Se afișează postările cu eticheta Liiceanu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Liiceanu. Afișați toate postările

duminică, 17 aprilie 2016

Un popă forumist - Constantin Necula

Preotul, așa cum se definește această ocupație, este un „mijlocitor între om și divinitate”, care „îi reprezentă pe semenii săi în sfera sacrului”. Creștinii consideră că în momentul în care cineva este uns preot, se săvârșește una dintre taine - taina preoției. Adică, într-un fel pe care nu-l putem înțelege, acea persoană primește puterea de a ierta păcatele, de a săvârși alte sfinte taine etc. Cu alte cuvinte, din momentul în care a fost hirotonit, preotul poate face inclusiv minuni - asta depinzând, totuși, de nivelul lui de sfințenie.




joi, 22 ianuarie 2015

Talibanul Liiceanu, mai catolic decât papa Francisc

Acum câteva zile, papa Francisc a făcut o declarație care stârnește controverse. Întrebat fiind cum comentează evenimentele de la Paris - uciderea jurnaliștilor de la Charlie Hebdo, el a spus, printre altele, așa: „ma se il mio amico Gasbarri dice una parolaccia sulla mia mamma, și aspetti un pugno”. Adică: „dacă amicul meu Gasbarri se apucă să zică vreo porcărie despre mama, să se aștepte la un pumn”.


vineri, 7 noiembrie 2014

Despre Milică Înfrântul

A urcat pe creasta valului cu spirjinul lui Corneliu Coposu care, din rațiuni ce merită discutate separat, l-a preferat lui N. Manolescu drept candidat al Convenției Democratice Române. Ajuns președinte în 1996, a susținut o politică externă remarcabilă, pro-NATO, pro-Vest. În plan intern, a fost o teribilă deziluzie pentru cei care îl susținuseră și votaseră. A cedat psihic, s-a retras din cursa pentru realegere, a anunțat că „a fost învins de structuri”. Ca președinte, nu a făcut mai nimic pentru decomunizarea țării. În anii președinției lui Traian Băsescu, omul a devenit tot mai acru și agresiv.



joi, 23 octombrie 2014

Parsecii lui Liiceanu

Gabriel Liiceanu i-a trimis ieri lui Ponta o scrisoare deschisa, cu titlul "Fie-va mila de noi, domnule Ponta" care incepe dupa cum urmeaza:
N-am simțit niciodată nevoia să vă vorbesc. Dacă o fac acum este pentru că aspirați, cu șanse mari se zice, la funcția de președinte al țării. Iar fiind și țara mea, „îmi pasă”. Așa se face că mi-ați ajuns în mod fatal interlocutor.


vineri, 23 mai 2014

Un demers inutil al lui Andrei Plesu

„Lumea crede că alegerile europene nu sunt importante, că mai importante sunt alegerile locale de care depinde direct soarta noastră. E fals. Ne-am luptat să intrăm în comunitatea europeană şi am reuşit. Am făcut asta întâi pentru că ţine de identitatea noastră naţională şi, în al doilea rând, pentru că vrem să jucăm un rol în această comunitate. Dacă vrem să jucăm un rol, atunci trebuie să fim prezenţi la vot. Cine se simte european, cine vrea să facă lucruri în favoarea interesului personal şi a interesului naţional trebuie să meargă la vot. Nu contează cu cine votaţi. Trebuie, însă, să votaţi”


vineri, 14 martie 2014

Solidarizarea cu Andrei Pleșu - un demers inutil

În primăvara anului 1991, într-o după-amiază plină de soare, stăteam la o bere cu un bun amic, pe terasa cabanei Schiori din Sinaia. Pe vremea aia citeam, ca orice român, toate ziarele şi revistele posibile. Aşa se face că aveam la mine, pe lângă Zig Zag, Baricada, Adevărul şi ce-o mai fi fost, un exemplar purulent din „România Mare”, publicaţie care se ocupa sistematic cu terfelirea tuturor celor care nu mergeau pe linia trasată de Ion Iliescu. De îndată ce oricare dintre aceştia călca pe bec, dovedindu-se ori pro-occidental, ori pur şi simplu anti-comunist, în revista lui VC Tudor apăreau articole kilometrice în cadrul cărora respectivul era numit microcefal, băutor fruntaş, vânzător de ţară, coadă de topor şi câte altele. Ei bine, în numărul pe care-l primisem eu în acea zi frumoasă de primăvară era împroşcat cu secreţii ministrul culturii. Titlul, întins pe două pagini, era următorul: „Andrei Pleşu - un bandit în guvernul României”.


duminică, 24 noiembrie 2013

Incremenirea in proiect

Vorbeam aici despre un posibil destin potrivnic finalizarii traducerii povestilor mele. Amicul David din USA, cel care s-a angajat sa-mi faca lucrarea pana la 15 octombrie, pare-se ca are anumite probleme. Nu vreau sa spun despre ce e vorba, intrucat e doar o banuiala.
Pe 23 octombrie mi-a scris asa: 
Raul, thanks ever so much for your patience. Family matters have been resolved and I'm back on track with your stories. I will have the revisions to you by this weekend. 


vineri, 11 octombrie 2013

Inchiderea magazinului de ţevi Humanitas

Aflu din presă că s-a închis cea de-a două librărie Humanitas din Timișoara. Surpriza a fost mare, cu atât mai mult cu cât nu aveam habar că se închisese cealaltă. Acest eveniment îmi prilejuiește un exercițiu de sinceritate care pe mulți îi va cutremura: în loc să simt oroare, în loc să mă podidească lacrimile pentru soarta culturii etc etc, primul sentiment pe care l-am simțit a fost unul de satisfacție. Da, ăsta a fost primul, pornit din niște adâncimi inexplorabile ale ființei mele. Cred că cei mai mulți oameni simt săgetarea asta atunci când cineva care le-a făcut un rău mai mare sau mai mic pățește și el ceva neplăcut. Când unul care te terorizează toată noaptea cu muzică din boxe își rupe o mână, simți întâi un fior de bucurie, apoi revii la cele creștinești și te gândești că-ti pare rău pentru individ. Eu zic că asta e în firea omului - să se bucure când dusmnanul lui pățește ceva. Că dacă n-ar fi așa, n-ar mai fi venit Cristos să ne învețe că trebuie să ne iubim dușmanul ca pe noi înșine și să întoarcem și celălalt obraz când suntem pălmuiți.


miercuri, 31 iulie 2013

Un colț sinistru

Azi, mergand la firma de telefonie care ma jupoaie de bani fara ca eu sa folosesc in vreun fel serviciile ei, am observat cu oarece surprindere ca in coltul opus, acolo unde eram obisnuit sa vad firma HUMANITAS, apare un fel de ruina, un spatiu parasit, sinistru, jupuit si cenusiu, cam cum sunt mai toate spatiile din centrul Timisoarei dupa 16 ani de administratie Ciuciuhandu si vreo doi de administratie Robu (poate ca in acest caz mai degraba ar fi corect sa spunem „adminstratie USL”).
Inca n-am aflat ce s-a intamplat. Poate ca mititelul mustacios care conducea afacerea cu nepricepere maxima si cu grosolanie tipic romaneasca o fi crapat de la canicula? Poate a dat pur si simplu faliment? Poate a furat ca un hot ordinar? Poate s-a calugarit? Poate a rupt Liiceanu contractul? Poate n-a vrut sa puna in vanzare teza de doctorat a lui Ponta? Poate e vorba doar de o renovare? Dracu stie! In ce ma priveste, vazand sinistrul colt, mi-am amintit de ultima mea intrevedere cu Liiceanu, despre care am povestit aici.


marți, 25 septembrie 2012

Repartiția - un hatâr făcut băicoienilor

În 1985, m-am prezentat, conform repartiției guvernamentale, la Băicoi - Ţintea, pentru a prelua postul de profesor de matematică la școală generală de acolo. Băicoi era localitatea cea mai apropiată de Sinaia din lista posturilor scoase la repartiție în anul acela. Băicoi... Ţintea - mă gândeam. Ce-o mai fi și asta? Un sat, cu oameni înapoiați, cu vreo școală dărăpănată, unde lumea nu a auzit nici de Segovia, nici de Ken Kesey, unde nu găsești nici bere străină, nici țigări...


joi, 13 septembrie 2012

Cazanul copilariei

Spune Cioran ca daca ajungi sa te gandesti numai la copilarie, inseamna ca s-a incheiat ciclul tau de viata.
M-am intrebat daca asa stau lucrurile cu adevarat si am ajuns la concluzia ca da. Numai ca vreau sa explic in ce fel este ciclul vietii tale incheiat daca te gandesti numai la copilarie. Unii isi pot inchipui ca esti pe moarte, ca nu ti se mai intampla nimic altceva decat ca stai cu gandul in trecut, cu o figura plina de tristete. Cumva cam cum a patit bunica mea din partea tatei, care, pe patul de moarte, m-a vazut trecand pe-acolo si m-a intrebat: "Tu esti, Toadere?", strigandu-ma cu numele sotului ei trecut demult in lumea dreptilor. 


marți, 17 aprilie 2012

Căscarea ochilor

Am ajuns la Hannover azi noapte la 12:30, după o călătorie de 15 ore. Ne făcuserăm socoteala că o să plecăm la 7 şi o să ajungem la 10, dar s-au întâmplat tot felul de chestii.
Întâi că ne-am trezit după 7.
Apoi, nu am mai găsit declaraţia nevestei cum că e de acord să ies cu Maria din ţară. Am căutat-o de mi-au sărit capacele şi până la urmă am găsit-o într-o cutie aflată în portbagaj. Apoi n-am găsit alte hârtii pe care trebuia să i le las soacrei că să rezolve diverse lucruri.


duminică, 13 noiembrie 2011

Scrâșnetul filosofului

Scriam la un moment dat despre Cioran și Friedgard Thoma - cea pe care Liiceanu o denumea "Capra Metafizică". Astăzi, prin intermediul unui amic mai mult virtual, mi-am amintit din nou de cuplul Cioran - Thoma, dar mai cu seama mi-a revenit în minte măgăria lui Liiceanu. De ce, adică, să vorbeşti de o femeie în termenii ăştia?


luni, 13 iunie 2011

Despre îngroparea capului sub fustă

Dacă tot am vorbit de furia lui Liiceanu, m-am gândit să pun aici și un fragment din cele publicate de Thoma și care au stârnit mania filosofului (ah, ah, cât de mult s-ar fi bucurat el să fie cel care să le dea în vileag, mă gândesc eu). Zis și făcut. Iată ce-i scria Cioran „caprei metafizice”:
Dragă Friedgard, e dimineață devreme. N-am putut să mă zvârcolesc în pat ca un vierme, a trebuit să mă scol, ca să vă trimit o listă a păcatelor mele. Ieri mi-am accentuat lehamitea, un cafard cumplit. Cerul era nefiresc de albastru, am făcut o plimbare inutilă, am vrut chiar să intru într-o biserică (Saint Severin), mi-am cumpărat o carte despre Trappisti și n-am putut s-o citesc (...) Mai bine de o oră în mintea mea s-au derulat scenele cele mai intime cu o asemenea precizie încât a trebuit să mă scol ca să nu-mi pierd mințile. Am înțeles dependența mea senzuală de Dumneavoastră în toată claritatea ei abia după ce v-am mărturisit la telefon că aș vrea să-mi îngrop capul pentru totdeauna sub fusta Dumneavoastră. Ce mortale pot fi anumite lucruri. Ați fost oarecum speriată când v-am vorbit de o înclinație perversă pe care mi-o stârnește trupul Dumneavoastră. Perversă nu a fost cuvântul potrivit; am vrut să spun arzătoare”.



Relații metafizice cu câini și capre

Dau peste un blog câinesc, unde, printre altele, este citat Constantin Noica:
Am rămas faţă în față, încordați, cu ochii țintă unul la altul, traşi parcî de firul acesta întins care ne lega privirile, el câinele și eu omul. Simțeam că-i e frică de mine și nu mă puteam împiedica să-mi fie frică de el. Nici unul nu se mișca, spre a nu rupe un anumit echilibru creat. Ceva obscur, ceva originar ne lega într-o asemenea unitate, încât simțeam că suntem, el câinele și eu omul, fețele unui aceluiași act existential. Berdiaev are dreptate: omul poate avea relații METAFIZICE cu câinele.



marți, 26 aprilie 2011

A doua zi dupa

Mitul lui Sisif - cartea lui Albert Camus - lanseaza o ipoteza ingrijoratoare: singura interogatie cu adevarat importanta este daca viata merita sau nu sa fie traita. Iata cum spune Camus:
Nu există decât o problemă filosofică cu adevărat importantă: sinuciderea. A hotărî dacă viaţa merită sau nu să fie trăită înseamnă a răspunde la problema fundamentală a filosofiei. Restul, dacă lumea are trei dimensiuni, dacă spiritul are nouă sau douăsprezece categorii, vine după aceea. Acestea sunt doar jocuri; dar mai întâi trebuie să răspunzi.
Albert Camus


marți, 19 aprilie 2011

Prinsul privirii

In sfarsit, ajung la Gaudeamus. Spuneam ca domnul Liiceanu a vorbit de pe un podium si ca eu m-am dus in mod special acolo ca sa-i prind privirea. Stiti cum e cu prinsul privirii. Cel mai ades, se practica atunci cand esti la volan. Dai de cate unul care conduce dezastruos, iti taie calea sau merge prea incet si, cand in sfarsit reusesti sa il depasesti, te uiti la el cu o expresie criminala, asteptand ca si el sa se uite la tine. Cand i-ai prins privirea, te simti razbunat pentru tot ce ti-a facut nemernicul, pentru ca iti inchipui ca el intelege din privirea ta cat este de ticalos, prost, imbecil si dobitoc. As, de fapt nu intelege nimic, dar ce sa faci, sa-i barezi drumul, sa te duci la el si sa-l iei la omor? Nu, noi suntem civilizati, prinsul privirii este suficient.
O privire a privirii


Recunoasterea: o scurta introducere

Soarta mi l-a mai scos odata in cale pe domnul Liiceanu, pana sa ajung sa-i vanez privirea la Gaudeamus. Asta s-a intamplat acum trei ani, cand filosoful a fost invitat la o aniversare a Societatii Timisoara. Fiind si eu membru al Societatii si auzind ca vine la intrunire toata spuma intelectualitatii romanesti, m-am pus iarasi la costum si m-am infiintat la Casa Adam Muller Guttenbrunn, unde avea loc evenimentul. Am ascultat, cu oarecare plictis de data aceasta, cuvantarile celebritatilor. Stiam dinainte cam ce vor spune, auzisem lucrurile respective de multe ori inainte, asa ca nu prea mai aveam cum sa fiu entuziasmat. La pauza, toata lumea a iesit la tigara, sucuri si cafele. Domnul Liiceanu, imbracat si domnia-sa in costum nou si elegant, a stat de vorba cand cu unul cand cu altul. Eu, insistent ca niciodata, m-am tot apropiat de el, pana am reusit sa stau in asa fel incat sa nu poata sa nu ma priveasca. Si m-a privit. In secunda aia am spus, cu o mica inclinare a capului: "Buna ziua". Domnul Liiceanu s-a uitat la mine o vreme, dupa care a rostit: "A!" Atata tot: "A!" Si, imediat dupa ce s-a exprimat in acest mod, domnul Liiceanu a plecat de langa mine.


Cum s-a ingrijit domnul Liiceanu de sanatatea mea

A treia intalnire cu Liiceanu a fost la Bucuresti. Dupa ce am plecat din Sinaia pentru a ma stabili definitiv (asa imi spuneam pe atunci) la Timisoara, am gasit un job la cea mai mare fabrica comunista de aici: AEM. Un fel de blazon al orasului in vremea lui Ceausescu, actualmente aceasta fabrica este condusa cu mana de fier de o individa, pe nume Olimpia Moica. Nu o sa spun acum ce face aceasta "femeie" in fabrica, nu o sa povestesc despre infernul pe care stie sa-l creeze. Las pentru mai tarziu lucrurile astea. Spun doar ca niciodata, pana atunci, nu vazusem asa ceva, nici macar nu-mi inchipuisem ca este posibil. Regimul de teroare instaurat de acea "femeie" era atat de criminal, incat nu mai aveam nimic altceva in gand decat sa plec cat mai repede.


Esecuri la Protocolul de Stat

Domnul Liiceanu mi-a facut si a doua vizita. De data asta, insotit de alte trei persoane, nu mai stiu cine erau. Le-am aratat spatiul propus pentru librarie si au fost foarte multumiti. Apoi au plecat. Spre seara, primesc telefon de la Liiceanu: "domnule Baz, noi in momentul asta parasim tara, va rog sa aveti grija de dumneavoastra, ne auzim peste cateva zile". Mai are sens sa spun cat eram de co-Plesit?


După mine!