Pär Lagerkvist si Ioan Mantuitorul

Ioan Mîntuitorul

Ma numesc Ioan, însă mi se spune Mîntuitorul, pentru că voi mîntui oamenii de pe pămînt. Eu sunt cel ales şi de aceea mi se spune aşa. Eu nu sunt ca ceilalţi; nimeni de aici, din oraş, nu-i ca mine. În pieptul meu a aprins Domnul un foc care niciodată nu se va stinge, îl simt mereu cum arde acolo, înăuntru, zi şi noapte. Simt că trebuie să-i mîntuiesc, să mă jertfesc pentru ei. Prin credinţa mea, pentru că predic pentru ei, vor fi răscumpăraţi.

Da, simt cum trebuie să cred, trebuie să cred pentru ei. Pentru toţi cei care se îndoiesc, pentru toţi cei care suferă de foame şi de sete şi nu se pot sătura; pe toţi îi voi alina. În tulburarea şi desperarea lor mă strigă pe mine – şi eu le ogoiesc durerile ca o mînă blîndă şi milostivă, şi toate trec.

Da, eu voi mîntui oamenii de pe pămînt. Din al patruzecilea an al meu am înţeles că am fost cel ales pentru asta. De atunci mă deosebesc de toţi ceilalţi.

Schimbul

Venerate oseminte

Două popoare purtaseră un război crîncen unul împotriva celuilalt; şi amîndouă erau foarte mîndre de asta. Încă mai erau legate de războiul acela cu o mare pasiune vitală, faţă de care micile lor preocupări omeneşti nu reprezentau nimic.

Cei care mai rămăseseră, se devotaseră aceleiaşi cauze cu o ardoare fanatică. De amîndouă părţile graniţei – căci lupta se purtase şi de o parte şi de alta, iar luptătorii fuseseră masacraţi oribil – fiecare popor ridicase cîte un monument măreţ în cinstea celor care se jertfiseră  pentru patrie şi acuma odihneau în pămîntul ei.

Un erou al lui Pär Lagerkvist

Moartea unui erou

Intr-un oraş unde locuitorilor li se părea că nu se pot distra niciodată îndeajuns, un consorţiu angajase un om care trebuia să stea în echilibru în cap pe săgeata din vîrful bisericii şi după aceea să se arunce jos ca să se omoare. Pentru asta, omul ar fi primit 500.000 de coroane. În toate straturile sociale şi în toate cercurile, lumea se interesa cu însufleţire de afacerea aceasta, biletele s-au vîndut în cîteva zile şi nu se mai vorbea despre nimic altceva. Toţi găseau că-i vorba de o acţiune cît se poate de curajoasă. Îşi ziceau însă că şi preţul e corespunzător. E destul de neplăcut să cazi jos şi să mori, mai ales de la o asemenea înălţime.

O poveste despre putere a lui Pär Lagerkvist

Prinţesa şi întreaga împărăţie

A fost odată un prinţ care a purtat război ca s-o cîştige pe prinţesa a cărei frumuseţe era mai presus decît a oricărei alteia şi pe care o iubea mai presus de orice. Îşi riscă viaţa, luptă pas cu pas prin ţară străină, o pustii, nimeni şi nimic nu-l putu opri. Rănile îi sîngerau, însă el se arunca dintr-o bătălie în alta – cel mai viteaz cavaler ce se putea vedea şi cu scutul tot atît de pur ca şi trăsăturile chipului său tînăr. În sfîrşit, ajunse în faţa cetăţii în care prinţesa locuia în castelul său regesc. Acesta nu putu să reziste şi apărătorii lui trebuiră să cerşească îndurare. Porţile se deschiseră larg şi prinţul intră ca un învingător.

Ingerul lui Pär Lagerkvist

Îngerul rău

Un înger rău mergea prin noapte pe străzile pustii. Furtuna vuia printre şirurile de case, urla în întuneric; nici ţipenie de om nu se arăta, doar el. Înainta aplecat împotriva vîntului, vînos şi masiv, cu gura bine strînsă, avînd peste trup o manta sîngerie care-i acoperea aripile puternice. Evadase din catedrală, stătuse doar prea multă vreme în mirosul acela închis. Secol după secol simţise mirosul de lumînare şi de tămîie pe sub bolţi, secol după secol auzise cîntece de slavă şi murmurul rugăciunilor către un dumnezeu care atîrna mort deasupra capului său. De secole văzuse oamenii prosternîndu-se şi îngenunchind, cu privirea ridicată în sus, recitind mecanic toate cele în care credeau. Toate lepădăturile astea laşe, care puţeau a credinţă în tot ceea ce nu-i decît minciună! Tot amestecul ăsta greţos de confuzie şi de nelinişte, de jalnică speranţă de a scăpa, de a se mai putea încă agăţa de ceva!

Pär Lagerkvist in vizita la Lindgren

Subsolul

L-am văzut şi-l vedem aproape în fiecare zi. Nu-l băgăm în seamă însă, deşi uneori trecem pe lîngă el, acolo unde zace, dar nu-i dăm atenţie; ci este ca şi cum ar trebui să fie acolo, ca şi cum ar ţine de lumea noastră. Mă refer la Lindgren, bătrînelul cu picioarele betegi, acela care se tîrîie pe străzi şi în parc cu ajutorul mîinilor, pe care are nişte mănuşi de piele, iar picioarele le are de asemeni încălţate în piele. Obrazul, cu barbă scurtă, este marcat de o suferinţă care nu poate fi definită exact, ochii sînt mici şi supuşi. L-am întîlnit cu toţii, îl întîlnim mereu, ne-am învăţat cu el, e ca şi cum ar face parte din noi înşine. În trecere, strecurăm cîte un gologan în mîna lui uzată; trebuie să trăiască şi el.

Dragostea si moartea

Intr-o seară, cînd ieşisem la plimbare cu iubita mea, s-a deschis deodată poarta unei case sumbre pe lîngă care treceam şi un amoraş a făcut un pas din întunecime. Nu era micul amoraş obişnuit, ci un flăcău zdravăn, masiv, vînos, acoperit cu păr pe tot corpul, părînd a fi mai curînd un arcaş brutal, stînd acolo cu arbaleta lui grosolană şi ţintindu-mă. A tras o săgeată care m-a nimerit în piept, pe urmă s-a retras şi a închis poarta casei care părea un castel întunecat şi lipsit de veselie. Am căzut jos; iubita mea şi-a continuat drumul. Nu cred că a observat că am căzut. Dacă ar fi observat, cu siguranţă că s-ar fi oprit, s-ar fi aplecat deasupra mea şi ar fi încercat să facă ceva pentru mine. Din faptul că şi-a continuat drumul, am putut să înţeleg că nu observase nimic. Sîngele meu a curs un moment în urma ei prin rigolă, pe urmă însă s-a oprit.

Pär Lagerkvist

 

O intamplare povestita de Pär Lagerkvist

Ascensorul care a coborît în iad

Contabilul-şef Jonsson deschise elegantul ascensor al hotelului şi pofti înăuntru o graţioasă făptură care mirosea a blănuri şi a parfum. S-au strîns unul într-altul pe bancheta moale şi ascensorul porni în jos. Micuţa doamnă îşi oferi gura întredeschisă, gura umedă de vin, şi se sărutară. Supaseră sus, pe terasă, sub stele, şi acum ieşiseră să se distreze.

– Dragul meu, ce minunat era acolo, sus! Ce poetic să stau acolo cu tine, ca şi cum am fi stat printre stele! Atunci am înţeles ce înseamnă dragostea! Chiar mă iubeşti cu adevărat?

O poveste a lui Pär Lagerkvist

Tata şi cu mine

Îmi aduc aminte că odată – aveam vreo zece ani – într-o după-amiază de duminică, tata m-a luat de mînă ca să mergem la pădure şi să ascultăm cîntecul păsărelelor. I-am făcut cu mîna semne de rămas bun mamei, care nu putea merge cu noi; trebuia să rămînă acasă pentru a pregăti masa de seară. Soarele strălucea cald şi noi ne îndemnam sprinteni la drum. Nu prea luasem în serios povestea cu cîntecul păsărelelor, care nu mi se părea cine ştie ce lucru deosebit de frumos sau de minunat; tata şi cu mine eram oameni sănătoşi şi cu mintea întreagă, crescuţi la ţară şi obişnuiţi cu natura, aşa că nu ne entuziasmam pentru atîta lucru. Dar era o după-amiază de duminică şi tata avea liber. Aşa că am luat-o pe linie, pe unde nu era voie să se umble; însă tata era de la căile ferate şi avea dreptul. Pe terasament ajungeam mai de-a dreptul în pădure. De îndată am auzit cîntecul păsărilor şi toate celelalte zvonuri. Din tufişuri auzeam ciripitul cintezoilor şi al pitulicilor, al vrăbiilor şi al sturzilor şi tot bîzîitul acela care te împresoară de îndată ce intri într-o pădure. Pămîntul era spuzit de anemone, mestecenii abia dăduseră în mugur şi brazii îşi răspîndeau miresmele proaspete; mirosea frumos din toate colţurile şi de peste tot, iar de jos, de pe sol, aburea, pentru că bătea şi acolo soarele.