Încotro
pleci? De unde vii?
Pentru Bob Dylan
O chema Connie.
Avea cincisprezece ani şi obiceiul repezit, nervos, ca un suspin de râs, de
a-şi întinde gâtul aruncând o privire scurtă în câte o oglindă, sau de a
cerceta feţele oamenilor vrând să se încredinţeze că a ei arată bine. Maică-sa,
căreia nu-i scăpa nimic pentru că le ştia pe toate, şi care nu prea mai avea de
ce să se privească în oglindă, găsea mereu în asta un motiv să o cicălească.
«Nu te mai zgâi atâta la mutra ta. Ce e-n capul tău? Aşa frumoasă te crezi?» o
certa ea. Ascultând învinuirile cunoscute demult, Connie îşi înălţa sprâncenele
şi ochii ei străbăteau prin maică-sa, către o imagine nouă, tot a ei, exact aşa
cum arăta în momentul acela: se ştia frumoasă şi asta îi ajungea. Şi maică-sa
fusese frumoasă, judecând după fotografiile la minut din vechiul album, dar
frumuseţea i se stinsese şi acum era mereu pe urmele lui Connie.
