Mici intamplari cu animale (206)

Lupi turbaţi

Lupilor le este frică de om. Chiar în haită să fie, chiar iarna, flămînziţi, nu îndrăznesc să atace om. Cu toate poveştile im­presionante, cu toată groaza pe care o au oamenii care călă­toresc pe jos sau cu sania iarna în regiunile cu lupi, acesta-i adevărul. Şi totuşi se înregistrează atacuri reale ale unor lupi asupra omului teafăr, viu. Totdeauna este însă vorba despre un lup singuratic, nu în haită — lup turbat, care atacă, sfîşie, dar nici nu se gîndeşte să omoare şi să mănînce, ci pleacă mai departe în nebunia lui provocată de turbare. Ca şi cîinii atinşi de rabie, într-un anumit stadiu al bolii, lupul turbat porneşte în hoi­năreală nebună, atacă şi muşcă tot ce-i vine în cale — ani­male, oameni. Adeseori un singur lup turbat face ravagii. Intîmplări de felul acesta sunt multe şi certe. Iată cîteva. 

 

Mici intamplari cu animale (188)

Bordeiul de pîndă era săpat în prăbuşirea unei rîpe. Bordei bun: doi oameni încăpeau pe laviţă, uşa îngustă abia se ză­rea dintre brădui, fereastra din ea era numai cît să poţi vedea şi în dreapta şi în stînga, dacă îţi apropiai bine ochii de geam. Bîrlog în pămînt, în care poţi răzbi ceasurile de noapte cînd gerul are colţii mai răi. Sub rîpă curgea rîul, iar pe malul de dincolo, la distanţă de împuşcătură bună, locul de hoit. Din bătrîni se ştia că pe acolo-i trecere de lupi bună. Işi aveau şi ei calea învăţată de la bătrînii lor şi se ţineau de ea din neam în neam, uitînd parcă de cei a căror cale s-a frînt aici cîteodată.

Mici intamplari cu animale (187)

Rudi, paznicul de la cabana Prigoana din Munţii Sebeşului, era un îndîrjit prigonitor al lupilor, care decimau cerbii şi căprioarele date în grija lui. Foc de armă, capcane, otravă — pe toate le punea în lucrare pentru a mai rări numărul acestor fiare nesăturate. Cu toată pornirea pe care o avea împotriva lupilor, uneori vorbea despre ei şi cu milă, gîndindu-se la ceea ce pătimesc cînd sunt prinşi în fier sau chinuiţi de otravă.

Adevăraţii stăpâni ai Germaniei

Cobor în bucătărie, încă puţin buimac după somnul cam scurt. Cadavrul e acolo - mai precis ceea ce a mai rămas din el după ce aseară l-am rupt în bucăţi şi l-am mâncat. Văd doar câteva ciolane, nişte resturi de piele, cuşca pieptului cu coastele aproape complet descărnate şi mă gândesc „ah, ce bunătate de oase, ce resturi apetisante, cum le-ar mai fi mâncat el Rax, în iarba curţii de la Sinaia”. Aici însă, toate sunt cu susu-n jos. Am doi câini care n-au voie să mănânce oase, ci doar anumite grăunțe pentru vârsta fiecăruia, care conţin minerale şi vitamine în proporţii stabilite ştiinţific şi care, mare atenţie, sunt de la o anumită firmă şi nu de la alta. Mă uit peste gard - nu văd niciun câine comunitar, niciun dulău cu cicatrici pe bot, dar cu ochii blânzi şi înfometaţi. Nu găseşti aşa ceva oricât ai umbla. Departe, în zare, se zăreşte liziera pădurii din marele parc hanovrez prin care aleargă nemţii ca turbaţi, întru păstrarea condiţiei fizice şi a sănătăţii. Mă gândesc că nici acolo nu e în ordine - oricât ai umbla printre arbori şi tufe, nu vei întâlni fiinţele fără de care pădurea, pentru mine, nu mai e pădure: un lup hămesit, un urs, o vulpe costelivă. Nimic, doar păsări legănate, cu tălpi portocalii.

Mici intamplari cu animale (64)

Lupii intre ei

Stînd odată în soarele scăzut de octombrie pe prispa caba­nei de la Gotu, bătrînul meu prieten, paznicul Toma, mi-a vestit întîmplări cu lupi care s-au mîncat între ei. Îmi amintesc două.

Prin decembrie, Moş Toma îşi revizuia într-o dimineaţă şirul de capcane puse pentru jderi. A dat de o ştire pe care i-au spus-o lămurit urmele de pe zăpadă: lupii au gonit un cerb. După urme, cerbul era unul voinic — lupii erau trei, mari şi ei. A luat pîrtia goanei, a dus-o pînă departe, fiind sigur că va găsi resturile din trupul sfîşiat al cerbului. Într-un loc - semnele luptei: zăpada călcată pe o întindere mare, mulţime de urme, şi de cerb şi de lupi. Cerbul a fost ajuns şi a făcut faţă. Picături de sînge roşeau pe zăpadă. Aici n-a fost biruit cerbul, iată, i s-a desprins urma şi s-a întins în altă goană. Dar lupii care îl goneau erau numai doi. 

Mici intamplari cu animale (63)

Un inginer silvic relatează :

Pe cînd eram şeful ocolului silvic Liriza, într-o zi de toamnă tîrzie am ieşit la larg cu gîndul să ademenesc vreo vulpe, imi­tînd vaierul de iepure. La un punct numit Văratici s-a ivit o vulpe pe marginea unei spălături de apă. Probabil că a auzit glasul ademenitor, astfel că a pornit degrabă spre mine. Mi s-a părut ciudat că, deşi avea în gură ceva, totuşi mai rîv­nea şi la iepurele presupus. Credeam că duce o găină. Cînd a ajuns însă la vreo sută de metri s-a răzgîndit şi, în loc să se mai apropie, s-a întors deodată şi s-a îndepărtat. Cam dezamă­git, a trebuit să trag cu glonţ: la aşa distanţă alicele n-ar mai fi avut nici o putere. Schimb drillingul pe ţeava de glonţ. Ochesc cu grijă. Vulpea plesnită a făcut un salt în aer, a căzut, s-a zvîrcolit pe jos, apoi a prins picioare şi a dispărut în spălătura de apă adîncă. Merg să caut. La locul împuşcăturii zăpadă răscolită, urme de sînge şi... un cap de vulpe retezat de la gît. Deci ceea ce ducea în gură vulpea: un cap de vulpe mai vechi - se vedea că a fost de curînd desprins de trup. Vulpea mea, pe care am găsit-o apoi, îl ducea ca să-l roadă în tihnă undeva mai la fereală. Vulpe pe vulpe.

Într-o altă iarnă, pe zăpadă bună, am pus hoitul unui purcel otrăvit cu stricnină, gîndindu-mă la lupi. Am controlat zi de zi, fără să găsesc victimă. Într-o dimineaţă apoi, cînd lîngă restul purcelului am aflat cozile şi ciolanele a patru vulpi si încă una mîncată pe jumătate. În jur, zăpada bătucită şi o mulţime de urme de vulpe, fără să fie o singură urmă de luptă. Alte surori, venite mai tîrziu, au aflat vulpile moarte de stricnină şi s-au ospătat din ele, fără niciun... sentiment de solidaritate de neam.

Într-o altă iarnă am găsit cadavrul unei ciute moartă de vreo boală, fiindcă nu era sfîşiată de lupi sau de rîs. Prilejul era bun: am otrăvit hoitul. După două nopţi am găsit alături doi lupi morţi de stricnină. Eram însoţit de un paznic bătrîn. M-a sfătuit să jupoi lupii acolo şi să le lăsăm stîrvurile lîngă cel al ciutei. Aşa am făcut. În dimineaţa următoare, controlînd, am văzut că au venit alţi lupi, dar nici nu s-au atins de hoitul ciutei, ci şi-au mîncat pînă la oase semenii lor jupuiţi.

Iarna, hămesiţi, lupii îsi mănîncă tovarăşii răniţi de vreo boală sau în bătăile dintre ei. Credeam că o fac numai împinşi fiind de foame. Dar iată că au preferat carnea de lup celei de ciută.

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor

Mici intamplari cu animale (51)

Lupi omorîţi de cerbi

Întîlnirile dintre lupi şi cerbi, de cele mai multe ori, în­seamnă moartea cerbului şi mai ales a ciutei atacate. Se în­tîmplă însă şi altfel. Iată cazuri în care lupul a tras scurta.

Paznicul raportează :

Pe o coastă din apropierea rîului Bistriţa, cam la treizeci-patruzeci de paşi de la marginea apei, am găsit, spre primă­vară, un lup omorît. Era într-o stare jalnică. Părui îi era cu totul năclăit de lut şi nisip, pe trup avea mai multe răni de împunsături, una dintre acestea îi străpungea gîtul dintr-o parte în cealaltă. Nu încăpea nici o îndoială că rănile erau provocate de loviturile coarnelor de cerb.

Mici intamplari cu animale (45)

Planul lupilor

Prin iunie pescuiam la păstrăvi pe valea Ierii, între „colţi", unde apa e mai vijelioasă. Cu mine era Petrea, paznicul, pe umăr cu arma încărcată cu alice mărunte. Fără veste auzim deasupra noastră aruncîndu-se ceva în rîu. Întoarcem ochii într-acolo şi mare ne-a fost mirarea cînd am văzut în mijlocul apei un căprior, prins de şuvoiul repede, întors în sus cînd cu capul, cînd cu picioarele. Îl apucă unda, îl izbeşte de bolovani şi-l aduce către noi. Deodată Petrea îşi smuci din spate arma şi trase în ceva în coasta prăpăstioasă din faţa noastră. Văd răsturnîndu-se şi dispărînd apoi în tufărie un lup zdravăn. Deasupra lui sare altul, ca peste o clipă să ni se trădeze şi al treilea — acesta dincoace de rîu — prin zgomotul săriturilor cu care au luat-o la vale.

În faţa noastră se sfîrşise o tragedie. Cine ştie de unde go­neau lupii pe bietul căprior, întinşi în linie, ca gonaşii — adu­cîndu-l tot mai aproape de rîu, de pierzare. Strîmtorat, ţapul a sărit în apă, ca să o treacă dincolo, unde nu ştia că-l aş­teaptă alţi lupi. Pornim degrabă pe rîu la vale, ca să vedem ce s-a ales de căprior şi îl ajungem. Izbit de bolovani şi de stîn­cile de pe margine, nici nu mai încerca să lupte cu apa. îl ducea în voia ei. Îi văd un picior frînt din spată şi îl rog pe Petrea să-l scape de chin cu o mînă de alice, de la cinci paşi. Pe urma lupului rănit am putut merge puţin, cît am găsit picături de sînge; nu l-am găsit.

De remarcat în această întîmplare este planul viclean al lupilor, dintre care unii au trecut din bună vreme pe undeva rîul, ca să aştepte acolo prada, despre care ştiau că va încerca scăparea trecînd apa, aşa cum obişnuiesc să facă cerbii şi că­prioarele gonite de ei.
Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor

Mici intamplari cu animale (44)

Urletul lupilor

Urletul lupilor în haită impresionează şi pe un om, pentru care el nu înseamnă şi nu prevesteşte nicio primejdie. Poate să fie o rămăşiţă a instinctului ancestral, de pe vremuri cînd, pentru primitivul slab înarmat si rău protejat de adăposturile lui, lupii de fapt erau o primejdie. Nu este frică ceea ce te cuprinde cînd auzi concertul sinistru, ci o nelinişte greu de suportat şi simţi o uşurare cînd s-a sfîrşit.

În sălbătăciuni, urletul lupilor, chiar din depărtare, tre­zeşte o adevărată groază. Am văzut odată semnele acestei groaze.

Era o înserare blîndă în sfîrşit de vară. Din pătulul înalt mă delectam cu jocurile de dragoste ale unei perechi: căprioară suavă şi ţap sfătos, ce alergau prin tăietura tînără, făcînd cercuri în jurul cîte unui buchet de brădui. Mireasa ademenea şi se ferea, ca apoi să îndemne iară, cochetă; căpriorul o urmărea nerăbdător. Uneori se opreau puţin şi ciuguleau din ultimele flori liliachii din vîrful lujerilor de bisacăn. Locul era ferit din calea oamenilor, primejdie nu se arăta de nicăieri, perechea era stăpînită de dulcea poruncă a speciei. Carabina mea stătea uitată, rezemată de balustrada pătulului.