Mici intamplari cu animale (163)

Porunca de la societatea de vînătoare era aspră: vulpile, din pricina cărora ar fi puţini iepurii şi potîrnichile, trebuie stîrpite. Bătrînul paznic Ţiplea ştia că această poruncă e pri­pită şi n-are rost, dar porunca-i poruncă şi trebuie împlinită dacă eşti sub ea.

Adevăraţii stăpâni ai Germaniei

Cobor în bucătărie, încă puţin buimac după somnul cam scurt. Cadavrul e acolo - mai precis ceea ce a mai rămas din el după ce aseară l-am rupt în bucăţi şi l-am mâncat. Văd doar câteva ciolane, nişte resturi de piele, cuşca pieptului cu coastele aproape complet descărnate şi mă gândesc „ah, ce bunătate de oase, ce resturi apetisante, cum le-ar mai fi mâncat el Rax, în iarba curţii de la Sinaia”. Aici însă, toate sunt cu susu-n jos. Am doi câini care n-au voie să mănânce oase, ci doar anumite grăunțe pentru vârsta fiecăruia, care conţin minerale şi vitamine în proporţii stabilite ştiinţific şi care, mare atenţie, sunt de la o anumită firmă şi nu de la alta. Mă uit peste gard - nu văd niciun câine comunitar, niciun dulău cu cicatrici pe bot, dar cu ochii blânzi şi înfometaţi. Nu găseşti aşa ceva oricât ai umbla. Departe, în zare, se zăreşte liziera pădurii din marele parc hanovrez prin care aleargă nemţii ca turbaţi, întru păstrarea condiţiei fizice şi a sănătăţii. Mă gândesc că nici acolo nu e în ordine - oricât ai umbla printre arbori şi tufe, nu vei întâlni fiinţele fără de care pădurea, pentru mine, nu mai e pădure: un lup hămesit, un urs, o vulpe costelivă. Nimic, doar păsări legănate, cu tălpi portocalii.

Mici intamplari cu animale (131)

Pe la mijlocul lui ianuarie, într-o zi însorită şi geroasă, um­blam după ultimii iepuri pe care aveam să-i împuşc în sezonul care se încheia. Îmi plăcea să merg singur, stîrnind de la picior iepurii din culcuşuri. Nu te stînjeneşte la o asemenea vînătoare nicio poruncă dată de conducătorul goanelor, hoinăreşti în voie pe acolo pe unde te poartă capul, singurătatea lasă gîn­durile fără frîu, e tare bine aşa. Şi apoi, nu rîvneşti la heca­tombe. Un iepure sau doi, cît încap în raniţă şi nu te împovă­rează prea mult, sunt destui.

Mici intamplari cu animale (63)

Un inginer silvic relatează :

Pe cînd eram şeful ocolului silvic Liriza, într-o zi de toamnă tîrzie am ieşit la larg cu gîndul să ademenesc vreo vulpe, imi­tînd vaierul de iepure. La un punct numit Văratici s-a ivit o vulpe pe marginea unei spălături de apă. Probabil că a auzit glasul ademenitor, astfel că a pornit degrabă spre mine. Mi s-a părut ciudat că, deşi avea în gură ceva, totuşi mai rîv­nea şi la iepurele presupus. Credeam că duce o găină. Cînd a ajuns însă la vreo sută de metri s-a răzgîndit şi, în loc să se mai apropie, s-a întors deodată şi s-a îndepărtat. Cam dezamă­git, a trebuit să trag cu glonţ: la aşa distanţă alicele n-ar mai fi avut nici o putere. Schimb drillingul pe ţeava de glonţ. Ochesc cu grijă. Vulpea plesnită a făcut un salt în aer, a căzut, s-a zvîrcolit pe jos, apoi a prins picioare şi a dispărut în spălătura de apă adîncă. Merg să caut. La locul împuşcăturii zăpadă răscolită, urme de sînge şi... un cap de vulpe retezat de la gît. Deci ceea ce ducea în gură vulpea: un cap de vulpe mai vechi - se vedea că a fost de curînd desprins de trup. Vulpea mea, pe care am găsit-o apoi, îl ducea ca să-l roadă în tihnă undeva mai la fereală. Vulpe pe vulpe.

Într-o altă iarnă, pe zăpadă bună, am pus hoitul unui purcel otrăvit cu stricnină, gîndindu-mă la lupi. Am controlat zi de zi, fără să găsesc victimă. Într-o dimineaţă apoi, cînd lîngă restul purcelului am aflat cozile şi ciolanele a patru vulpi si încă una mîncată pe jumătate. În jur, zăpada bătucită şi o mulţime de urme de vulpe, fără să fie o singură urmă de luptă. Alte surori, venite mai tîrziu, au aflat vulpile moarte de stricnină şi s-au ospătat din ele, fără niciun... sentiment de solidaritate de neam.

Într-o altă iarnă am găsit cadavrul unei ciute moartă de vreo boală, fiindcă nu era sfîşiată de lupi sau de rîs. Prilejul era bun: am otrăvit hoitul. După două nopţi am găsit alături doi lupi morţi de stricnină. Eram însoţit de un paznic bătrîn. M-a sfătuit să jupoi lupii acolo şi să le lăsăm stîrvurile lîngă cel al ciutei. Aşa am făcut. În dimineaţa următoare, controlînd, am văzut că au venit alţi lupi, dar nici nu s-au atins de hoitul ciutei, ci şi-au mîncat pînă la oase semenii lor jupuiţi.

Iarna, hămesiţi, lupii îsi mănîncă tovarăşii răniţi de vreo boală sau în bătăile dintre ei. Credeam că o fac numai împinşi fiind de foame. Dar iată că au preferat carnea de lup celei de ciută.

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor