Cum am devenit hot de biciclete (11)

Împlineam 15 ani si tata hotărâse să mă ia cu el la mare. Mama urma să rămână la Sinaia, iar eu abia aşteptam să plec fără ea, ca să am mai multă libertate. In seara dinaintea plecării, am mers cu Nicu, prietenul meu cel mai bun, să bem bere la terasă pe Cumpătu’. Am stat acolo până s-a înserat şi ne-am bătut capetele cum să facem să meargă şi el la mare. Pe vremea aia, nu oricine putea să se ducă „pe litoral”, trebuia ori să fii sindicalist şi să ai pile, ori să ai mulţi bani, ori să ai rude prin Constanţa. Nicu nu intra în niciuna din categoriile astea. Părinţii lui nu lucrau la uzină, bani nu prea aveau, iar rude prin părţile Constanţei nici atât. 

Cum am devenit hot de biciclete (10)

Nu mai ştiu câţi ani aveam când mama şi tata s-au despărţit, dar cred că era prin 72-73. S-au despărţit doar în fapt, în acte figurau în continuare ca soţ şi soţie. Mai târziu, mama avea să-mi spună că a făcut aşa pentru ca eu să fiu protejat, altfel aş fi avut, poate, necazuri la şcoală şi la facultate – asta pentru că nu era în regulă, în acele vremuri, să vii dintr-o aşa-numită „familie dezorganizată”. Părinţii mei, divorţând, ar fi dat naştere unei astfel de familii. Aşa că au ales dezorganizarea în fapt, pentru că nu asta conta, ci hârtiile, pe care figurau în continuare ca soţ şi soţie.

Cum am devenit hot de biciclete (9)

Conflictul dintre tata şi Ponor era mai vechi decât mine. Incă din anii 50, tata, sosit la Sinaia ca tânăr medic stagiar, primise o locuinţă în imensa vilă din strada Carpaţi, confiscată de comunişti de la familia medicului Casei Regale, Cârstea. Pe vremea aceea, fiecare persoană avea dreptul la un anumit număr maxim de metri pătraţi în care să locuiască. O familie formată din doi oameni nu ar fi putut primi apartamentul acela, aşa că tata a aranjat să o aducă şi pe Babaca din satul ei uitat de lume. Ea ar fi preferat să meargă la Constanţa, la fiul cel mic, Emil, dar, ca să-l ajute pe tata, a acceptat clima dură de la munte. 

Cum am devenit hot de biciclete (8)

Cât despre familia Ponor, aici lucrurile se complicau foarte mult. Titus era un individ înalt, solid, cu faţa brăzdată de riduri, care pleca în fiecare dimineaţă călare pe bicicletă - cea care o vedeam pe culoar, rezemată de calorifer - şi nu se întorcea de două ori la aceeaşi oră. Veturia, în schimb, stătea numai în casă, din cauza unei boli misterioase, al cărui nume nu-l ştiam, dar care trebuie să fi fost legată cumva de uriaşul număr al ţigărilor pe care le fuma aproape fără încetare şi despre care-mi povestea mama. 

Cum am devenit hot de biciclete (5)

Pe culoar, faţă în faţă cu ieşirea de la noi, erau trei uşi. Una dădea către  bucătăria familiei Ponor. Prin cea de-a doua, intrai în camera de zi a familiei David. Iar a treia era uşa încăperii pe care tata o numea “Cămara” şi în care nu aveam voie să intru, drept pentru care credeam că acolo trebuie să se ascundă ceva înspăimântător, un monstru legat cu nişte lanţuri pe care nu le putea rupe nimeni, sau un vrăjitor, pe care nu l-ar putea elibera decât un cavaler rău, cu armură întunecată. Nu aveai cum să ieşi spre lumină decât trecând prin faţa acelei uşi, care, chiar dacă era ferecată cu un lacăt uriaş, ar fi putut în orice moment să se deschidă, pentru că nicio uşă nu poate rezista cuiva de care se tem copiii. In plus, până să ajungi acolo, aveai de parcurs vreo doi metri, cu spatele către fundul culoarului, unde domnea întunericul absolut. Pe acolo se mergea către bucătăria noastră şi tot pe acolo treceau membrii familiei Roşculeţ către cele două camere ale lor. Practic, dacă deschideai uşa din fundul culoarului, ajungeai într-un fel de spaţiu circular, cu mozaic rece pe jos. Către dreapta, era bucătăria noastră. În stânga, pe sub nişte coloane, ajungeai la Roşculeţi. Drept înainte, apăreau nişte trepte, pe care am învăţat, cu timpul, că se poate ajunge la etajele superioare ale casei şi, printr-o altă uşă, în curtea din spate. Dar până să aflu toate astea, mă cuprindea frica de îndată ce trebuia să ies din camera cu glasvand, să o fac la dreapta şi, cu ameninţarea indefinită venită din fundul culoarului între omoplaţi, să trec prin faţa cămării şi să ies din casă, pentru a o vedea pe mama care ieşise înaintea mea şi mă aştepta zîmbind fericită în lumina soarelui.

P4

Cum am devenit hot de biciclete (4)

Intre dulap şi bibliotecă, era o uşă care deschidea calea spre baie, printr-un spaţiu intermediar minuscul, pe care tata îl numea “vestiar”. O altă uşă dădea în cea de-a doua cameră, mobilată rustic şi lipsită total de ferestre. Acolo stătea Babaca, bunica mea, adusă de tata din fundul Moldovei. Mi-o amintesc şi acum, grasă, îmbrăcată într-un capot de un mov decolorat, stând în picioare şi aplecată pentru a se sprijini cu coatele pe masă, balansându-şi ore întregi fundul, ca un pendul uriaş. Suferea de o boală ciudată, ale cărei simptome se ameliorau doar prin bălăngănirea asta permanentă, aşa că, vreme de câteva ore pe zi nu făcea nimic altceva. Camera avea două paturi, acoperite cu cergi lucrate manual, cu firul gros şi viu colorate. Masa, ca şi dulapul de haine şi servanta, erau din lemn sculptat, cu modele folclorice moldoveneşti. Pe un perete erau agăţate farfurii pictate, ca într-un fel de muzeu al ceramicii. Pe jos, parchetul gol, pe care abia după câţiva ani avea să fie aşternut un covor, adus de mama de la părinţii ei. Unul dintre pereţi era un glasvand, dincolo de care locuia familia Ponor. Şi mai era o uşă, prin care ajungeai într-un coridor întunecos, ca o galerie de cârtiţă, căruia ai mei îi spuneau “culoarul”. Dacă o luai către stânga, te afundai în viscerele casei, precum Iona în burta chitului. Mergând către dreapta, făceai un unghi drept, treceai pe lângă un calorifer de care era rezemată o bicicletă neagră şi ajungeai la uşa principală, dincolo de care era curtea, apoi strada, apoi lumea întreagă, plină de mistere şi chemări.

P3

Glasvandul

In anii 50’, tata, sosit la Sinaia cu gândul să înceapă o viată nouă ca tânăr medic ftiziolog, primise o locuinţă în imensa vilă din strada Carpaţi, confiscată de comunişti de la familia Cârstea. Pe vremea aceea, fiecare persoană avea dreptul la un anumit număr maxim de metri pătraţi în care să locuiască. O familie formată din doi oameni, nu ar fi putut primi apartamentul acela, aşa că tata a aranjat să o aducă şi pe Babaca din satul ei uitat de lume. Ea ar fi preferat să meargă la Constanţa, la fiul cel mic, Emil, dar, ca să-l ajute pe tata, a acceptat clima dură de la munte. Mama, la rândul ei, avea ditamai casa pe strada Pompieri, unde locuiau părinţii ei, dar, ca orice tânără soţie, a decis să se mute împreună cu alesul inimii. 

Aberații locative

Cât am fost sinăian, am locuit în trei case, pe rând: casa din Bulevardul Carpați 48, în care am stat până la 9 ani, când mama și tata s-au despărțit, cea în care am locuit cu mama și bunicii, din strada Pompieri 1 apoi vila din Calea Codrului 9, ultima mea locuință sinăiană. Povestea acestor case e foarte interesantă și edificatoare pentru anomaliile generate de sistemul comunist.