Autocritica lui Hasek

Cel mai mare scriitor ceh — Jaroslav Hasek

Ţinînd seama de faptul că în conferinţele mele în care am înfăţişat istoria luptei Partidului pentru progresul paşnic în limitele legii m-am referit nu odată la persoana mea, socot cu cale să las la o parte modestia, care nu-şi are locul aici, şi în faţa întregii opinii publice să purced în mod demn la o severă dar imparţială autocritică.

În calitatea mea de conducător şi candidat al partidului mai sus pomenit, mă simt dator să fac o cît mai obiectivă dar şi atotcuprinzătoare apre­ciere a poziţiei şi acţiunilor mele, pentru ca nu cumva vreuna din admirabilele trăsături ale carac­terului meu să scape cuiva din vedere. Vă rog să mă credeţi că au fost în viaţa mea momente cînd, entuziasmat de vreo realizare personală, m-am tre­zit şoptindu-mi de unul singur: 

Hasek calare prin Praga

Din povestirile vesele ale lui Hasek (5)

Obiecţii împotriva confiscării

In faţa curţii de apel în problemele presei se judecă în clipa de faţă o cauză referitoare la confiscarea unei bro­şuri. Procuratura generală a descoperit în incriminata bro­şură încălcări ale legii privind liniştea şi ordinea publică.

Membrii completului dc judecată se află aşezaţi la o masă lungă şi, din locul în care altădată stă avocatul, tînărul şi entuziastul autor, redactor al unei publicaţii coti­diene socialiste, îşi apără singur broşura cu pricina.

E în toiul expunerii pledoariei sale şi vorbeşte ca un în­ger. În expunerea sa explică ce înseamnă revoluţie şi ce-i aia evoluţie, arătînd că tocmai cutare şi cutare aliniat din textul broşurii nu putea să stîmească revoltă sau indig­nare, pentru simplul motiv că sunt citate din istorie, aşa cum aceasta e predată în şcoli.

Din povestirile vesele ale lui Hasek (4)

Despre gazeta oficială pragheză

De fiecare dată cînd iau în mînă „Gazeta Pragheză”, organ central guvernamental, simt cum îmi creşte inima, bucurîndu-mă de valoarea ei estetică. De aspectul ei gra­fic nu se poate vorbi, acesta e destul de amărît, în schimb conţinutul e îndeobşte ţesut din asemenea învăţăminte morale şi din atîtea idei spirituale, încît e mai mare feri­cirea să citeşti aceste rînduri ale redactorilor guvernamentali, printre care se remarcă, mai cu seamă, bărbăteasca statură a domnului O. Filip. Adeseori găseşte omul în ea multe lucruri care, la prima vedere, par a fi o prostie capitală. Spun la prima vedere, deoarece în clipa următoare devine limpede oricui că aici a fost săvîrşită o glumă spirituală de înaltă clasă. 

Din povestirile vesele ale lui Hasek (3)

Dramă într-un act

Domnul Spachta, frizerul, se afla în plină activitate. Victima sa fusese temeinic săpunită de ucenic, iar dumnealui începuse s-o radă cu toată seriozitatea şi în acest timp îi vorbea:

            - Care va să zică, i-a venit pînă la urmă şi rîndul turcului. Jigodia asta de turc s-a întins, vorba ceea, ca o pomană ţigănească, pînă cînd italianul n-a mai putut răbda şi a spus: „gata, de aici pînă aici”, fiţi bun, stimate domn, şi lăsaţi, vă rog, capul pe spate.

Din povestirile vesele ale lui Hasek (2)

Povestea colacului de salvare pentru sinucigaşi

La Praga, mulţi oameni obişnuiesc să sară de pe podul Vltava. Tot la Praga, în cadrul primăriei, a fost in­stituită o comisie pentru reforma spaţiului locativ. O ase­menea comisie trebuie să circule, drept care, a circulat. Şi, întrucît suntem nişte ghinionişti fără seamăn, incriminata comisie s-a întors, după îndelungatele sale investigaţii pe teren, cu o experienţă contrarie menirii sale. S-ar putea ca membrii ei să fi fost disperaţi de faptul că reforma spaţiului locativ nu avea şansa unei realizări facile la Praga şi s-ar mai putea ca, în temeiul disperării pricinuite de neputinţa lor de a descoperi acele elemente pe care le căutau, să se fi gîndit, probabil, la sinucidere şi, cu acest prilej, au sesizat şi au cercetat cu atenţie instalaţiile pre­gătite în alte oraşe pentru cei ce vor să se arunce în apa unui rîu.

Din povestirile vesele ale lui Hasek (1)

Poveste canibală

Ca să vorbim în termeni ştiinţifici, suntem siliţi să-i împărţim pe canibali în trei mari comunităţi. Aşadar: ca­nibalii din Oceanul Pacific şi cei din jurul Australiei, apoi canibalii africani, printre care se evidenţiau odinioară dahomeii, a căror moştenire a fost transmisă botocuzilor şi, în sfirşit, cunoaştem marea comunitate a insularilor aflaţi în preajma Ţării de Foc din America de Sud. Datorită influenţei creştinismului, toţi aceşti amatori de carne de om îşi delectau palatinul cu fripturi de misionari.

Desigur, modul de preparare a misionarilor era foarte diferit. Greşeala rezidă în faptul că aceste mari comunităţi de canibali nu editează reviste în care să fie publicată, cu regularitate, rubrica fixă  „Lista de bucate săptămînală pentru o familie aşezată”.