Mici intamplari cu animale (118)

Focul a fost din străfunduri de veacuri prietenul bun al omu­lui, şi prieten nepreţuit i-a rămas. Printre binefacerile lui se nu­măra şi aceea că ferea aşezările oamenilor de fiarele mari, care primejduiau viaţa şi avutul puţin al celor ce n-aveau arme de înfruntare bune. Pînă azi, păcurarii aprind şi la noi focuri în jurul turmei adunate la stînă pentru înnoptat, ca să mai oprească urşii şi lupii, iar drumeţii întîrziaţi, dacă văd lupi, în frica lor aprind făclii sau ce au la îndemînă. Se pare însă că fiarele noastre mari s-au cam obişnuit cu focul şi au înţeles că ve­trele pe care le aprind oamenii sînt cu primejdie numai din pricina celor ce le-au stîrnit şi le stau prin apropiere. Ar do­vedi lucrul acesta, care desigur nu e general, şi cîteva întîmplări trăite.

Romanul biledean

Chestia cu oaia ungureasca nu e nimic fata de chestia cu focul romanesc. De fapt ce s-a intamplat acolo? Simplu: un roman din Romania Profunda a dat foc la miriste. Chestia asta se intampla an de an. Asadar, ar zice unii, nici nu merita scris despre ea. Adevarat: eu nu scriu despre asta, eu pun poze. Locul? Biled. Uite:

Ceata si focul

Cu Maria la Brebu Nou. Am ajuns aseara dupa un drum de patru ore. Am prins o ceata atat de deasa, incat la un moment dat nu am mai vazut drumul. Am scapat cu bine, dupa cum se vede. Maria a stat cumva ca pe ace, am simtit-o. Imi punea mereu intrebari despre fiintele padurii, am tot discutat despre ce ar face ea daca ar trebui sa ramana peste noapte acolo. Mi-a cerut chiar sa sting luminile complet, ceea ce am si facut (dupa ce am oprit masina, evident) si dupa numai cateva secunde a strigat "aprinde luminile, tata!".

Soba lui Pol