltă. Pentru asta i s-a pus la dispoziție o mașină cu șofer. Au mers ei ce-au mers și la un moment dat au ajuns undeva prin părțile localității Ojdula. Se făcuse târziu, întunericul coborâse, așa că se grăbeau către ultimul șantier care trebuia vizitat. Acolo aveau de gând să doarmă, iar a doua zi, după verificare, era planificat să meargă înapoi la Ghelința.


luni, 22 ianuarie 2018

Adevărul despre Jeana Gheorghiu

În aceste zile, când devine evident pentru oricine că politicienii ne întorc la vremurile cuplului de tristă amintire Ion Iliescu - Adrian Năstase, mă gândesc din nou la momentul Revoluției și îmi pun întrebarea: cum a fost posibil să rămână în fruntea bucatelor exact comuniștii care au fost pioni de bază ai ceaușismului? Cum de nu a dat lumea de pământ cu ei definitiv, cum de nu au ieșit în față oameni cu vederi largi, deschiși către Europa și adversari ai uresesismului? Cum au reușit să se mențină la putere Bîrlădeanu, Dan Marțian și celelalte lighioane de care nu vreau să-mi mai amintesc? Ion Iliescu i-a luat sub pulpana lui, admit, dar cum de nu s-a trezit lumea după o vreme că suntem conduși de saurienii comuniști care nu ne îndreaptă către Europa ci către neocomunism?


sâmbătă, 8 august 2015

Grăunțele pentru câini salvează vieți

A doua zi după ce am coborât din canion, m-am trezit de dimineață și m-am apucat să-mi strâng lucrurile risipite prin casa lui Gogol. Le-am pus pe toate lângă ușă, apoi am ieșit pe terasă, cu cafeaua. Și cum stăteam eu așa, savurând tot ce se putea savura, numai ce-l văd pe Ares, câinele curții, jucându-se cu ceva care inițial mi s-a părut a fi o bucată de cauciuc din cel pe care-l foloseam în copilărie pentru confecționat praștii. Îl arunca, îl prindea, îl scutura, ce mai, o joacă necurmată. M-am apropiat și, ce să vezi: era un pui de veveriță. Am scos repede niște grăunțe de câini și le-am pus lângă scări, Ares s-a repezit să le înfulece, iar eu am apucat puiul de coadă și l-am dus pe balustrada terasei.


sâmbătă, 1 august 2015

O coborâre din canion

Carevesăzică, acum exact o săptămână, am mers împreună cu mai multă lume la canionul Şapte Scări. Nu mai fusesem până atunci şi eram foarte curios să văd peisajele. Eram în total 6: Gogol, Dana, fratele Danei, soţia lui, fata lor - Eliza şi cu mine. O excursie banală, care însă avea să se transforme într-o aventură de neuitat.


vineri, 21 noiembrie 2014

Felicitari, Ploiesti!

Cu aproximativ o saptamana inainte de turul I, aflandu-ma in tara, am facut un drum la Ploiesti cu fratele si prietenul meu Gogol. Amandoi aveam de rezolvat cateva probleme si, fiind o zi frumoasa, am hotarat sa nu mai amanam. Chiar de la intrare ne-au luat in primire niste panouri imense cu Victor Ponta. Din stalp in stalp aproape, erau bannere cu acelasi candidat. Imi pare atat de rau ca n-am avut cu ce sa fac poze,




miercuri, 13 noiembrie 2013

Inceputul sfarsitului

Cum spuneam, ieri dimineata a fost inceputul sfarsitului. Dar s-o iau cu inceputul.
Acum vreo doua luni, am primit un mail de la prietenul Gogol, care-mi scria asa: 
"Cam de 10 zile mi-am schimbat putin modul de viata. La ultimul control medical mi s-a recomandat sa mai slabesc, sa evit pastele fainoase, dulciurile, hartanele, alcoolul si sa iau  niste pastile (pentru tensiune, colesterol, etc.) Asa ca m-am conformat, tin un oarecare regim, mananc mai putin si in fiecare seara alerg sau merg in pas vioi 6-10 km".


miercuri, 31 iulie 2013

Prabusirea

Pana acum n-am mai facut un drum care sa ma prabuseasca in asemenea hal. Dar sa va spun cum s-au petrecut lucrurile.
Am hotarat sa plecam din Hanovra duminica seara, pe la ora 7. In situatii de genul asta, eu nu-mi fac iluzii ca o sa fie cineva gata de plecare la ora stabilita. Asa ca am plecat la 8:30. Am intrat pe autostrada si mi-am luat avant, pe o vreme nu chiar buna. Pe la 9 - Michelle primeste un telefon. Zice „da”, „OK”, „bine, ti-o dau” si ii paseaza telefonul Mariei. Deci era Lili. Zice fiica-mea ceva cu voce destul de stinsa, apoi imi da telefonul: „e mama, repede ca e urgent”. Iau telefonul si aud:


duminică, 28 iulie 2013

O noua calatorie

Azi e ziua plecarii. Mai precis, plecam la Timisoara: eu, Maria, Michelle si Cindy. Plecam seara, in ideea ca prindem ceva racoare si drumurile nu-s asa de aglomerate. Pe de alta parte, e posibil sa prindem furtuni - ieri, cat eram la Heide Park si apoi in timpul noptii, la Hanovra a fost dezastru - copaci doborati etc. Dumnezeu cu mila.


duminică, 17 martie 2013

Repetentul vasluian

Astazi, Demetru Demetrescu Buzau ar fi implinit 130 de ani. Nici n-ar fi fost cine stie ce, cand te gandesti la unul ca Ion Iliescu, de exemplu, care a sarit binisor de 150. Dar Buzau - cel mai mare scriitor dintre grefieri si cel mai mare grefier dintre scriitori - s-a sinucis la 40 de ani. Nu ca ar fi avut vreun motiv, insa isi inchipuia ca asa trebuie sa sfarseasca orice individ dedat viciului insailarilor fara sens. 


vineri, 4 ianuarie 2013

Despărțirea de traiul pe vătrai

Ieri s-a încheiat episodul Breaza 2012-2013. După o săptămână de experimentat împreună cu Gogol străvechiul îndemn al lui Horațiu „Carpe diem”, a trebuit să mă întorc la Timișoara, de unde voi pleca azi spre Germania. Pentru prima dată mi-a venit extraordinar de greu să mă desprind de-acolo. Pe de-o parte îmi era dor de Maria, pe de alta aș mai fi rămas să mă bucur de ceea ce aș putea numi „trai pe vătrai”.


joi, 3 ianuarie 2013

Sfintenia

Ieri, pe terasa la Gogol, in timp ce beam niste Tuborg si mancam adevaratii covrigi de Buzau, ne-am pomenit cu niste aureole care nu vad a fi altceva decat aureolele sfinteniei. Ele se disting foarte limpede in jurul capetelor noastre. Ia uite:

Sf. Raul
Sf. Gogol




Lolita

Am revăzut, aseară, Lolita - filmul lui Kubrik făcut după romanul cu același nume al lui Nabokov. Filmul, în sine, nu e rău. Față de carte, însă, e ca și inexistent.
Subiectul e simplu: un profesor de 40 de ani, pe nume Humbert, face o pasiune - mai bine zis o obsesie - pentru o fetiță de 12 ani. Se căsătorește cu mama ei numai ca să-i rămână în preajmă. Când femeia moare, profesorul devine tutorele Lolitei și nu mai trăiește decât pentru ea. Până la urmă, are și relații sexuale cu Lolita, folosind diverse trucuri, printre care somniferele. Jocul devine foarte complicat, Lolita are diverse relații paralele cu indivizi maturi - unul dintre ei, pe nume Quilty o și răpește la un moment dat dintr-un spital și vrea s-o transforme în damă de companie în lumea cinematografului. Ea fuge și se mărită cu un tip mai tânăr, cu care rămâne rapid însărcinată.


miercuri, 25 iulie 2012

Muzica adevarata

Discutiile mele cu Maria despre muzica nu au ajuns inca la niciun rezultat. Ea asculta in continuare maimute de genul Inna, eu ascult in continuare Pink Floyd, jazz si clasica. Gusturile nu se discuta, evident. 
Ceea ce incerc in perioada asta este sa-i explic cum vine treaba cu melodia. Ii pun cate o piesulita de genul Corul Vanatorilor, pe care o poate fredona, apoi o rog sa fredoneze din piesele alea insuportabile pe care le canta diverse tipe cu voce si din care nu retii nimic. Sigur ca nu poate fredona asa ceva. Si atunci vin eu triumfator si-i spun: "Vezi? Aia nu e muzica adevarata".


joi, 19 iulie 2012

Contemplarea jarului

Dupa trei luni de zile, am revenit, datorita vizitei lui Gogol, la bunul obicei al gratarului. Cu surprindere am constatat ca se poate face gratar si la Hanovra si inca unul foarte bun. Ai de alergat, ce-i drept si preturile sunt duble, dar pana la urma gasesti chiar si niste mici de origine sarbeasca, numiti cevapcici. Sigur ca pana la urma ceea ce mananci nu se ridica la inaltimea hartanelor pregatite de Costica pe gratarul lui de doi lei, facut la Mefin. Gustul micilor romanesti este foarte greu de egalat si imposibil de intrecut. Dar decat nimic, mai bine cevapcici stropiti cu vinul rosu pe care Gogol l-a numit "de impartasanie". Iar daca faci carnea pe un gratar cu aspect de OZN produs in tara lui Volkswagen si o mananci intr-un peisaj superb, atunci diferentele fata de gratarele din Romania aproape ca se sterg. Ca sa nu mai vorbim de contemplarea jarului, care capata si aici aceleasi accente mistice. Uite niste poze:




duminică, 15 iulie 2012

Am hranit rinocerii

Am vizitat din nou parcul Serengeti, de data asta cu Dana si Gogol. Cea mai interesanta faza a fost la sfarsit, cand am hranit rinocerii cu morcovi - nu ca suna dadaist? Iata poze:



duminică, 3 iunie 2012

Întâlnirea prietenilor

Nu doar distanţele fizice ne separă, ci şi cele temporale. Eu trăiesc aici şi acum, iar prietenul meu Gogol, de exemplu, trăieşte acolo şi atunci. Nu avem un timp absolut la care să ne raportăm. Când la mine toată lumea va trece în 2013, Gogol şi cei de acolo vor mai avea de aşteptat o oră până să poată şi ei să strige de bucurie. Întâlnirea este deplasarea unuia către celălalt în spaţiu dar şi în timp. Dacă aş putea merge cu viteză foarte mare, astfel încât să parcurg distanţa Hannover - Breaza în numai un minut, ar fi vorba despre o călătorie în timp: aş pleca de aici la ora 8, aş număra până la 60 şi, iată, ar fi 9 şi un minut. Călătoria către un prieten este suspendarea timpului tău, încercarea de a-l contopi cu timpul lui, acel timp unic în care nu mai poate trăi nimeni altcineva, pentru că nimeni nu poate fi în acelaşi loc în care este el. Când doi prieteni se întâlnesc, amândoi ies din timpul personal şi pătrund în marele timp universal, cel în care poate fi întâlnit Dumnezeu consemnând în jurnalul eternităţii fiecare astfel de eveniment.
Ei, dar unii călătoresc pentru a se întâlni cu duşmanul lor, mânaţi de gândul cel rău. Şi ei îşi suspendă timpul personal, şi ei ies în grădina marelui timp universal, numai că, în cazul lor, există un al doilea catastif, în care consemnările sunt făcute de altcineva, la fel de meticulos şi de răbdător, cineva pe care este mai bine să nu-l întâlneşti şi al cărui nume nu trebuie pomenit.


miercuri, 25 aprilie 2012

Comunicare și sporovăială

Unul dintre supliciile la care erau supuşi deţinuţii politici în vremea comuniştilor era tăcerea absolută. Omul era băgat în celulă şi nu putea schimba niciun cuvânt cu nicio altă persoană. Dacă vorbea singur, era bătut până la sânge. Nu e de mirare că unii au luat-o razna în astfel de condiţii. Alţii, însă, au reuşit să reziste - de exemplu Corneliu Coposu, despre care se spune că a stat zece ani singur într-o celulă strâmtă, unde i s-a aplicat regimul tăcerii. După ce a ieşit de-acolo, uitase să vorbească.


joi, 19 aprilie 2012

Intalnire pe drumul Cotei

Ei, acum ca m-am linistit putin, pot sa ma astern pe povestit ce s-a intamplat marti, in a treia zi de stat la Breaza cu Maria si Michelle. 
Fiind o vreme superba, ne-am gandit ca n-ar fi rau sa mergem pe munte cu telacabina. Asa ca ne-am dus la Sinaia. Inainte de telecabina, am facut o halta prin niste magazine, ca altfel nu mai scapam de gura Mariei. Au cumparat fetele niste lucruri si apoi ne-am dus la Cota 1400. 



joi, 12 aprilie 2012

Aventuri prin satele din jurul Brezei

Duminică a plouat la Breaza. Așa că n-am putut ieși din casă. Ne-am mai învârtit prin curte, pe sub streșini, fetele s-au împrietenit cu Max, Lola și Molly, au explorat casa etc. Luni de dimineață, iarăși nori și stropi de ploaie. Aveam de gând să urcăm până la crucea din Breaza, dar am renunțat din cauza posibilelor noroaie. Și atunci ne-a venit ideea: ia să executăm noi o tură prin satele din jur! Zis și făcut! Prima destinație - Ocina. Trebuie să recunosc că m-a bucurat să aud de Ocina, pentru că acolo are Dana o cunoștință bună care deține o țuică excepțională. Așa că prima oprire a fost la acea persoană, o doamnă simpatică, foarte activă, care ne-a invitat în casă și ne-a și pus în față o stacană plină cu minunata licoare. Încăperea avea un miros pe care îl cunosc de mic copil, caracteristic caselor cu mult lemn. Îl asociez nu doar cu lemnul ci și cu fețele de masă făcute de mână, cu covoarele înflorate și cu sobele de teracotă. N-aș mai fi plecat de acolo vreo două săptămâni... Uite o poză:



După mine!