Moara părăsită
Mă trezii ca dintr-un vis; asfinţitul parcă-mi strecurase o taină
mare în suflet. Ridicai sabia, care căzuse de-a lungul piciorului, întorsei
capul spre oamenii mei, care aşteptau tăcuţi şi foarte liniştiţi, şi şoptii:
—
Înainte!
Caii
se urniră şi pornirăm la pas.
Malurile pîrăului prin
preajma căruia ne strecuram erau pline de verdeaţă bogată; ici-colo sălcii cu frunzele
pălite atîrnau nemişcate deasupra ciuruirilor de unde. La o cotitură, o raţă
sălbatică bătu apa cu aripile, măcăi aspru, se repezi în sus şi se îndreptă ca
o săgeată spre asfinţit. Liniştea adîncă se întinse iar, fumegarea înserării se
făcea din ce în ce mai deasă.
