Se afișează postările cu eticheta Oscar Wilde. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Oscar Wilde. Afișați toate postările

duminică, 14 iulie 2013

Propria realitate

Unul din obiceiurile mele care îi enervează pe ceilalţi (pe unii, desigur, dar n-o să dau nume) este că observ ceea ce nu e în regulă înainte de a observa ce e OK. Spre exemplu, dacă merg într-un vârf de munte unde ar trebui să găsesc o natură cam cum era în vremea lui Adam şi în loc de asta dau peste o groapă plină cu fier-beton lăsat acolo de cineva care a vrut să construiască un hotel şi n-a mai avut bani, eu observ acest lucru. Şi nu numai atât: simt un fel de revoltă, îmi vine să urlu şi să înjur, fac poze, le pun pe blog, le trimit la ziare etc. Alţii se întorc cu spatele la groapa respectivă şi privesc peisajul, după care merg acasă şi povestesc ce frumos e acolo, în vârful muntelui.


vineri, 1 februarie 2013

O frumoasa poveste a lui Oscar Wilde

Tânărul rege
Era noaptea dinaintea zilei fixate pentru încoronare, iar tânărul Rege stătea de unul singur în frumoasa lui cameră. Toţi curtenii îşi luaseră la revedere de la el, plecându-şi capetele până la pământ, aşa cum era ceremonialul în ase­menea ocazii, şi se retrăseseră în Sala Mare a palatului pentru a primi ultimele lecţii de la Profesorul de Etichetă; mai erau câţiva care cultivau maniera naturală care, în cazul unui curtean, nu-i nevoie să spun, este o gravă insultă.
Flăcăul - pentru că era doar un flăcău la cei şaisprezece ani ai lui - nu regreta plecarea lor şi se aruncase oftând uşurat pe pernele moi ale canapelei brodate, rămânând acolo cu ochii fremătându-i şi gura deschisă, ca un Faun cafeniu al pădurilor sau ca un animal tânăr prins în capcană de vânători.


miercuri, 9 ianuarie 2013

Portretul lui Dorian Gray (20)

     Era o noapte frumoasă, atît de caldă încît îşi aruncă haina pe braţ şi nici nu-şi mai înfăşură eşarfa în jurul gîtului. Cum mergea agale spre casă, fumîndu-şi ţigara, doi tineri în haine de seară trecură pe lîngă el. Îl auzi pe unul şoptindu-i celuilalt:
-  Acesta-i Dorian Gray.
     Îşi aminti cît de mulţumit era cînd lumea arăta spre el, sau îl privea, sau vorbea despre el. Acum obosise să-şi audă rostit propriul nume. Jumătate din farmecul satului în care fusese adesea în ultima vreme era că nimeni nu ştia cine e. Deseori îi spusese fetei pe care o făcuse să se îndrăgostească de el că e sărac, iar ea îl crezuse. O dată i-a spus că e rău, iar ea rîsese de el şi răspunsese că oamenii răi sunt întotdeauna foarte urîţi şi bătrîni. Ce rîs mai avea! - ca un sturz cîntător. Şi ce frumoasă era în rochiile ei de bumbac şi pălăriile cu boruri largi! Nu ştia nimic, dar avea tot ceea ce el pierduse.


Portretul lui Dorian Gray (19)

-  N-are rost să-mi spui că vei fi bun, spuse lordul Henry, înmuindu-şi degetele albe într- un bol de aramă plin cu apă de roze. Eşti desăvîrşit. Te rog, nu te schimba.
Dorian Gray clătină capul.
-  Nu, Harry, am făcut mult prea multe lucruri oribile în viaţă. Am de gînd să nu mai fac. Mi-am început faptele bune ieri.
-  Unde ai fost ieri?
-  La ţară, Harry. Am stat la un amic de unul singur.
-  Dragă băiete, spuse lordul Henry zîmbind, oricine poate fi bun la ţară. Acolo nu sunt tentaţii. De aceea oamenii care trăiesc în afara oraşului sunt total necivilizaţi. Civilizaţia nu-i un lucru uşor de atins. Există numai două căi prin care omul poate ajunge la civilizaţie.Unul trece prin cultură, altul prin corupţie. Oamenii de la ţară nu au şansa de a aparţine niciuneia dintre aceste categorii, aşa că stagnează.


marți, 8 ianuarie 2013

Portretul lui Dorian Gray (18)


Ziua următoare nu părăsi casa. Petrecu mare parte a timpului în camera lui, pradă unei spaime cumplite de moarte şi, totuşi, indiferent faţă de viaţă. Conştiinţa faptului de a fi vînat, prins în cursă, depistat, începuse să-l domine. Dacă tapiseria abia tremura în bătaia vîntului, dintr-odată era străbătut de un tremur puternic. Frunzele moarte care se lipeau de ochiurile de geam îi păreau a fi propriile hotărări irosite şi regretele lui imense. Cînd închidea ochii vedea din nou faţa marinarului privind iscoditor prin geamul înceţoşat şi groaza părea a-i cuprinde din nou inima.


luni, 7 ianuarie 2013

Portretul lui Dorian Gray (17)

O săptămînă mai târziu Dorian Gray stătea în sera de la Selby Royal, discutînd cu frumoasa ducesă de Monmouth care, împreună cu soţul ei, un bărbat palid de şaizeci de ani, cu figura istovită, se număra printre oaspeţii lui. Era ora ceaiului şi lumina blîndă a imensei lămpi cu abajur de dantelă care stătea pe masă lumina porţelanul delicat şi argintul bătut al serviciului mînuit de ducesă. Mîinile ei se mişcau delicat printre ceşti şi buzele ei roşii zîmbeau la ceva ce îi şoptise Dorian. Lordul Henry stătea în scaunul de răchită acoperit cu mătase şi-i privea. Pe un divan de culoarea piersicii stătea lady Narborough prefăcîndu-se că ascultă cum ducele îi descrie ultimul gîndac brazilian pe care îl adăugase colecţiei lui. Trei tineri în costume de interior cu o tăietură complicată întindeau prăjituri de ceai doamnelor. Erau cu toţii doisprezece şi mai aşteptau să vină cîţiva în ziua următoare.


duminică, 6 ianuarie 2013

Portretul lui Dorian Gray (16)


Începu o ploaie rece şi felinarele aburite apăreau fantomatice în pînza de ceaţă. Cîrciumile tocmai se închideau iar bărbaţi şi femei cu contururi imprecise se înghesuiau în grupuri mici pe lîngă uşile lor. Dintr-unul din baruri veni sunetul unui rîs dezgustător. În altele, beţivii ţipau şi făceau tărăboi.
Aşezat pe bancheta din spate a trăsurii, cu pălăria trasă pe ochi, Dorian Gray privea indiferent mizeria sordidă a marelui oraş şi din cînd în cînd repeta ca pentru sine cuvintele pe care lordul Henry i le spusese în prima zi cînd se întălniseră: „Să-ţi vindeci sufletul prin simţuri şi simţurile prin suflet”. Da, acesta era secretul. Încercase adesea şi va încerca şi de data asta. Erau bîrloguri în care se fuma opium, unde puteai să-ţi cumperi uitarea, bîrloguri ale ororii, unde amintirea vechilor păcate putea fi distrusă prin nebunia unora noi.


sâmbătă, 5 ianuarie 2013

Portretul lui Dorian Gray (15)

În seara aceea la ora opt şi jumătate, îmbrăcat extrem de elegant şi cu un buchet de violete de Parma la butonieră, Dorian Gray a fost introdus în salonul lui lady Narborough de servitorii înclinaţi în plecăciune. Fruntea-i fremăta de nervi înebuniţi şi se simţea cumplit de agitat, dar în clipa în care se aplecă asupra mîinii gazdei se arătă a fi la fel de în largul lui şi amabil ca totdeauna. Probabil că nu te simţi niciodată în largul tău atunci cînd trebuie să joci un rol. Cu siguranţă că nimeni dintre cei care s-ar fi uitat la Dorian Gray în seara aceea n-ar fi putut crede că trecuse printr-o tragedie îngrozitoare. Acele degete rafinat modelate n-ar fi putut strînge în mînă un cuţit pentru a comite o crimă şi nici acele buze zîmbitoare n-ar fi putut invoca îndurarea şi pe Dumnezeu. El însuşi nu se putea abţine să nu se minuneze de calmul atitudinii sale şi o clipă simţi acut plăcerea teribilă a vieţii duble.



miercuri, 2 ianuarie 2013

Portretul lui Dorian Gray (14)

În ziua următoare la ora nouă, servitorul lui a intrat cu o ceaşcă de ciocolată pe tavă şi a tras obloanele. Dorian dormea destul de liniştit, pe partea dreaptă, cu mâna sub obraz, Arăta asemenea unui băiat obosit de joc sau învăţătură.
Omul a trebuit să-l atingă de două ori pe umăr înainte ca el să se trezească şi, în momentul în care deschise ochii, un zîmbet uşor îi apăru pe buze, de parcă fusese pierdut într-un vis extrem de plăcut. Totuşi nu visase deloc. Noaptea nu-i fusese tulburată de imagini ale plăcerii sau durerii. Dar tinerii zîmbesc fără niciun motiv. Aceasta este una dintre părţile esenţiale ale farmecului lor.
     Se răsuci şi, sprijinindu-se în cot, începu să-şi soarbă ciocolata. Soarele blînd de noiembrie îi inundă camera. Cerul era luminos şi în aer plutea o căldură calmă. Era aproape o dimineaţă de mai.



duminică, 23 decembrie 2012

Portretul lui Dorian Gray (13)

Ieşi din cameră şi începu să urce scara; Basil Hallward îl urma îndeaproape. Păşeau abia auzit, aşa cum, instinctiv, merg oamenii noaptea. Lampa arunca umbre fantastice pe perete şi scară. O pală de vînt zăngănea ferestrele. Cînd ajunseră la ultimul palier, Dorian puse lampa pe podea şi, scoţînd cheia, o răsuci în broască.
-  Încă vrei neapărat să ştii, Basil? întrebă el cu o voce scăzută.
-  Da.
-  Sunt încîntat, răspunse el zîmbind. Apoi adăugă oarecum cam aspru. Eşti singurul om din lume care are dreptul să ştie totul despre mine. Ai mai mult de-a face cu viaţa mea decît crezi. Luă lampa de jos, deschise uşa şi intră. Un curent de aer rece trecu pe lîngă ei, iar lumina izbucni brusc într-o flacără de un portocaliu intens. El se cutremură.
-  Închide uşa, şopti, în timp ce punea lampa pe masă.


vineri, 21 decembrie 2012

Portretul lui Dorian Gray (12)

 Cum avea să-şi amintească mai târziu, era în seara de nouă noiembrie, în ajunul zilei cînd urma să împlinească treizeci şi opt de ani. În jurul orei unsprezece mergea spre casă, venind de la lordul Henry, unde cinase, şi era înfăşurat în blănuri grele, căci noaptea era rece şi ceţoasă.
      La colţul Pieţei Grosvenor cu strada South Alley a trecut pe lîngă el un om care mergea foarte repede, cu gulerul paltonului ridicat. În mînă ducea o geantă. Dorian l-a recunoscut. Era Basil Hallward. A fost cuprins de o stranie senzaţie de frică, pe care nu şi-o putea explica. Nu a dat niciun semn că l-ar recunoaşte şi şi-a continuat repede drumul spre casă.



miercuri, 19 decembrie 2012

Portretul lui Dorian Gray (11)

Ani de zile Dorian Gray nu s-a putut elibera de influenţa acestei cărţi. Sau, mai precis, nu s-­a străduit să se elibereze de ea. Şi-a procurat de la Paris nu mai puţin de nouă exemplare cu hîrtie ultrafină din prima ediţie, şi le-a legat în diverse culori pentru a fi în ton cu stările lui variate şi fanteziile schimbătoare ale unei firi asupra căreia părea, uneori, să-şi fi pierdut aproape în întregime controlul. Eroul, minunatul tînăr parizian, în care se amesteca în mod atît de curios temperamentul romantic şi cel ştiinţific, deveni un fel de tip care îi prefigura propria personalitate. Şi, într-adevăr, îi părea că întreaga carte conţine povestea propriei vieţi, scrisă înainte ca el s-o fi trăit.


vineri, 14 decembrie 2012

Portretul lui Dorian Gray (10)

Cînd intră servitorul, Dorian Gray se uită la el cu maximă atenţie şi se întrebă dacă îi trecuse prin cap să tragă cu coada ochiului dincolo de paravan. Omul era destul de impasibil şi-i aştepta ordinele. Dorian aprinse o ţigară, se duse la geam şi se uită în el. Vedea perfect reflectarea figurii lui Victor acolo. Semăna cu o mască placidă a servilităţii. Nu era cazul să se teamă de el. Cu toate astea, se gîndi că cel mai bun lucru e să se asigure. Rostind cuvintele foarte rar, îi zise să-i spună menajerei că doreşte să o vadă şi apoi să se ducă la meşterul de rame şi să-l roage să-i trimită imediat doi oameni din atelierul lui. I se păru că în momentul în care omul plecase din cameră ochii i se îndreptaseră în direcţia paravanului. Sau era doar închipuirea lui? După cîteva clipe, doamna Leaf năvăli în bibliotecă în rochia ei de mătase neagră, cu mitenele ei demodate din aţă, trase pe mîinile cu pielea încreţită. O rugă să-i aducă cheia sălii de clasă.



miercuri, 12 decembrie 2012

Portretul lui Dorian Gray(9)

Ziua următoare, în timp ce Dorian Gray îşi lua micul dejun, Basil Hallward fu condus în cameră.
-  Sunt atît de bucuros că te-am găsit, Dorian, spuse el cu gravitate. Am trecut aseară şi mi s-a spus că eşti la Operă. Ştiam eu că e imposibil. Dar regret că n-ai lăsat vorbă unde eşti de fapt. Am petrecut o seară îngrozitoare, pe jumătate speriat că o tragedie ar putea fi urmată de alta. Ai fi putut să-mi telegrafiezi cînd ai auzit ce s-a întîmplat. Am citit despre asta aproape din întîmplare în ultima ediţie a ziarului The Globe pe care am luat-o la club. Am venit imediat aici şi m-am întristat că nu te-am găsit. Nici nu-ţi pot spune cît de îndurerat sunt. Îmi dau seama cît trebuie să suferi. Dar unde ai fost? Ai fost să o vezi pe mama fetei? O clipă mi-a trecut prin minte să vin după tine acolo. Au dat şi adresa în ziar. Undeva în Euston Road, nu-i aşa? Dar mi-a fost teamă să nu apăs inutil pe o durere pe care nu o pot uşura. Sărmana femeie! În ce stare trebuie să fie! Şi singurul copil pe deasupra! Ce a spus?



luni, 10 decembrie 2012

Portretul lui Dorian Gray(8)

Cap VIII
Trecuse demult de ora prînzului cînd se trezi. Valetul se strecurase de cîteva ori în vîrful picioarelor în cameră să verifice dacă nu cumva dădea semne de trezire şi se întrebase din ce cauză doarme atît de mult tînărul lui stăpîn. În cele din urmă, clopoţelul sună şi Victor intră aproape neauzit cu o ceaşcă de ceai, un vîrf de scrisori pe o mică tavă din porţelan vechi de Sevres; apoi trase draperiile din satin oliv, cu dublura lor cu licăriri albastre, care se aflau în faţa celor trei ferestre înalte.
-  Domnul a dormit mult în dimineaţa asta, spuse el zîmbind.
-  Cît e ceasul, Victor? întrebă Dorian somnolent.
-  Unu şi un sfert, domnule.



sâmbătă, 8 decembrie 2012

Portretul lui Dorian Gray(7)

Dintr-un motiv sau altul, teatrul era aglomerat în acea seară şi faţa directorului evreu, gras, care îi întîmpină la uşă, strălucea toată cu un zîmbet unsuros, patetic de nesigur. Îi însoţi pînă la lojă cu un fel de umilinţă pompoasă, gesticulînd cu mîinile grase, încărcate de inele şi vorbind foarte tare. Dorian Gray îl detesta mai mult ca oricînd. Se simţea de parcă venise să o caute pe Miranda şi fusese întîmpinat de Caliban. Pe de altă parte, lordul Henry îl plăcea. Cel puţin aşa declară şi insistă să-i strîngă mîna, asigurîndu-l că e mîndru să întîlnească un om care descoperise un geniu autentic şi dăduse faliment din cauza unui poet. 



joi, 6 decembrie 2012

Portretul lui Dorian Gray(6)

-  Bănuiesc că ai auzit veştile, Basil? spuse lordul Henry în timp ce Hallward era condus în separeul de la Bristol unde fusese aranjată o masă pentru trei persoane.
-  Nu, Harry, răspunse artistul, întinzîndu-i chelnerului pălăria şi pardesiul. Despre ce e vorba? Sper că nu-i vorba de politică. Nu mă interesează. Niciun membru din Camera Comunelor nu merită pictat, deşi multora le-ar prinde bine o mică zugrăveală.
-  Dorian Gray s-a logodit şi urmează să se însoare, spuse lordul Henry, urmărindu-l în timp ce-i vorbea. Hallward tresări şi apoi se încruntă. 



marți, 4 decembrie 2012

Portretul lui Dorian Gray(5)


-  Mamă, mamă, sunt atît de fericită! murmură fata îngropîndu-şi faţa în poala unei femei fanate, obosite, care stătea într-unul dintre fotoliile din salonul lor întunecos, cu spatele la lumina scormonitoare. Sunt atît de fericită! repetă ea, şi tu trebuie să fii fericită!
Doamna Vane tresări dureros şi-şi puse mîinile subţiri, albe ca de bismut, pe capul fiicei sale.
-  Fericită... răspunse ea ca un ecou. Sunt fericită doar atunci cînd te văd jucînd. Domnul Issacs a fost foarte bun cu noi şi îi datorăm bani.
Fata o privi şi se bosumflă:
-  Bani, mamă? strigă ea, ce contează banii? Dragostea înseamnă mai mult decît banii.



luni, 3 decembrie 2012

Portretul lui Dorian Gray(4)


Într-o după amiază, o lună mai tîrziu, Dorian Gray stătea într-un fotoliu luxos din mica bibliotecă a casei din Mayfair a lordului Henry. În felul ei, încăperea era foarte atrăgătoare, cu lambriurile înalte din lemn de stejar cu pete măslinii, cu friza crem şi tavanul susţinut de muluri, cu covorul cărămiziu nu de pluş, la capetele căruia se aflau ici-colo carpete persane cu franjuri lungi de mătase. Pe o măsuţă din lemn indian satinat se afla o statuetă de Clodion iar lîngă ea un exemplar din Les Cent Nouvelles, legat pentru Margareta de Valois de către Clovis Eve, pe copertele căruia erau presărate margaretele aurite alese de Regină ca emblemă. Pe poliţa şemineului erau etalate cîteva căni de porţelan albastru şi lalele cu coloritul penajului de papagal, iar prin ochiurile ferestrei în cameră intra lumina de culoarea caisei a unei zile londoneze de vară. 


duminică, 2 decembrie 2012

Portretul lui Dorian Gray(3)

CapitolulIII
În ziua următoare, la ora douăsprezece şi jumătate, lordul Henry Wotton s-a dus agale din strada Curzon spre strada Albany pentru a-i face o vizită unchiului său, lordul Fermor, un celibatar cordial, deşi cam colţos, pe care lumea îl socotea egoist pentru că nu scotea niciun beneficiu de pe urma lui, dar societatea vedea în el un ins generos pe motivul că-i hrănea pe cei care îl amuzau. Tatăl lui fusese ambasadorul nostru la Madrid, pe vremea cînd Isabella era tînără, iar la Prim (*) nu se gîndea nimeni, dar se retrăsese din serviciul diplomatic într-un moment de iritare provocat de faptul că nu i se oferise Ambasada din Paris, un post pe care el considera că-l merită pe deplin datorită originii sale, indolenţei, englezei impecabile a comunicatelor diplomatice şi pasiunii excesive pentru plăcere. 


După mine!