Se afișează postările cu eticheta tata. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta tata. Afișați toate postările

duminică, 9 februarie 2014

joi, 31 octombrie 2013

O poezie care a venit pe cand intindeam mana sa iau o gutuie

O spaima
Ingerul travestit in demon
semanand cu un demon travestit in inger
a intins brusc mana catre inima mea.

Tata, tu esti acolo, ai state vechi, il cunosti.
Pune o vorba buna, aranjeaza lucrurile,
Te rog, nu-l lasa sa ma ia!  

Mama, tu care viata fara sa clipesti ti-ai fi dat
pentru copilul tau, Dumnezeul tau
da-ti moartea la schimb pentru mine, te rog, nu mai astepta!

Ingerul rau, semanand cu un demon bun
si-a intins aripa cu miros de pucioasa catre sufletul meu.
Oh, cine din lumea aceasta sau din cealalta
mai poate face pentru mine ceva?

vineri, 18 octombrie 2013

Niste poze aparute din adancuri

Maine foarte devreme plec spre Timisoara, drept pentru care in seara asta a trebuit sa-mi fac, cum se zice, bagajul. Cautand eu anumite hartii de care am nevoie, am dat peste o cutie de lemn, destul de mica, plina cu tot felul de lucrusoare din alea care starnesc nostalgia - poze, scrisorele, insigne etc. Printre ele, un mic album fotografic, cu copertele imbracate intr-un material asemanator cu panza de sac, dar avand o tesatura cu mult mai fina. Lipit pe el, un ciobanas facut din placaj si vopsit, cam cum erau diversele figurine pe care le decupam la traforaj pe cand eram pionier. Inauntru.....


sâmbătă, 20 iulie 2013

Buzunarul interior

20.07.2013, ora 6:05 dimineață. Azi plecăm către Hanovra, despărțindu-ne de mare pentru cel puțin un an. Mi-am făcut cafeaua și am deschis laptopul, ca de obicei când ies din somn. Am intrat pe un site cu știri. Pe burtieră, un titlu mare: „Nae Nicolae este condus astăzi pe ultimul drum”. Nae Nicolae... Nae Nicolae... Ah! Gata, știu! Este cel spulberat de tren, omul care juca table cu Becali pe 10.000 de euro linia. Am pornit sonorul la un nivel suficient ca să aud ce se spune și insuficient ca să trezească fetele. O voce tocmai povestea că la reședința lui Nae Nicolae au apărut foarte mulți cerșetori, oarecum organizați. „Ce procesiune grotescă” mi-am spus și am oprit sunetul. Apoi mi-am adus aminte de înmormântarea lui tata, din 1987.


sâmbătă, 29 iunie 2013

Eternizarea

In 1965, cand ma aflam in al cincilea an de viata, a binevoit sa treaca la cele vesnice tovarasul Gheorghe Gheorghiu-Dej. Si acum, cand ma gandesc la acest lucru, il vad pe tata stand in fata radioului care anunta stirea si ascultand cu mare atentie. Habar n-avea el, saracul, ce urma sa vina si prin ce avea sa treaca. Pentru ca dupa Dej, puterea a fost preluata de Ceausescu Nicolae, care nu i-a mai dat drumul pana ce nu l-au impuscat ai lui, dupa aproape 25 de ani de tiranie.


miercuri, 8 mai 2013

Egoistul Beligan

Sincer sa fiu, prin decembrie, cand am vazut marea de urari si declaratii adresate lui Radu Beligan cu ocazia implinirii varstei de 94 de ani si cand am aflat ca omul inca mai joaca, am fost uimit. Sa te mai sui pe scena la varsta asta matusalemica nu-i putin lucru. Ar vrea oricine sa fie in putere la 94 de ani, ma gandesc.
Recent insa, mi-a spus cineva ca s-a dus sa vada Egoistul lui Jean Anouilh la National, cu Radu Beligan in rolul principal. Si ce mi-a fost dat sa aflu? Maestrul joaca stand in permanenta asezat pe un scaun cu rotile. Atunci cand rolul ii cere sa se deplaseze in cealalta parte a scenei, se sting luminile, iar din culise apar niste baieti care, pe intuneric, imping scaunul in care se afla maestrul pana acolo unde trebuie, apoi se retrag. Se aprind luminile si piesa continua. Imi zicea persoana respectiva ca spre final nici nu s-au mai stins luminile si toata sala a asistat la deplasarea maestrului prin impingere.


duminică, 28 aprilie 2013

Cum am devenit hot de biciclete (10)

Nu mai ştiu câţi ani aveam când mama şi tata s-au despărţit, dar cred că era prin 72-73. S-au despărţit doar în fapt, în acte figurau în continuare ca soţ şi soţie. Mai târziu, mama avea să-mi spună că a făcut aşa pentru ca eu să fiu protejat, altfel aş fi avut, poate, necazuri la şcoală şi la facultate – asta pentru că nu era în regulă, în acele vremuri, să vii dintr-o aşa-numită „familie dezorganizată”. Părinţii mei, divorţând, ar fi dat naştere unei astfel de familii. Aşa că au ales dezorganizarea în fapt, pentru că nu asta conta, ci hârtiile, pe care figurau în continuare ca soţ şi soţie.


marți, 2 aprilie 2013

Cum am devenit hot de biciclete (9)

Conflictul dintre tata şi Ponor era mai vechi decât mine. Incă din anii 50, tata, sosit la Sinaia ca tânăr medic stagiar, primise o locuinţă în imensa vilă din strada Carpaţi, confiscată de comunişti de la familia medicului Casei Regale, Cârstea. Pe vremea aceea, fiecare persoană avea dreptul la un anumit număr maxim de metri pătraţi în care să locuiască. O familie formată din doi oameni nu ar fi putut primi apartamentul acela, aşa că tata a aranjat să o aducă şi pe Babaca din satul ei uitat de lume. Ea ar fi preferat să meargă la Constanţa, la fiul cel mic, Emil, dar, ca să-l ajute pe tata, a acceptat clima dură de la munte. 


marți, 26 martie 2013

Cum am devenit hot de biciclete (8)

Cât despre familia Ponor, aici lucrurile se complicau foarte mult. Titus era un individ înalt, solid, cu faţa brăzdată de riduri, care pleca în fiecare dimineaţă călare pe bicicletă - cea care o vedeam pe culoar, rezemată de calorifer - şi nu se întorcea de două ori la aceeaşi oră. Veturia, în schimb, stătea numai în casă, din cauza unei boli misterioase, al cărui nume nu-l ştiam, dar care trebuie să fi fost legată cumva de uriaşul număr al ţigărilor pe care le fuma aproape fără încetare şi despre care-mi povestea mama. 


joi, 21 martie 2013

Cum am devenit hot de biciclete (7)

Nu ştiu nici astăzi de ce eram în conflict cu David. Cert este că, în prima dintre casele copilăriei mele, principala ocupaţie a vecinilor era să se dispreţuiască unii pe alţii. Mama şi tata, pentru că erau intelectuali, se uitau la cei din familiile David şi Roşculeţ ca la nişte “ţopârlani”. David şi Roşculeţ ne considerau toleraţi ai regimului proletar, ei fiind muncitori cu origine sănătoasă, care trăgeau din greu în fabrici şi uzine, în vreme ce părinţii mei nu făceau nimic toată ziua, în afară de a bea cafele, tata la spital şi mama la şcoală. Neagu, ca primar, ne urmărea de undeva din înălţimea poziţiei lui de cel mai puternic om al oraşului, care numai să fi vrut şi ne-ar fi putut scoate din casă ca pe nişte măsele stricate. Iar doamna Cârstea, trăită la palat, ne privea pe toţi ca pe nişte fiinţe de condiţia a doua. Multă vreme după ce plecasem de acolo, aveam să o aud pe mama povestind cum într-o zi, pe când mă plimba cu căruciorul, se întâlnise cu fata doamnei Cârstea, iar aceea îndreptase către mine privirea cu care te uiţi de obicei la un gândac, ba încă şi rostise câteva cuvinte necuviincioase, în care mă asemuia unei mici vietăţi oarecare.


vineri, 15 martie 2013

Cum am devenit hot de biciclete (3)

Biblioteca era construită din câteva corpuri suprapuse, cu geamuri care culisau şi în spatele cărora se adunau, aşezate unul peste celălalt precum cărămizile, albumele de artă. Nu exista artist mai important care să nu aibă un album în biblioteca lui tata. Leonardo, Matisse, Modigliani, Miro, cu toţii erau acolo. Dar cei despre care tata vorbea cel mai des erau Chagall şi Ţuculescu, pe cel de-al doilea dându-l exemplu de medic artist, cu o insistenţă care m-a determinat, până la urmă, să-l suspectez că şi-ar fi dorit să poată fi şi el un pictor renumit. Mă uitam la personajele contorsionate ale lui Chagall şi mi se părea că ceva nu este în ordine. Eram convins că aş putea picta şi eu oameni care zboară pe deasupra caselor, dar i-aş face să arate mai bine. Cu mult mai mult mă atrăgeau statuile lui Michelangelo si nudurile lui Ingres, dar la vremea aceea nu realizam că interesul nu era de natură artistică, ci erotică. Mai târziu, când albumele au ajuns să umple până la refuz biblioteca, nimeni nu se mai uita peste ele, dar erau un permanent prilej de mirare şi admiraţie pentru cei care ne vizitau. Oamenii credeau că, efectiv, cineva care are în casă atâtea albume, este un mare consumator de emoţii artistice. Probabil că ar fi fost uimiţi să afle că singurul rol pe care-l jucau albumele era cel de ascunzătoare pentru tot felul de poze cu femei dezbrăcate, pe care le decupam eu de prin reviste.
P2

joi, 14 martie 2013

Cum am devenit hot de biciclete (2)

In dormitor, mai era patul cel mare, în care dormeau părinţii mei, un dulap masiv şi misterios şi o bibliotecă. Pe jos, un covor de un albastru spălăcit, cu un model simetric oarecare şi înzestrat, pe două dintre laturi, cu franjuri. Franjurile nu erau un simplu ornament, ci o parte fundamentală a covorului. Trebuiau periate cu o grijă deosebită, nu doar fiindcă printre ele se puteau ascunde firimituri de pâine şi, implicit, gândaci flămânzi, dar era esenţial să rămână paralele şi orientate perpendicular pe latura covorului. Mult mai târziu, aveam să înţeleg că orientarea franjurilor era păstrată cu atâta grijă tocmai pentru ca, la cel mai mic deranj produs de cineva, acela să poată fi acuzat de neglijenţă şi lipsă de respect faţă de munca mamei. Acuzele nu erau violente, se rezumau la oftaturi cu subânţeles. Deoarece obiceiul descălţatului la intrare era interzis în casa noastră, datorită prostului său gust, caracteristic “ţopârlanilor”, oricine trecea pe la noi ajungea să tulbure, cumva, ordinea desăvârşită a franjurilor. Mama nu spunea nimic, dar, după ce invitaţii plecau, arbora o anumită expresie, ofta ca o regină, după care îngenunchea şi aranja zecile de franjuri unul câte unul.


duminică, 24 februarie 2013

Intrebări naive

Există un site (simpatie.ro), pe care se înscriu o mulţime de doamne, domnişoare şi domni care-şi aleg nick-uri de genul yubyreata, giubilan şi altele tot atât de fermecătoare, apoi îşi anunţă intenţia de a cunoaşte persoane de sex opus între anumite vârste, de exemplu între 19 şi 36 de ani. Persoanele respective pun şi poze cât mai elocvente, în aşa fel încât cei interesaţi să-şi poată face o idee cât mai exactă asupra calităţilor pe care le deţin ele. Mă întâlnesc uneori cu site-ul asta, din cauză că umblu pe anumite forumuri care au parteneriate cu el. De câte ori întru pe aceste forumuri, mă întâmpina una din pozele celor care caută parteneri şi mai mereu, cu prilejul asta, îmi amintesc de mama.


joi, 21 februarie 2013

Din vechiul meu blog literar(1)

Un alt rezultat fabulos al cotrobairii prin dulapuri este aparitia caietului meu de lecturi literare din clasa a cincea. Ce-mi sare in ochi: aveam, ca si Maria, tendinta de a folosi cam orice loc gol de pe pagina pentru a adauga mici desene viu colorate, desene ori poze decupate de prin carti si reviste. Caietul asta pare a fi un fel de blog literar al anilor 70, asadar un precursor al prezentului blog, cel pe care tocmai ati poposit.



duminică, 14 octombrie 2012

Prin hublou

Oare nu este cu adevărat uimitor că fiecare casă în care am trăit este vie în amintirea mea, de parcă aș locui în continuare acolo și, dacă aș vrea, tot ce aș avea de făcut ar fi să scot cheia din buzunar și să intru așa cum am făcut-o de atâtea mii de ori? Știu și acum fiecare ungher din apartamentul unde am stat cu toții, pe strada Carpați, înghesuiți în două camere: mama, tata, Babaca și cu mine. E suficient să închid ochii și să-mi imaginez că parcurg, ca într-un joc pe computer, spațiile care pe atunci mi se păreau uriașe, ca să văd fiecare obiect așezat acolo unde l-am lăsat: rafturile încropite de Babaca în „vestiar”, farfuriile cu motive țărănești puse de tata pe pereții sufrageriei, covorul cu modele albăstrii și franjuri care trebuiau să fie mereu curățate și pieptănate...


duminică, 13 mai 2012

Reportofonul

Înainte de a pleca din România, mi-am cumpărat un reportofon. M-am gândit că atunci când te duci într-o lume nouă, nu strică să ai aşa ceva, pe lângă camera foto. Uneori nu-ţi ajung pozele - chiar mi s-a întâmplat de câteva ori să asist la nişte evenimente sonore demne de înregistrat. În plus, atunci când îmi vin idei în cascadă, cum mi se întâmplă de când eram copil, uit cea mai mare parte a lor, aşa că e important să mă pot înregistra expunându-le. Nu se ştie, îmi tot spun, dacă nu va veni şi ziua când voi începe să le aştern pe hârtie.


marți, 8 mai 2012

Glasvandul

In anii 50’, tata, sosit la Sinaia cu gândul să înceapă o viată nouă ca tânăr medic ftiziolog, primise o locuinţă în imensa vilă din strada Carpaţi, confiscată de comunişti de la familia Cârstea. Pe vremea aceea, fiecare persoană avea dreptul la un anumit număr maxim de metri pătraţi în care să locuiască. O familie formată din doi oameni, nu ar fi putut primi apartamentul acela, aşa că tata a aranjat să o aducă şi pe Babaca din satul ei uitat de lume. Ea ar fi preferat să meargă la Constanţa, la fiul cel mic, Emil, dar, ca să-l ajute pe tata, a acceptat clima dură de la munte. Mama, la rândul ei, avea ditamai casa pe strada Pompieri, unde locuiau părinţii ei, dar, ca orice tânără soţie, a decis să se mute împreună cu alesul inimii. 



marți, 1 mai 2012

Dincolo și dincoace de geam

Când aveam circa 7 ani, locuiam cu ambii mei părinţi şi cu Babaca - bunica din partea lui tata, într-o vila superbă din Sinaia. Ocupam acolo un apartament cu două camere şi trebuie că era tare greu pentru ai mei să se descurce cu un bătrân şi cu un copil într-un spaţiu atât de mic. Dormeam într-un pat de copii, aşezat sub geam. Dacă priveam pe geamul ăla, vedeam o pantă străjuită de un nuc, pe care o denumeam „Prăpastia”.


joi, 22 martie 2012

Langenhagen

Alaltaieri, pe la ora 14, Liliana a trebuit sa plece cu avionul. Se punea problema masinii: sa o lase in aeroport contra taxe, ori sa o iau eu. Am batut palma pentru varianta a doua. A ramas ca pe la 11 sa-i spun in ce loc ma aflu, ea sa vina si sa ma ia, sa mergem impreuna la aeroport, ea sa se duca la avion iar eu sa aduc masina acasa. Bun. Ce m-am gandit eu? Ia sa folosesc prilejul ca sa cunosc putin mai bine Hannover. Asa ca am luat-o pe jos catre aeroport. Am mers, cu vantul in fata, mai bine de zece kilometri, prin tot felul de cartiere, ocazie cu care am dibuit si un magazin de la care cred ca as putea cumpara, in sfarsit un ibric (caut peste tot si degeaba). Am mers si am tot mers, pana am iesit din Hannover si am patruns in Langenhagen, un orasel care da numele aeroportului hanovrez. Uite poze:


Vinul si tuica

Cand eram mic, tata obisnuia sa-mi spuna diverse snoave, printre care una mi se parea culmea culmilor. E vorba acolo de un cetatean care intra intr-o carciuma, il cheama pe ospatar si ii zice:
- Ospatar, adu-mi o sticla de tuica.
Primeste sticla, se uita la ea, apoi il cheama iar pe ospatar si-i zice:
- Stii ce? M-am razgandit. Ia tuica si adu-mi in loc o sticla de vin.
Bea el vinul, apoi se ridica sa plece. Ospatarul vine dupa el:
- Pai ce faci, pleci fara sa platesti?
- Ce sa platesc?
- Vinul pe care l-ai baut.
- Pai nu ti-am dat tuica pe el?
- Dar tuica ai platit-o?
- Da' ce, am baut-o?
Si uite-asa. Eu, copil fiind, ma amuzam teribil de chestia asta. Mai tarziu, imi amintesc ca le-am zis-o si eu unor amici, ceea ce a generat discutii infinite pe teme juridice, morale, logice etc.


După mine!