Se afișează postările cu eticheta Moroieni. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Moroieni. Afișați toate postările

sâmbătă, 8 februarie 2014

O scrisoare pierduta

In septembrie 1979, primeam o scrisoare de la maestrul Marin Porumbescu, redactata de unul dintre colaboratorii lui, ca raspuns la scrisoarea prin care-i ceream parerea cu privire la o schita pe care o scrisesem, intitulata "Poarta". Pe atunci, doream sa devin scriitor, inchipuindu-mi ca daca am citit o multime de carti, as putea sa scriu si eu una. 



sâmbătă, 20 iulie 2013

Buzunarul interior

20.07.2013, ora 6:05 dimineață. Azi plecăm către Hanovra, despărțindu-ne de mare pentru cel puțin un an. Mi-am făcut cafeaua și am deschis laptopul, ca de obicei când ies din somn. Am intrat pe un site cu știri. Pe burtieră, un titlu mare: „Nae Nicolae este condus astăzi pe ultimul drum”. Nae Nicolae... Nae Nicolae... Ah! Gata, știu! Este cel spulberat de tren, omul care juca table cu Becali pe 10.000 de euro linia. Am pornit sonorul la un nivel suficient ca să aud ce se spune și insuficient ca să trezească fetele. O voce tocmai povestea că la reședința lui Nae Nicolae au apărut foarte mulți cerșetori, oarecum organizați. „Ce procesiune grotescă” mi-am spus și am oprit sunetul. Apoi mi-am adus aminte de înmormântarea lui tata, din 1987.


miercuri, 8 mai 2013

Egoistul Beligan

Sincer sa fiu, prin decembrie, cand am vazut marea de urari si declaratii adresate lui Radu Beligan cu ocazia implinirii varstei de 94 de ani si cand am aflat ca omul inca mai joaca, am fost uimit. Sa te mai sui pe scena la varsta asta matusalemica nu-i putin lucru. Ar vrea oricine sa fie in putere la 94 de ani, ma gandesc.
Recent insa, mi-a spus cineva ca s-a dus sa vada Egoistul lui Jean Anouilh la National, cu Radu Beligan in rolul principal. Si ce mi-a fost dat sa aflu? Maestrul joaca stand in permanenta asezat pe un scaun cu rotile. Atunci cand rolul ii cere sa se deplaseze in cealalta parte a scenei, se sting luminile, iar din culise apar niste baieti care, pe intuneric, imping scaunul in care se afla maestrul pana acolo unde trebuie, apoi se retrag. Se aprind luminile si piesa continua. Imi zicea persoana respectiva ca spre final nici nu s-au mai stins luminile si toata sala a asistat la deplasarea maestrului prin impingere.


marți, 30 august 2011

Sanatorii, livezi de ciresi si arhondarice

La Sanatoriul Moroieni am stat de vorba cu cativa dintre cei care mai locuiesc acolo. Unul dintre ei isi aducea aminte de tata si asta a creat o oarecare punte de comunicare. Mi-a spus ca totul se duce de rapa din cauza lui Udrea. Da, Elena Udrea, care nu stiu ce interese are si acolo. Fenomenul asta l-am intalnit peste tot pe unde am umblat: tot ce e rau se datoreaza unui anumit politician (de obicei unul notoriu si foarte hulit), care vrea sa faca diverse afaceri murdare, iar ce e bun e deja acaparat de un politician. Imi aduc si acum aminte de anii in care era Nastase premier. Circulam prin tara si aflam ca tot felul de fabrici erau ale lui, ca tot ce se inchidea se inchidea la ordinul lui, ca sa cumpere ulterior pe bani putini. Pana si livezile de ciresi de pe marginea DN1, in zona Baicoi - Campina erau ale lui Nastase. Ei, acum totul s-a transferat la cuplul Udrea-Cocos (pentru ca de Boc chiar nu poate nimeni sa zica lucruri de felul asta, e clar ca omul nu se baga). 



luni, 29 august 2011

După 40 de ani - imagini ale descompunerii (2)

Când am văzut ce s-a ales de preventoriul lui tata, m-a străfulgerat un gând: „ia să mă duc eu să văd ce-o mai fi și pe la Moroieni”. Asta pentru că tata, prin anii 80, când a fost scos cu forța la pensie, a găsit o ocazie să-și continue activitatea, dar la Sanatoriul TBC Moroieni. Acolo deja era altă treabă. Bolnavii erau contagioși, tuberculoșii pozitivi, pericolul era real. Dar tata, săracul, nu ținea cont de asta: pur și simplu nu suporta ideea de a fi tras pe linie moartă. Așa că și-a luat postul în primire, s-a dus la Moroieni, pe un drum care trece prin satul țigănesc Glod - cel în care s-a tras filmul Borat. Mergea acolo luni și se întorcea vineri sau sâmbătă. Transportul se făcea cu „rata” - un autobuz nenorocit, asemănător - zicea un pacient - cu cele pe care le foloseau Naziștii. Singura diferență era că „ratele” scoteau gazele afară. Mai târziu, când mi-am cumpărat prima mașină - Dacia, îl duceam eu și îl aduceam, iar pentru asta îmi făcea rost de benzină și tot felul de piese de schimb. Așa era tata, trebuia să vină mereu cu surprize: ba un temporizator, ba capace pentru roți, ba un bon de benzină. Era vremea pilelor și el avea o mulțime, ca orice doctor. 
Paturi la aerisit



După mine!