Inca o poveste marca Stefan Zweig(2)

Asfinţitul unei inimi (2)

Bătrânul gâfâi iute pe trepte în sus — să se vadă singur în odaie, acum, să se potolească, să-şi strunească nervii, nu cumva să facă vreo nebunie! Când ajunse la etaj, simţi o gheară fierbinte sfâşiindu-i măruntaiele; alb ca varul, se clătină spre perete. O, durerea asta, care-l ardea şi-l muncea! Trebui să scrâşnească din dinţi ca să nu ţipe. Trupul asaltat se chirci cu un geamăt.

Inca o poveste marca Stefan Zweig(1)

Asfinţitul unei inimi(1)

Pentru zdruncinarea definitivă a unei inimi, soarta nu are totdeauna nevoie de o lovitură grea şi de o forţă brutală; să provoace distrugere tocmai din cauze fugare — iată ce aţâţă neînfrânata-i plăcere de plăsmuitoare. În limba noastră omenească tocită numim această primă atingere uşoară prilej, şi comparăm, miraţi, dimensiunea ei minusculă cu forţa care adesea continuă să lucreze puternic. Dar după cum o boală nu începe în clipa când ne apare nouă, nici soarta unui om nu începe abia atunci când devine vizibilă şi eveniment. Totdeauna — în spirit şi în sânge — soarta cârmuieşte înlăuntru cu mult înainte de a atinge dinafară sufletul. A se recunoaşte, înseamnă a se apăra; de cele mai multe ori, în zadar.

O poveste marca Stefan Zweig (2)

Leporella(2)

Baronul, autor inconştient al curioasei prefaceri a acestei femei înrobite lui, era cel din urmă care să-şi dea seama, căci cine se întoarce vreodată după umbra sa? O simţi furişându-se, credincioasă şi mută, pe urmele paşilor tăi, uneori depăşindu-te grăbită, ca vreo dorinţă inconştientă, dar cât de rar îţi dai osteneala să-i observi formele caricaturale şi să recunoşti în acea schimonosire propriul tău eu! Baronul nu băga de seamă la Crescenz — nimic altceva decât că era totdeauna însufleţită de zelul de a-l servi, că era cu totul discretă, devotată până la abnegaţie — un adevărat om de încredere. Şi tocmai muţenia ei, păstrarea distanţei de la sine înţeleasă în toate situaţiile delicate, avea asupra lui un efect binefăcător; uneori, îi dăruia în treacăt mângâierea câtorva cuvinte prietenoase, aşa cum mângâi un câine; ici-colo chiar glumea cu dânsa, o trăgea părinteşte de ureche, îi dădea o bancnotă sau un bilet de teatru; pentru el, nimicuri pe care le scotea, fără să se gândească, din buzunarul vestei — pentru ea însă, relicve pe care le păstra cu evlavie în caseta ei de lemn.

O poveste marca Stefan Zweig(1)

Leporella(1)

Oficial, se numea Crescentia Anna Aloisia Finkenhuber. Avea treizeci şi nouă de ani, se născuse nelegitim, şi era originară dintr-un mic sat de munte, de pe valea Ziller-ului. La rubrica „semne particulare” din condicuţa ei de servitoare, era trasă de-a curmezişul o linie. Însă dacă funcţionarii ar fi ţinuţi să facă şi descrieri caracterologice, o privire superficială le-ar fi fost de ajuns ca să poată însemna fără greş în spaţiul acela: aduce cu un cal de munte, istovit, foarte osos şi uscăţiv. Căci avea ceva într-adevăr cavalin în expresia buzei sale inferioare, atârnând greu în jos, în ovalul prelung şi în acelaşi timp dur al obrazului bronzat, în ochii apatici, fără gene şi mai cu seamă în părul gros, pâslos, lipit cu grăsime, în şuviţe, pe frunte. 

Drama unui om, povestita de Stefan Zweig

Uliţa sub clar de lună 

     Vasul întârziase din pricina unei furtuni şi abia seara târziu acostase în micul port francez. Astfel, pierdusem trenul de noapte pentru Germania. A trebuit deci să aştept o zi într-un loc străin, să petrec o seară care nu oferea altă atracţie decât o melancolică „orchestră de femei” într-un local periferic sau o conversaţie monotonă cu tovarăşi de drum cu totul întâmplători. Aerul din mica sală de mâncare a hotelului, gras de untdelemn şi îmbâcsit de fum, mi se părea insuportabil şi cum aveam încă pe buze suflarea curată a mării cu sarea-i răcoroasă, simţeam îndoit impuritatea lui tulbure. Am ieşit, aşadar, şi am mers la întâmplare de-a lungul străzii largi şi luminate, până într-o piaţă, unde cânta o muzică a Gărzii Naţionale, şi apoi mai departe, în mijlocul unui torent de lume care se mişca molcom. 

O impresionanta poveste a lui Stefan Zweig(3)

Poate vă amintiţi — v-am istorisit adineauri — că la niciun om nu mă izbise expresia de aviditate şi de pasiune într-un exces atât de nelegiuit, ca la acel străin în faţa mesei de joc. Şi vă spun că n-am văzut niciodată, nici la copiii care în somnul lor de sugaci au o fluturare de veselie îngerească, o asemenea expresie de luminozitate pură, de adevărată beatitudine. Acel chip exprima, cu o plasticitate unică, toate sentimentele; de data asta, o destindere paradiziacă de sub orice apăsare lăuntrică, o eliberare, simţământul de a fi salvat. 

O impresionanta poveste a lui Stefan Zweig(2)

Când în seara aceea am intrat şi, trecând pe lângă două mese supraîncărcate, m-am îndreptat spre a treia pregătind câteva piese de aur, am auzit surprinsă — în acea pauză fără vorbe, atât de încordată, parcă ameninţătoare de atâta tăcere, care intervine totdeauna când bila, istovită de moarte, ezită numai între două numere — am auzit tocmai în faţă un vacarm ciudat, o trosnitură şi o pocnitură ca de încheieturi rupte. Involuntar, m-am uitat acolo. Şi atunci am văzut — într-adevăr, m-am înspăimântat! — două mâini cum nu mai văzusem niciodată, două mâini care, asemeni unor animale înverşunate, se frământau una într-alta şi se întindeau sau se cabrau atât de convulsiv încât încheieturile degetelor trosneau cu zgomotul sec al nucilor ce se sparg. Erau mâini de o frumuseţe rară, neobişnuit de lungi, neobişnuit de înguste şi totuşi strunite tare de muşchi, foarte albe, cu vârful unghiilor palide, cu spatula sidefie delicat rotunjită. Le-am privit apoi toată seara — da, le-am admirat, acele mâini extraordinare, chiar unice — dar ceea ce m-a umplut de spaimă era pasiunea, expresia nebunesc de pătimaşă, îmbrăţişarea lor spasmodică. 

O impresionanta poveste a lui Stefan Zweig(1)

Douăzeci şi patru de ore din viaţa unei femei (1)

În mica pensiune de pe Riviera unde am locuit cu zece ani înainte de război, izbucnise la masa noastră o discuţie violentă care, pe neaşteptate, ameninţa să degenereze în contraziceri turbate, ba chiar în duşmănii şi insulte. Cei mai mulţi oameni au imaginaţia tocită. Mai că nu-i poate interesa ceea ce nu-i atinge direct şi nu le împinge insistent în minte o pană ascuţită. Dar dacă vreodată se întâmplă ceva, fie şi un lucru mărunt, în nemijlocita apropiere a simţirii lor, aceasta trezeşte în ei o patimă nemăsurată. Atunci înlocuiesc oarecum obişnuita lipsă de interes printr-o vehemenţă deplasată şi exagerată.

O exceptionala poveste a lui Zweig (4)

Noapte fantastica(ultima parte)

Lângă mine a reînceput tunător orchestrionul caruselului. Era ultimul tur, ultima fanfară a luminii înainte ca duminica să se dizolve într-o săptămâna anostă. Dar nimeni nu mai venea, căluţii alergau singuri şi fără rost. În cercul lor, femeia de la casă, istovită, îşi număra încasările zilei, băiatul se apropiase, cu cârligul, gata să tragă, după acest ultim tur, obloanele barăcilor. Numai eu stăteam acolo, stingher, sprijinit de stâlp şi priveam spre piaţa goală, unde colindau numai acele făpturi ca nişte lilieci, cercetând ca şi mine, aşteptând ca şi mine, şi totuşi, între noi domnea spaţiul de nepătruns al înstrăinării. Dar acum, una dintre ele trebuie să mă fi observat, căci se furişa încet spre mine, o vedeam aproape de tot sub privirea mea plecată; era o făptură mică, pipernicită, rahitică, fără pălărie, gătită cu o biată rochiţă lipsită de gust, de sub care răsăreau nişte pantofi de bal uzaţi, probabil toate cumpărate treptat de la revânzători sau de la vreun negustor de vechituri, iar acum decolorate, boţite de ploaie sau de vreo aventură murdară în iarbă. Se apropiase linguşitor, apoi, s-a oprit lângă mine, aruncând priviri ascuţite ca nişte undiţe, cu un surâs ademenitor peste dinţii stricaţi. Mi s-a tăiat răsuflarea. Nu mă puteam urni; nu o puteam privi, dar nici nu eram în stare să mă desprind de acolo.

O exceptionala poveste a lui Zweig (3)

Noapte fantastica(3)

Astăzi ştiu că atunci eram beat. În sângele meu vâjâiau toate împreună: bătăile clopotului de la carusel, chicotelile stridente ale femeilor la atingerea bărbaţilor, muzica haotică, rochiile sclipitoare; fiecare sunet în parte cădea în mine strident şi mai scânteia o dată roşu şi zvâcnindu-mi prin tâmple, percepeam fiecare contact, fiecare privire într-o fantastică iritaţie a nervilor (comparabilă cu a răului de mare) dar toate laolaltă într-o îmbinare beată. Nu pot să descriu în cuvinte starea mea complicată; mai uşor aş reuşi poate printr-o comparaţie, spunând că eram supraîncărcat cu vacarm, cu zgomot, cu senzaţii, supraîncălzit, ca o maşină care goneşte zănatic din toate puterile, ca să scape de imensa apăsare ce peste o clipă îi va arunca în aer cazanul toracic. Vârfurile degetelor îmi zvâcneau, tâmplele îmi palpitau, gâtlejul mi-era strangulat, sângele înfierbântat se îndesa spre creier; dintr-o toropeală a simţurilor ce durase ani, mă prăvălisem deodată într-o febră care mă mistuia. 

O exceptionala poveste a lui Zweig (2)

Noapte fantastică (partea II)

În clipa aceea, semnalul startului răsună strident şi deodată întreaga masă — până atunci vorbăreaţă, searbădă, inertă — deveni cu totul alta. Din nou mulţimea se învălmăşea din toate părţile înainte, spre barieră. Am fost nevoit să opun rezistenţă ca să nu fiu târât de curent, căci tocmai în vălmăşagul acela ţineam să rămân cât mai aproape de ea. Poate, îmi ziceam, se prezintă vreo ocazie pentru o privire hotărâtoare, pentru vreo atingere, pentru vreo impertinenţă spontană pe care n-o prevedeam încă; aşa că încercam să-mi croiesc drum spre dânsa prin lumea grăbită. În clipa aceea, grăsunul de soţ se înghesuia din direcţia opusă — evident, ca să pună mâna pe un loc bun în tribună; astfel, ne-am lovit, fiecare mânat de alt zor, atât de puternic, încât pălăria lui lăbărţată a zburat jos şi tichetele, care erau prinse slobod de panglica ei, s-au împrăştiat în cerc larg şi au căzut în praf, ca nişte fluturi roşii, albaştri, galbeni şi albi. 

Cautarea

In exceptionala lui nuvela intitulata "Noapte fantastica", Stefan Zweig descrie universul interior al unui anumit domn cu atat de multa precizie, incat trebui sa fie acolo, in acea descriere, ceva trait de el insusi. Mai mult decat atat, mi se pare ca unele pasaje vorbesc despre mine, de parca Zweig ar fi fost un psiholog caruia i-as fi facut candva marturisiri. Dar, desigur, ce spun acum nu dovedeste decat ca inca nu mi-a trecut definitiv impresia ca as fi buricul pamantului, asa ca imi inchipui ca starile mele sufletesti nu au mai fost incercate de nimeni altcineva. 

Pe de alta parte, a afla ca mai sunt si altii ca tine e pozitiv si datator de speranta. Daca si altii au aceleasi probleme, inseamna ca si altii cauta solutii si mai inseamna ca e posibil ca acele solutii sa fi fost deja gasite. Si intotdeauna e mai dificil sa gasesti solutiile, decat sa gasesti oamenii care le detin.

Ma pun pe cautare.

O exceptionala poveste a lui Zweig (1)

Noapte fantastică (partea I)

Însemnările de mai jos au fost găsite făcute pachet şi pecetluite, în biroul baronului Friedrich Michael von R… după ce acesta căzuse în lupta de la Rawaruska, în toamna anului 1914, ca locotenent de rezervă austriac, într-un regiment de dragoni. Familia sa, orientându-se după titlu şi mulţumindu-se să arunce doar o privire superficială pe aceste foi, a presupus că sunt doar o operă literară a defunctului, aşa că mi-a predat mie însemnările ca să le cercetez şi m-a însărcinat cu publicarea lor. Eu însă nu consider de loc că însemnările acestea sunt o povestire născocită ci, până în cele mai mici amănunte, o întâmplare reală din viaţa celui dispărut. Astfel, public propriile-i dezvăluiri, fără să modific sau să adaug ceva, trecându-i numele sub tăcere.

O poveste despre nestatornicie si uitare (2)

Mendel, omul cărtilor (2)

Stefan Zweig

Unde oare dispăruse, ce se întâmplase cu el? Am chemat chelnerul şi l-am întrebat. Nu, un domn cu numele de Mendel, cu regret, nu cunoaşte, niciun domn cu acest nume nu frecventează cafeneaua. Dar poate ştie ceva talul. Talul îşi împinse cu greu spre mine pântecele ascuţit, şovăi, stătu pe gânduri; nu, nici el nu cunoştea niciun domn cu numele Mendel. A, poate că e vorba de domnul Mandl, de domnul Mandl de la merceria din Floriangasse? Am simţit pe buze un gust amar, gustul deşertăciunii — de ce mai trăieşti, dacă vântul îţi şterge urma paşilor abia făcuţi? Treizeci de ani, poate patruzeci, un om respirase, citise, gândise, vorbise în încăperea aceasta de câţiva metri pătraţi şi doar trei ani, patru, au fost de ajuns ca să vină un faraon nou şi nimeni să nu mai ştie de Iosif; în cafeneaua Gluck nu mai ştie nimeni de Jakob Mendel, omul cărţilor! 

O poveste despre nestatornicie si uitare (1)

Mendel, omul cărtilor (1)

Stefan Zweig

Întorcându-mă la Viena după o vizită prin suburbii, m-a surprins o ploaie zdravănă care gonea oamenii, biciuindu-i cu apa ei, spre porţile caselor şi spre adăposturi; în grabă, am căutat şi eu vreun acoperiş sub care să mă adăpostesc. Din fericire, la Viena, la fiecare colţ de stradă dai de o cafenea — aşa că m-am refugiat în cea de peste drum, cu pălăria şiroind de apă şi cu umerii leoarcă. După interiorul ei, părea o cafenea de mahala, tradiţională după tipic, fără momelile de modă nouă ale cafenelelor din centru, imitate după cele din Germania. Era o cafenea veche, vieneză, de tip burghez, plină de oameni mărunţi care consumau mai mult gazete decât prăjituri. Acum, spre seară, aerul înăbuşitor părea marmorat cu cerculeţe albăstrii de fum. Totuşi, cafeneaua făcea impresia că e curată, cu canapelele ei de pluş, desigur noi, şi casa de aluminiu luminos. Din grabă nici nu-i citisem numele de pe firmă. De altfel, la ce bun? Acum stăteam la căldură şi priveam nerăbdător prin geamurile ce se acopereau de şiroaie albăstrii, dornic să văd când va binevoi ploaia cea plicticoasă să se mute cu câţiva kilometri mai încolo.

O tulburatoare poveste a lui Stefan Zweig (partea a doua)

Copilul meu a murit ieri — era şi copilul tău. Era şi copilul tău, iubitule, copilul uneia dintre acele trei nopţi, ţi-o jur — şi când eşti în ceasul morţii, nu minţi. Era copilul nostru, ţi-o jur, niciun bărbat nu m-a atins din acele clipe în care m-am dăruit ţie şi până în acelea când copilul mi-a fost smuls din trup. Prin intimitatea cu tine, îmi devenisem sacră: cum aş fi putut să mă împart între tine care erai totul şi alţii care abia alunecau pe lângă viaţa mea? Era copilul nostru, iubitule, copilul dragostei mele conştiente şi al tandreţei tale aproape inconştiente, uşuratice, risipitoare, copilul nostru, băiatul nostru, singurul nostru copil. Dar tu întrebi acum — poate speriat, poate numai mirat — întrebi de ce ţi-am ascuns atâţia ani acest copil, şi de ce vorbesc abia azi de el, când zace aici, în întuneric, pentru totdeauna, gata să plece pentru a nu se mai întoarce niciodată, niciodată. 

O tulburatoare poveste a lui Stefan Zweig (prima parte)

Scrisoarea unei necunoscute

Cunoscutul romancier R., întorcându-se dis-de-dimineaţă la Viena, dintr-o înviorătoare excursie de trei zile în munţi, cumpără un ziar în gară. Dar abia îşi aruncă ochii pe data ziarului şi îşi aminti numaidecât că era ziua lui de naştere. A patruzeci şi una, gândi el repede — şi faptul nici nu-l bucură, nici nu-l întristă. Răsfoi în grabă paginile foşnitoare ale ziarului, apoi luă un automobil şi porni spre casă. Servitorul — anunţându-l că în absenţa lui primise două vizite şi câteva telefoane — îi aduse pe o tavă corespondenţa. Privi în treacăt scrisorile, rupse câteva plicuri, ai căror expeditori îl interesau, după ce puse întâi la o parte o scrisoare cu un scris necunoscut şi care îi părea voluminoasă. Între timp, i se servise ceaiul; se rezemă comod în fotoliu, mai răsfoi o dată ziarul şi câteva imprimate, apoi îşi aprinse o ţigară şi întinse mâna către scrisoarea pe care o pusese deoparte.

Sfarsitul copilariei

Guvernanta

Cele două copile sunt acum singure în odaia lor. Lumina e stinsă. Între ele pluteşte întunericul; numai dinspre paturi vine o licărire molcomă, alburie. Amândouă răsuflă domol de tot, s-ar putea crede că dorm.

— Ascultă! zice deodată o voce.

E a celei de doisprezece ani, care încet, aproape speriată, întreabă prin întuneric.

— Ce e? răspunde din celălalt pat, sora ei.

E numai cu un an mai mare.

— N-ai adormit încă? Bine! Aş… aş vrea mult să-ţi povestesc ceva.

De alături, niciun răspuns. Numai în pat, un foşnet. Sora s-a ridicat şi priveşte către cealaltă, aşteptând; i se văd lucind ochii.

— Ştii… voiam să-ţi spun… dar spune-mi tu întâi: n-ai băgat de seamă nimic zilele astea, la domnişoara?

Celebra nuvela "Sah" a lui Stefan Zweig (5) - ultima parte

A doua zi, la trei fix, ora convenită, eram cu toţii reuniţi în fumoar. Cercul nostru mai crescuse cu doi amatori ai artei regale, doi ofiţeri de marină, care ceruseră dispensă de serviciu pe bord, ca să poată asista la meci. Nici Czentovic nu s-a mai lăsat aşteptat, ca în ajun, şi după alegerea obligatorie a culorilor, a început partida memorabilă a acestui homo obscurissimus împotriva vestitului campion mondial. Îmi pare rău că a fost jucată numai pentru noi, spectatori cu totul incompetenţi, şi că desfăşurarea ei nu s-a păstrat în analele şahului, ca improvizaţiile lui Beethoven în ale muzicii. În după-amiezele următoare, ce-i drept, am încercat să reconstituim partida din memorie, dar în zadar: pesemne că în timpul jocului urmărisem prea pătimaş pe cei doi adversari şi nu desfăşurarea jocului. Căci contrastul spiritual din ţinuta celor doi parteneri se arăta în decursul partidei tot mai plastic trupeşte. 

Celebra nuvela "Sah" a lui Stefan Zweig (5)

Doctorul B, se rezemă de spătarul deckchair-ului şi închise ochii un minut. Părea că se străduieşte să înăbuşe o amintire supărătoare. Din nou îi apăru în colţul stâng al gurii acel tremur ciudat pe care nu şi-l putea stăpâni. Apoi se ridică puţin în deckchair.

— Aşa, până la acest punct sper că v-am explicat totul destul de lămurit. Din păcate însă, nu sunt de loc sigur că am să vă pot arăta desluşit şi concret tot ce a urmat. Căci această nouă ocupaţie cerea o concentrare a creierului atât de absolută, încât era imposibil să te controlezi pe tine în acelaşi timp. V-am mai arătat că, după părerea mea, însăşi dorinţa de a juca şah împotriva ta e un nonsens. Dar chiar această absurditate ar fi prezentat o şansă minimă, dacă ai fi avut în faţa ta o tablă de şah reală, fiindcă tabla de şah, prin realitatea ei, îngăduie cât de cât o oarecare distanţă, o exteritorializare materială. În faţa unei table de şah adevărate, cu figuri adevărate, poţi intercala pauze de gândire, te poţi aşeza trupeşte când de o parte, când de cealaltă a mesei, încât să poţi considera situaţia când din punctul de vedere al negrului, când din cel al albului.