Se afișează postările cu eticheta iepuri. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta iepuri. Afișați toate postările

duminică, 3 februarie 2013

Mici intamplari cu animale (133)

Casa ţărănească era de om sărac: la marginea satului, scundă, îmbătrînită. Deasupra streşinii s-au mîncat şindrilele de vechime, într-un loc s-a deschis spărtură ca de o palmă bună. Toamna omul şi-a adunat porumbul, ştiuleţii i-a întins în pod, ca să se mai usuce, strujenii i-a îngrămădit, rezemîndu-i de streaşina casei.


miercuri, 30 ianuarie 2013

Mici intamplari cu animale (132)

Casa omului era la marginea satului, fără gard înspre lanu­rile de păpuşoi şi de grîne. Lipită tocmai de casă avea o stupină, cu cîteva coşniţe înşirate pe poliţă. Toamna tîrziu, după cîte o ploaie, gospodarul a tot observat prin curte urme ciudate, prin faţa casei, prin faţa stupinei. Pagubă nu se vedea nici pe la stupi şi nici pe la coteţul păsărilor de curte: omul nu şi-a mai bătut capul. Dar după ce a căzut prima zăpadă şi urmele erau lămurite, a recunoscut că-s de iepure. Şi, ciudat, se frîn­geau deodată în faţa stupinei, depărtişor. De aici iepurele se avînta în salt lung undeva, aşa cum face cînd sare în covru. Să stea aici iepure? Caută din ochi, şi iată că-l zăreşte tupilat între doi stupi. Se ghemuia înfundîndu-şi capul între umeri, ca să se facă mic, şi holba ochii către om. Acesta merge în casă, ia puşca, se întoarce — iepurele tot acolo. Dă cu un bulgăr, şi abia atunci sare urecheatul din culcuşul lui înalt, ca să se dea, bietul, peste cap.


vineri, 18 ianuarie 2013

Mici intamplari cu animale (128)


În aceste locuri golite, pesemne căldicele în bătaia soarelui, îşi făceau iepurii bucuros covrurile. Era zăpadă de un lat de mînă. Am luat marginea de jos a viilor şi aveam nădejde să văd de aici iepure chiar în culcuş. Am să-l apropii, şi cînd sare îl plesnesc"; era planul care reuşise altă dată. Deci un fel de vînătoare la ochi, la care nu poate să lipsească un binoclu bun. Înaintez pe liziera viilor, mă opresc din loc în loc şi, cu ochii liberi sau cu binoclul, caut după iepuri la soare. După ce ai obişnuinţa, nu-i greu să-i descoperi în asemenea locuri. Stau în covru totdeauna cu capul spre vale şi cu spatele îndesat în deal, ca în lojă.


sâmbătă, 24 noiembrie 2012

Mici intamplari cu animale (115)



Iepurele nu prea bea apă, hrana lui mustoasă conţine destulă umezeală ca să nu trebuiască să se şi adape. Dar frică de apă n-are şi mai e şi un înotător bun, cum nu s-ar crede. De cîteva ori am văzut iepure înotînd voiniceşte.
După cîteva zile de zăpadă şi de frig a venit moină; s-a topit deodată omătul mult, aproape tot. O vînă de apă care se trăgea pe sub o coastă însorită se umflase, lată de vreo două­zeci de metri şi destul de adîncă. Căutam iepuri pe coasta aceea. A sărit unul, am tras, l-am scăpat. În loc să plece pe coastă înainte, o ia de-a dreptul la vale, ajunge la apă şi, fără să se mai socotească, sare în ea şi o traversează înotînd. Dar ce înot comic! Pe lîngă faptul că lucrează sub apă cu picioa­rele, dă din urechi înainte şi înapoi, de parcă ar vîsli şi cu ele. A trecut repede apa şi şi-a luat tălpăşiţa, dincolo. Nici nu s-a scuturat, cel puţin cît timp l-am putut urmări cu ochii. 


marți, 11 septembrie 2012

Mici intamplari cu animale (81)

Puricii iepurilor

Vînătorii tineri, fără experienţă, de obicei păţesc un lucru neplăcut după ce îşi împuşcă vulpea. Încîntaţi că au avut parte de aşa succes, aşază degrabă în raniţă vulpea sau pielea de vulpe şi abia aşteaptă să se plimbe spre casă pe străzile ora­şului, cu coada vulpii scoasă la vedere. În curînd îi vezi pe aceşti vînători tineri făcînd gesturi ciudate. Mişcă din umeri, se scarpină în dreapta, se scarpină în stînga, dar mai ales dau cu mîinile pe după cap. Într-un tîrziu observă că s-au umplut de purici. Cîţi purici roşii a avut vulpea (şi a avut din belşug), toţi s-au mutat dincoace. Au fugit de pe trupul care se răcea şi au dat de bine.



joi, 29 martie 2012

Mici intamplari cu animale (24)

Vecinul meu avea în dosul casei o livadă cu fel de fel de poame alese. Era acolo şi un păr bătrîn, care spre toamnă cocea nişte fructe galbene ca aurul, mai dulci ca mierea şi cu un parfum deosebit de delicat. Perele acestea erau deliciul oame­nilor, dar şi al graurilor.
Omul nu putea sta toată ziua să hîşîiască de la pere păsările, aşa că într-o vară a făcut o sperietoare. A umplut cu paie nişte pan­taloni vechi, un veston, a trecut prin mîneci o bîtă ca să stea mînecile răstignite, a găsit pe undeva şi o căciulă spartă, a pus-o în capul chipului de om şi i-a cusut-o acolo, ţuguiată. Apoi a suit momîia în păr şi a priponit-o bine.


După mine!