La
cincizeci şi cinci de ani, în 1788, doctorul şi omul de ştiinţă Franz Mesmer
ajunsese la o răscruce. Făcuse muncă de pionierat în studiul magnetismului
animal – convins fiind că animalele posedă o materie magnetică şi că un medic, un
specialist, ar putea vindeca bolile în mod miraculos lucrând asupra acestei
substanţe – însă în Viena, teoriile sale fuseseră întâmpinate cu dispreţ şi
taxate drept ridicole de către toţi confraţii medici. Mesmer susţinea că
obţinuse anumite rezultate în tratarea unor femei suferind de convulsii.
Reuşita sa cea mai mare era că îi redase vederea unei fetiţe oarbe. Totuşi un
alt medic a declarat, examinând-o, că micuţa era la fel de oarbă ca şi înainte,
opinie cu care fetiţa a fost şi ea de acord. Mesmer a replicat că duşmanii se
coalizaseră ca să-l distrugă şi atrăseseră copila de partea lor. Această
atitudine l-a făcut şi mai ridicol. Era limpede că vienezii cei fără vocaţie
mistică nu constituiau publicul potrivit pentru ideile sale, astfel că Mesmer
s-a hotărât să se mute la Paris şi să o ia de la capăt.
