Se afișează postările cu eticheta Luminita. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Luminita. Afișați toate postările

marți, 9 octombrie 2012

In camera cealalta

Bocanitul tocurilor in camera cealalta, sunetul acesta cu totul si cu totul special... Prima data l-am inregistrat pe cand eram copil - stateam cuibarit sub plapuma si mama, dincolo, se pregatea sa plece la scoala. Inchideam ochii si ma strangeam cumva in mine, plin de o fericire pe care nu aveam s-o mai regasesc vreodata. Cand mama era gata de plecare, tocurile se auzeau mai tare, mai apasat cumva, intai pentru ca se apropiau de usa, dar mai ales pentru ca pasul ei capata o determinare aparte: "m-am invartit in fata oglinzii, am schimbat cinci bluze, acum gata, totul e in regula, asa ca... la drum!" Atunci venea culmea fericirii, pentru ca mama intra la mine in dormitor, se apropia incet - si tocurile parca ar fi fost dintr-odata imbracate in vata - ridica usor de tot plapuma, ca sa nu ma trezeasca, dar sa poata dezveli obrazul meu caldut, care o invita la o sarutare. Ma prefaceam ca dorm si mama se prefacea ca ma crede, dar jucam amandoi momentul asta, pentru ca ne placea, deopotriva, amandurora.


marți, 21 august 2012

Pi si prietenia

Ma uit pe contul meu de Facebook si constat ca am 314 prieteni. Intamplator sau nu, 314 este Pi inmultit cu 100. Cand eram student casatorit, am stat cu Luminita in camera 314 din Grozavesti. Acum locuiesc, impreuna cu Liliana si Maria, la numarul 14. Asadar 3 oameni la nr.14. Probabil ca daca mai sap, mai gasesc cateva interventii ale lui Pi in viata mea. Dar nu pentru asta m-am apucat sa scriu.


luni, 20 august 2012

Ion Scaunas

Aflu ca a murit Ion Scaunas, cel care a fost, in vremea lui Ceausescu, directorul OJT Prahova si unul dintre cei mai puternici oameni din judet. Sa-i fie tarana usoara!
Dupa cum am mai scris aici, Ion Scaunas mi-a fost contracandidat in cursa pentru primaria Sinaia si m-a invins fara drept de apel, in turul al doilea. Imi amintesc si acum seara in care am aflat rezultatele. Eram amandoi in curtea primariei, fiecare cu grupul lui de sustinatori. Cand s-au dat cifrele, m-am dus la Scaunas, i-am intins mana si l-am felicitat. Mi s-a parut un gest firesc, de fair play. Nu a zis nimic, doar s-a uitat la mine cu un anumit aer, care mi s-a parut ca spune ceva de genul "ei, pustiule, chiar credeai ca te poti pune cu mine?", apoi mi-a strans mana si asta a fost.


sâmbătă, 11 august 2012

Părintele Galeriu

Să fi fost 1992 sau 1993. Într-o duminică însorită, coboram cu Luminiţa către Mânăstire, pentru liturghie. Conduceam fără motor, cum îmi era obiceiul moştenit din anii lui Ceauşescu. Luam curbele Furnicii în viteză, cu o anumită doză de inconştienţă, pentru că nu aveam chef să tocesc plăcuţele de frână. În plus, îmi plăcea să conduc neortodox, nu ştiu de ce mă satisfăcea să întru în situaţii periculoase, producând un anume disconfort persoanei de lângă mine. Luminiţa se obişnuise demult, dar alţii se încordau, împingeau podeaua cu picioarele, se crispau şi asta îmi plăcea, pentru că după ce ieşeam din situaţia periculoasă, aveam prilejul să simulez aşa, un fel de degajare, cumva punându-mă deasupra tuturor celorlalţi şoferi, care conduceau cuminte etc. Mă dădeam, cu alte cuvinte, mare.


vineri, 10 august 2012

Despărțirea de Biserică

Să fi fost prin '91-'92. Locuiam pe-atunci la Sinaia, pe Calea Codrului, împreună cu mama și cu Luminița. Duminică de duminică mergeam la Mănăstire pentru Sfânta Liturghie. Eu și Luminița, vreau să zic, mama nu venea niciodată. Aveam o Dacie 1300 gri-metalizat, a cărei odisee poate că o s-o povestesc cândva, cu care coboram ca să ne fie mai lesne la întoarcere, când aveam de urcat toată Furnica. În primii ani de mers la biserică, stăteam la slujbă până la sfârșit. Stăteam acolo două ore și mai bine, fără niciun fel de excepție, după care ne întorceam acasă și ne așezam la masă. Nu pot să spun că mă umpleam de cine știe ce emoții duhovnicești. Ba chiar mă întrebăm uneori de ce mă tot duc, dacă aproape știu liturghia pe dinafară și viata


vineri, 3 august 2012

O domnisoara sensibila

Prin anii mei de liceu, aveam obiceiul sa ma duc la concert la Biserica Neagra din Brasov, ori la Filarmonica. Nu era un obicei pe care il deprinsesem de unul singur, daca ar fi fost dupa mine m-as fi dus mai degraba la concerte de genul Phoenix, ori Sfinx. Dar ma invarteam intr-o societate amatoare de muzica serioasa - clasica mai pe scurt. Printre acei oameni se afla si Luminita, o profesoara de matematica din Busteni cu care sunt si azi prieten, chiar daca, intre timp ea a ajuns in Australia si eu in Germania.
Luminita este melomana in adevaratul sens al cuvantului. Asculta muzica - asculta cu adevarat. Nu cum facem noi, ceilalti, care ascultam cand se iveste ocazia. Ea se duce la concerte, cumpara dvd-uri, asculta posturi de radio care emit clasica si tot asa. Nu frunzareste cate ceva pe youtube, nu urca piese pe facebook - ea asculta si se hraneste cu muzica intr-un mod pe care multi nu-l pot intelege.


Moartea unei artiste

Vad pe fluxurile de stiri o veste absolut incredibila: a murit Mihaela Ursuleasa! Doamne! Cum adica a murit Mihaela Ursuleasa? Este posibil sa moara o artista ca ea, o fiinta dedicata intrutotul pianului, muzicii? La numai 33 de ani? Sunt fara cuvinte. O sa fac o pauza, dupa care o sa scriu mai departe...
Imi amintesc de seara in care am vazut-o pentru intaia data pe Mihaela Ursuleasa, la televizor. Interpreta, la serata muzicala a lui Iosif Sava, Concertul 5 al lui Beethoven - Imperialul. Stiu ca mi-a atras Luminita atentia: "fii atent cum interpreteaza fata asta". Si cand m-am uitat, am vazut-o pe Mihaela aplecata peste clape, traind cu atata intensitate ceea ce interpreta, incat lacrimile ii curgeau, la propriu, pe clape. Jur ca i-am vazut lacrimile, nu e o figura de stil.
Si acum aflu ca a murit, la numai 33 de ani. Nu ma pricep sa fac altceva decat sa las si eu sa-mi cada o lacrima, pe taste - singurele clape pe care stiu sa le apas. Dumnezeu s-o ierte si s-o odihneasca!



duminică, 25 martie 2012

Românul ca ursul

Probabil de la întâmplările cu animale pe care le mai postez aici, m-am adus aminte de urșii din viața mea. Și au fost câțiva, unii în vis, alții în realitate. O să povestesc despre ei în mai multe posturi.
Primul de care-mi aduc aminte a apărut într-o seară la noi în curte. Era o ursoaica însoțită de doi ursuleți.


miercuri, 14 martie 2012

Câinele care stă cu mine și nu e al meu

Azi, înainte de a pleca să o iau pe Maria de la școală, am ieșit puțin cu Richi. Marea problema e că dacă nu este scos cel puțin de trei ori pe zi, face pipi pe mochetă, iar mocheta asta prăzulie este mare cât tot apartamentul, cu excepția bucătăriei și a băii. Așa că îl scot, n-am chef să mă pună turcii la plată.


marți, 28 februarie 2012

Visul lui Ioanichie

Aflu din presă că s-a stins părintele Ioanichie - supranumit "Ultimul pustnic al Bucegilor". Dumnezeu să-l odihnească. L-am cunoscut bine și am fost unul dintre cei care au ajutat cât au putut la împlinirea visului acestui călugăr de a avea un schit în munți. Totul a început prin anii 90, când eu am intrat în viața publică. Eram vicepreședinte al unei grupări ecologiste, aveam un birou și cunoșteam toate oficialitățile. În plus, frecventam, împreună cu Luminița, Mănăstirea Sinaia - nu lipseam de la nicio liturghie. Acolo l-am cunoscut pe Ioanichie Șomcutean, care vorbea despre un schit pe care l-ar conduce el în păduri, undeva sus, unde să fie departe de lume. La vremea aia citeam foarte mult despre părinții pustiei, sihaștri, isihaști, liniștire etc. Ideea lui Ioanichie m-a cucerit și i-am propus să-l ajut.


miercuri, 22 februarie 2012

Sfârșituri

Mă întind să iau cutia cu cafea și brusc realizez că ceea ce se mișcă e mâna mea, pe care o privesc de parcă aș fi altcineva. Starea de febrilitate nu se mai dă dusă. Pusee de amețeală, contorsiuni ale minții, vin în valuri. „E de la vinul de aseară” - îmi spun. Dar știu foarte bine că nu e așa. E sfârșitul, a început de ceva vreme și acum e în plină desfășurare.
Sfârșitul a fost când am terminat facultatea. Stăteam lungit pe pat, cu mâinile sub cap, cu privirile în tavan și îmi spuneam: „Gata, s-a isprăvit”. Scăpasem de toate problemele, examene, conflicte, repartiție, toate erau rezolvate. „Ce probleme aș mai putea să am de acum înainte?” mă întrebam. „Cum o să fie să trăiesc fără probleme?”


duminică, 5 februarie 2012

Un vis straniu

Toată noaptea m-a bântuit un vis  - unul din cele care vin foarte rar, stranii, clare, logice, pe care nu le uiți multă vreme după ce te trezești. În visul asta, mă aflam la Sinaia. Luminița, cu care eram căsătorit, se dusese în pădure, unde se rătăcise și o prindea noaptea. Stătea lângă un copac și vorbea cu mine la telefon.
Calea Codrului



vineri, 13 ianuarie 2012

Conflictul

Presupun că mai există încă oameni care au auzit de un personaj numit Sirețchi. Eu unul am luat contact indirect cu el în liceu, când apăruse o culegere de probleme de mate care-l avea ca autor. Apoi am avut ghinionul să fac cu el în facultate un curs de analiză matematică. Pot spune cu mâna pe inima că tipul mi s-a părut din prima cel puţin nebun. Şi nebunia nu e deloc incompatibilă cu matematică. Bineînţeles că am intrat în conflict cu el destul de rapid. Nu mai ştiu exact ce făcusem, dar m-a luat la ochi şi asta avea să mă coste destule emoţii şi destui nervi.


Pomenirea

Saptamana trecuta, la pomenirea de un an pentru mama, cum stateam eu in biserica rezemat de un zid si asteptam sa inceapa slujba, m-am trezit cu tanti Florica langa mine. Mi-a zis ca pomenirea se face abia dupa liturghie, ca ea a uitat, cand am vorbit la telefon, sa-mi spuna sa vin mai tarziu, ca e Sfantul Ion si se face liturghie etc. Ii tot dadea cu treaba asta asa ca eu, cu perversitatea care ma caracterizeaza, am inceput sa ma arat foarte nemultumit ca nu mi-a spus, ca eu trebuie sa plec la Timisoara, ca liturghia se termina la 12 si afara ninge si ca daca stiam alta era socoteala (care-o fi fost aia, habar nu am).



marți, 27 decembrie 2011

Vise

Intaia noapte singur, dupa multa vreme. De obicei ma apuca frica, una venita direct din adancurile copilariei, cand ma vizitau tot felul de monstri. De cate ori raman singur, incepe - intr-o forma mult atenuata, desigur. Mi se pare ca e ceva in spate, ori dupa usa etc. Nu o sa uit niciodata frica de la Sinaia, din Calea Codrului, cand mama plecase la manastire, la Prislop, iar Luminita la Bucuresti. Ma bagam in pat si instantaneu incepea groaza. Nu avea niciun obiect, dar ma cuprindea pe de-a-ntregul. Luam si citeam degeaba dintr-o carte de rugaciuni. Dar insistam, seara de seara citeam pana oboseam, uneori cu voce tare. Apoi stingeam lumina, dar imediat ma cuprindea si mai tare, asa ca lasam veioza aprinsa. Ma faceam ghem sub plapuma grea, tineam afara numai nasul, ca sa respir aer rece si, pana la urma adormeam. Oh, sa fi stiut lumea pe la Protoculul de Stat cum sunt serile domnului director.....
Apoi frica s-a tot dus, s-a tot dus, pana a ramas umbra asta palida care ma face sa merg atent prin casa atunci cand raman singur. Interesant e ca daca dorm in alta parte, nu am nicio treaba. Acolo insa unde locuiesc multa vreme, acolo se intampla toate.
Cum spuneam, azi noapte nici urma de frica. Am visat, in schimb, tot felul de persoane care mi-au populat anii sinaieni. Luminita, un oarecare Costica zis "Putere", Petre Mongolu', nea Marian - barmanul de la Furnica si multi altii. Un vis placut, pana la urma, chiar daca destul de absurd, ca mai toate visele.


luni, 26 decembrie 2011

Dreptatea după județ

O altă mare uimire care mă încearcă uneori este legată de felul în care astăzi, în vremurile democrației, se întâmplă o mulțime de lucruri care par a fi desprinse din timpurile lui Ceaușescu. Mi-am adus din nou aminte de un episod de prin anii 80, petrecut la Constanța și am constatat că el seamănă ca două picături de apă cu ceea ce se întâmplă în zilele noastre. 


vineri, 25 noiembrie 2011

Cutremure

Se tot vorbeşte de cutremure în ultima vreme, aşa că nu am cum să nu-mi amintesc de cele două pe care le-am prins: cel din 1977 şi cel din 1986.
Pe cel din 77 l-am „petrecut” la Sinaia. Eram elev în clasa a zecea şi locuiam împreună cu mama în casa din Calea Codrului. Ea era profesoară la liceu şi în acea zi de 4 martie avea ore la seral, deci venea acasă destul de târziu. Îmi amintesc că stăteam în camera mea, la birou, afundat într-un fotoliu cu speteaza foarte înaltă şi citeam. Am auzit uşa la sufragerie, am auzit-o pe mama spunând „bună seara”, i-am răspuns, apoi ea a mers direct către bucătărie. Ca să ajungă acolo, trebuia să treacă printr-un fel de vestibul, aflat chiar în spatele meu. Din el puteai intra şi în bucătărie şi în baie şi în camera mea. Am auzit paşii mamei în acel vestibul şi m-am întrebat dacă intră la mine în cameră ca să vadă ce fac, aşa că am ascuns cartea sub un caiet studenţesc în care scriam pentru matematică. Şi, chiar în acea secundă, a început cutremurul.


miercuri, 16 noiembrie 2011

Nemulțumirea diavolului

În vremea când locuiam la Sinaia împreună cu soția mea, Luminița, în fiecare duminică mergeam la Mănăstire pentru Liturghie. A fost perioada cea mai intens religioasă din viață mea, din punct de vedere tehnic, dacă-mi este permis să mă exprim așa. Adică spuneam rugăciunile seara și dimineața, mergeam la slujbe, țineam posturile. Țin minte că într-un an chiar am ținut postul Paștelui și apoi și pe cel al Crăciunului, așa cum scrie la canon.


sâmbătă, 22 octombrie 2011

Ceata si focul

Cu Maria la Brebu Nou. Am ajuns aseara dupa un drum de patru ore. Am prins o ceata atat de deasa, incat la un moment dat nu am mai vazut drumul. Am scapat cu bine, dupa cum se vede. Maria a stat cumva ca pe ace, am simtit-o. Imi punea mereu intrebari despre fiintele padurii, am tot discutat despre ce ar face ea daca ar trebui sa ramana peste noapte acolo. Mi-a cerut chiar sa sting luminile complet, ceea ce am si facut (dupa ce am oprit masina, evident) si dupa numai cateva secunde a strigat "aprinde luminile, tata!".
Soba lui Pol



marți, 31 mai 2011

Tristețea regăsirii

Peste o oră şi jumătate plec spre Sinaia. Sunt invitat la nişte chefuri „de regăsire”, unde oamenii se bucură că au trecut 20, 30 sau 100 de ani de când au terminat împreună liceul. Motivul real de bucurie ar putea fi acela că suntem încă alive. Faptul că au trecut anii, nu e neapărat generator de fericire. Dar, desigur, oamenii se întâlnesc şi se bucură împreună, deapănă amintiri, beau şi mănâncă, apoi se duc pe la casele lor, gândindu-se că peste 10 ani se vor întâlni din nou. Oricum, prilej de a re-descoperi că nu suntem veşnici şi de a filosofa pe tema asta.
Pe Calea Codrului, in fata casei, cu tata, cu Luminita din Busteni si mama ei. Intre noi, Doli. Oare e reala poza asta? Nu mai sunt sigur de nimic.



După mine!