Carambolul pe gat

Cand am scris de biliard si de kegle, nu m-am gandit ca poate unii vor intelege ca e vorba de snooker si se vor mira: ce naiba sunt alea kegle? Ei bine, in vremea aia se juca biliard pe o masa fara buzunare. Fiecare jucator avea bila lui si exista si o a treia, rosie, numita carambol. In mijlocul mesei se puneau cinci bete, pe care noi le numeam kegle si fiecare valora cate doua puncte. Scopul era sa darami cat mai multe kegle si sa lovesti si carambolul - care valora si el patru puncte.Dar nu puteai sa le darami oricum, ci numai cu bila adversarului, pe care, de multe ori, nu o vedeai direct, pentru ca era ascunsa in spatele keglelor. In astfel de situatii, trebuia sa o gasesti lovind marginea mesei si calculand unghiul dupa care se va duce bila ca sa-si atinga tinta. Era ceva interesant, unii loveau inclusiv la 5 mante, ceea ce era deosebit de spectaculos.

Kegle

Ce p...la mea

Cred ca aveam vreo 15 ani si eram un furios. Asa, cam cum se vede in filmele englezesti de genul lui "Trainspotting". Jucam biliard la disco-barul din Furnica si ma credeam cel putin campion mondial. De fapt, luam bataie, dar mai castigam si eu din cand in cand. N-am ce sa mai comentez acum. Regula, acolo, era ca daca aveai chef de joc, trebuia sa cumperi o ora, doua sau cate aveai tu nevoie. Te duceai la tejghea, ii dadeai banii barmanului, el iti dadea tacul, bilele si keglele si apoi te duceai sa joci. Si jucai asa, dupa buget, pana te plictiseai. Cand aparea cate unu' doritor sa joace, se ducea la bar si intreba: "pana la cat are Baz?" I se zicea: "pana la 6". OK, daca-i convenea, lua el de la 6, daca nu, se carabanea in alta parte.

Mânji, alpinism, biliard și table

Din nou în dormitorul de la Hadâmbu. Nu m-am grăbit să ajung, am mers încet, am privit pe îndelete. Pe o poiană am văzut o alergare de mânji care ar fi meritat filmată. Și mi-am amintit o întâmplare petrecută în anii studenției. Am mers atunci, împreună cu mai mulți colegi, pe Gutâi, la o cabană fără cabanier. De fapt, cabanierul era jos, în Sighet și cine dorea, trecea pe la el, lua cheile și urca muntele. La cabană găseai tot ce aveai nevoie, lăsat în ordine de turiștii dinainte: farfurii, tacâmuri, zahăr, ulei, sare, chibrituri și multe altele. În jur, pustietate, dar lângă cabană, legați cu lanțuri pe niște sârme lungi, culisau trei câini ciobănești. Doi dintre ei erau prietenoși, însă al treilea, după cum ne spusese cabanierul, era foarte rău.