Se afișează postările cu eticheta pompieri. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta pompieri. Afișați toate postările

sâmbătă, 3 februarie 2018

Dumnezeu este de modă veche

O întâmplare recentă, de tot hazul pentru unii, arată că deși popii s-au adaptat vremurilor moderne, în sensul că utilizează telefoane mobile, computere, carduri bancare, călătoresc cu mașini de lux etc, Dumnezeu a rămas de modă veche, astfel că apelează la metodele descrise ]n Biblie când vine vorba de intervenit în situații dramatice și dat lecții de viață. Dar iată despre ce este vorba.


duminică, 14 octombrie 2012

Prin hublou

Oare nu este cu adevărat uimitor că fiecare casă în care am trăit este vie în amintirea mea, de parcă aș locui în continuare acolo și, dacă aș vrea, tot ce aș avea de făcut ar fi să scot cheia din buzunar și să intru așa cum am făcut-o de atâtea mii de ori? Știu și acum fiecare ungher din apartamentul unde am stat cu toții, pe strada Carpați, înghesuiți în două camere: mama, tata, Babaca și cu mine. E suficient să închid ochii și să-mi imaginez că parcurg, ca într-un joc pe computer, spațiile care pe atunci mi se păreau uriașe, ca să văd fiecare obiect așezat acolo unde l-am lăsat: rafturile încropite de Babaca în „vestiar”, farfuriile cu motive țărănești puse de tata pe pereții sufrageriei, covorul cu modele albăstrii și franjuri care trebuiau să fie mereu curățate și pieptănate...


luni, 1 octombrie 2012

Un băiat de nota zece: Severică.

Îmi amintesc din când în când, cu plăcere, de un băiat din Sinaia al cărui nume nu cred că l-am ştiut vreodată, dar pe care îl strigam Severică. Era mai mare ca mine cu câţiva ani - la un moment dat eu eram printr-a zecea şi el deja se angajase - lucra la Ocolul Silvic. Când ne-am cunoscut, eu locuiam pe strada Pompieri şi el undeva spre Gura Pădurii. Ne întâlneam în staţia de autobuz şi mergeam împreună către centru. De multe ori, când mă întorceam acasă pedestru, se întâmpla să apară şi el, aşa că mergeam împreună şi discutam câte-n luna şi-n stele. Două lucruri pe care nu le-am uitat niciodată mi-a spus Severică. Primul, atunci când mi-a povestit un episod destul de trist din viaţa lui de elev  - cred că era vorba de faptul că un profesor îl tratase ca pe un om de nimic, îl jignise, nu reţin exact şi nici n-are prea mare importanță. „Să mi se-ntâmple asta tocmai mie, care sunt buricul pământului...” mi-a zis el cu amărăciune. Era o amărăciune simulată, desigur - în momentele alea Severică exprima o filosofie de viaţă sub aparenţa unei glume care te îndemna, desigur, la meditaţie.


marți, 8 mai 2012

Glasvandul

In anii 50’, tata, sosit la Sinaia cu gândul să înceapă o viată nouă ca tânăr medic ftiziolog, primise o locuinţă în imensa vilă din strada Carpaţi, confiscată de comunişti de la familia Cârstea. Pe vremea aceea, fiecare persoană avea dreptul la un anumit număr maxim de metri pătraţi în care să locuiască. O familie formată din doi oameni, nu ar fi putut primi apartamentul acela, aşa că tata a aranjat să o aducă şi pe Babaca din satul ei uitat de lume. Ea ar fi preferat să meargă la Constanţa, la fiul cel mic, Emil, dar, ca să-l ajute pe tata, a acceptat clima dură de la munte. Mama, la rândul ei, avea ditamai casa pe strada Pompieri, unde locuiau părinţii ei, dar, ca orice tânără soţie, a decis să se mute împreună cu alesul inimii. 



luni, 2 aprilie 2012

Ziua focului

Ziceam aseara ca dupa incendiul de miriste pe care l-am fotografiat la Biled, au urmat intamplari interesante, chestii din alea care se intampla odata in viata. Iata cum au decurs lucrurile. Am ajuns acasa, am dat cep unui Jack Daniel's, apoi m-am apucat sa caut versurile excelentei piese intitulate "De la sate". O piesa pe care o ascult din cand in cand, pentru versuri - care mi se par geniale. De ce oare mi se par geniale? Cred ca din cauza ca zugravesc perfect satul romanesc actual. O sa le urc si pe ele in urmatorul meu post. 



joi, 22 martie 2012

Schimbari tot mai mari

Comentam deunazi cu Maria pe marginea schimbarilor din viata mea. Si am descoperit niste lucruri interesante.
In copilarie, am inceput prin a schimba locuinta: de pe strada Carpati m-am mutat pe Pompieri, apoi pe Calea Codrului. In adolescenta am schimbat orasul: student fiind, m-am mutat la Bucuresti. Cand am terminat am revenit la Sinaia. Mai tarziu, l-am schimbat din nou: m-am mutat la Timisoara.
Acum, iata, am schimbat tara. Ce mai ramane? Maria zice ca poate schimbam si continentul. Dar dupa aia, intr-adevar, nu mai ramane de schimbat decat lumea - adica sa ma duc pe lumea cealalta. 
Cat despre Maria, ea cred ca o sa aiba sansa de a prinde vremuri in care oamenii vor putea sa schimbe, la alegere si planeta.


luni, 30 ianuarie 2012

Privirea

Cred că aveam vreo 12 - 13 ani când mama și tata s-au despărțit. Dar numai în fapt, de divorțat n-au divorțat niciodată. După mulți ani, mama avea să-mi spună că au rămas căsătoriți ca să nu am eu probleme la școală ori la facultate. 


marți, 13 septembrie 2011

Niste racnete divine

Cum spuneam, din balconul casei vedeam tot ce se petrece peste drum, in curtea unitatii de pompieri. Si intr-o zi, cand erau acolo multi soldati care se plictiseau, mi-a venit o idee de care si astazi ma mir. Aveam o pusculita plina cu monede de 5 bani. Cred ca erau pe putin o suta de monede, pe care le strangeam asa, din inertie. Am deschis usa balconului si am aruncat spre pompieri o moneda, care a cazut pe asfaltul curtii. Au auzit ei zgomotul, dar nu au realizat despre ce e vorba. Am mai aruncat o moneda, apoi inca una, pana cand careva si-a dat seama despre ce este vorba. Si atunci a inceput spectacolul: vreo zece pompieri au inceput sa se napusteasca, precipitandu-se sa culeaga monedele. Chiar daca eu stateam ascuns si aruncam din casa micile fise, si-au dat repede seama de unde vin, asa ca s-au orientat catre balcon si asteptau cu gaturile intinse sa zboare urmatoarea moneda. De vazut, nu reuseau s-o vada in aer, insa cand cadea, incepea o adevarata batalie. Parca erau niste rugbisti imbrancindu-se sa apuce balonul. Alergau, se impiedicau, alunecau, le zburau bonetele, uneori cand doi sau trei ajungeau in preajma monedei si incercau sa o ridice, venea un altul in viteza si intra cu umarul in ei, facandu-i sa se prabuseasca. Uite-asa m-am distrat eu vreo jumatate de ora, pana cand monedele s-au terminat. Si abia atunci a venit partea frumoasa. Vazand ca nu mai soseste nicio moneda, pompierii au inceput sa arunce cu pietre catre balconul meu. Din fericire, nu aveau la dispozitie decat pietricele, care nu ajungeau pana la mine, dar am vazut cum unul dintre ei sa duce si incepe sa scurme intr-un mal de pamant, probabil cautand niste bolovani. 
Nu stiu ce s-ar fi intamplat daca nu aparea capitanul, care a inceput sa racneasca la ei si i-a trimis de-acolo. Oh, ce sunete divine mi s-au parut racnetele alea...


Aruncarea furtunului

Dacă stau şi mă gândesc, de-a lungul vieţii am avut destul de mult de-a face cu pompierii. Soția mea, Luminița, locuise înainte de facultate la Călărași, pe strada Pompieri. Eu locuisem, în copilărie, pe o stradă cu același nume. Casa de pe Calea Codrului, în care am locuit mai târziu, a luat foc și pompierii au turnat în ea tone de apă care au distrus mobile, cărți etc. Dar cele mai frumoase amintiri vin din anii 70, când stăteam în Sinaia, pe strada Pompieri. Peste drum de casă, era cazarma şi mă uitam, din balcon, la tot ce făceau acolo stingătorii de incendii, care pe vremea aia erau militari. Dimineaţa era adunare generală. Stăteau toţi aliniaţi frumos şi un căpitan - aşa credeam eu, pentru că citisem o carte numită Căpitanul Casse-Cou, citea ceva dintr-un catastif, pe un ton oarecum scăzut şi cu viteză maximă, aşa încât nu înţelegeam nimic din ce spune. Auzeam doar un fel de bâzâit monoton, care însă, din timp în timp, era întrerupt de câte un răcnet scos de unul din pompierii aliniaţi. Răcnetul ăla a fost şi el multă vreme neinteligibil pentru mine, până când, într-o zi, am avut o revelaţie: căpitanul citea din catastif nişte sarcini, pe care, la sfârşit, le atribuia unui pompier.
Furtun de pompieri din anii 70



După mine!