Mici intamplari cu animale (123)

Cînd se zguduie pămîntul la cutremur a fost des observată spaima animalelor de casă, spaimă care s-a manifestat prin comportări ciudate şi care au premers binişor cutremurului sim­ţit de oameni. Păcat că aceste observări au fost prea rar cu­prinse în scris, au circulat oral şi s-au pierdut în uitare. Profesorul universitar dr. V. S. din Cluj ne scria: Doctorul L. din Capitală avea o căţeluşă pe care o ţinea în casă. În noaptea marelui cutremur din 10 noiembrie 1940, la orele trei şi un sfert, doctorul e trezit din somn; căţeluşa urla, a sărit pe pat, a început să zgîrie uşa. Stăpînul i-a deschis-o, mirat şi indignat că a fost tulburat. Animalul a alergat pe scări în jos, dar îndată s-a întors dînd semne de mare nelinişte. Apoi iarăşi a năvălit pe scări pînă în stradă, urlînd sinistru. Intri­gat de aceste manifestări neobişnuite, doctorul şi-a luat degrabă pe el o haină şi a coborît în stradă ca să-şi caute cîinele. La cîteva minute după ce a ajuns afară s-a produs cutremurul.

Mici intamplari cu animale (35)

Cîine milos

Pînă cînd n-am văzut cu ochii mei, nu-mi venea să-i cred pe prietenul meu, inginerul silvic. I-a fost uşor să-mi dovedească că nici de data aceasta n-a născocit nimic; m-a invitat să fiu martor al scenei. Am mers, şi nu o singură dată, fiindcă ceea ce vedeam era într-adevăr vrednic de văzut.

Inginerul, ieşit la pensie, locuia la marginea oraşului, în­tr-o casă din mijlocul unei livezi mari. Avea un cîine — pro­babil corcitură între foxterier sîrmos şi bursucar — scund, lung în trup, cu părul ţepos, alb pătat cu negru. Şi gras, mai gras decît s-ar fi cuvenit sa fie. Ii mergea bine, era alintat, în strachina lui ajungeau din belşug resturi bune de la bucătărie şi de pe masă. Era şi vrednic : păzea casa, păzea de ulii oră­tăniile din curte, îşi însoţea — legat de lesă — pînă în oraş şi înapoi stăpînul, care avea vederea foarte slabă şi pe care aproape că îl conducea.

Mici intamplari cu animale (34)

O prietenie originală

Cîţiva vînători din Sibiu se întorceau într-o dimineaţă de iulie de la o pîndă de căpriori. Ajungînd în apropierea comu­nei Amnas, în hotarul căreia vînaseră, în mijlocul drumului, la o distanţa ca de trei sute de metri, văd ceva cu adevărat de necrezut. Poate distanţa e prea mare şi se înşală. Se apropie, ajung pînă la o sută de metri, ajung şi mai aproape. Acum nu mai putea fi înşelare. Se juca o vulpe cu un cîine. Vulpea, deplin crescută, cîinele, alb, cu ceva mai mic decît ea. Da, era joacă în toată legea. Alergau unul după celălalt, se ajungeau, se tăvă­leau în ţărîna drumului, săreau unul în jurul celuilalt, se hîrjo­neau, se prindeau cu gura fără să-şi facă vreun rău, evident în joacă.

Gradele schimbării

Am găsit o metodă de a-ți rezolva problemele cu calm, elegant și aproape definitiv. Metoda s-ar putea descrie așa: „crează-ți spațiul strict necesar și nimic mai mult”. Iată un exemplu. Să presupunem că ai în bucătărie o masă plină ochi cu tot felul de lucruri: coji de mere, farfurii murdare, flori uscate, șervețele folosite, lumânări, fructe semi-putrezite, pungi, tigăi, cărți etc. Pe masa aia nu mai poți să arunci un ac, iar ție îți e foame. Să presupunem că dispui de o baghetă pe care vrei s-o tai în două pe lung, să ungi una din jumătăți cu unt, să așezi pe unt niște felii de salam Sinaia, apoi să lipești cele două jumătăți și să te pui pe înfulecat.

Un câine fraier

Dau ăștia la televizor cât e ziua de lungă cazul unui câine japonez care stă de două luni într-o stație de autobuz și îți așteaptă stăpânul. L-am vazut și eu, e drăguț, flocos, are o privire inteligentă. Mai mult: stă să-l maângâi, primește mâncare de la oricine, dar nu se clintește din loc. La venirea în stație a oricărui autobuz, tresare, probabil în speranța că îi va sosi stăpânul care l-a abandonat.