Povestea adevarată a Bestiei din Gevaudan (Partea I)

Între 1764 şi 1767, a bântuit, în zona Gevaudan din Franţa, o bestie cumplită, asemănătoare unui lup deformat, uriaş, roşu, cu copite la picioarele din spate şi labe anterioare scurte, terminate cu gheare uriaşe. Patru colţi imenşi îi ieşeau din gură şi avea, după unele mărturii, „un fel de coarne”. Fiara a făcut prima victimă oficială pe data de 30 iunie 1764, când a ucis o fată de 14 ani, scoţându-i inima. Având în vedere că în certificatul de deces al Jeannei Boulet, aflat în prezent în arhivele parohiei Saint-Étienne-de-Lugdarès, se menţionează că aceasta „a fost ucisă de Bestia Feroce”, este evident că Fiara era deja bine cunoscută în acel moment, ceea ce duce la presupunerea că mai existaseră şi alte victime nedeclarate. În orice caz, începând cu această dată, s-a declanşat masacrul. Bestia a început să vâneze sistematic oameni, ivindu-se în plină zi, intrând în localităţi şi atacând grupuri întregi, sau ignorând cirezile şi repezindu-se direct la cei care le păzeau. Monstrul a atacat, mutilat, ucis şi mâncat 318 persoane, în special femei şi copii. Conform martorilor, Fiara emana o duhoare cumplită, nu arăta niciun fel de teamă faţă de oameni, câini (care de altfel refuzau să o atace şi fugeau din faţa ei, deşi erau obişnuiţi cu lupii şi cu urşii) sau foc, şi după măsurătorile făcute urmelor lăsate, s-a concluzionat că putea face salturi de 10 metri… Locuitorii din Gevaudan, înnebuniţi de frică, vorbeau despre sfârşitul lumii, despre Diavol sau despre o Fiară trimisă de Dumnezeu pentru a le pedepsi păcatele…

Atacurile erau de o violenţă de neimaginat, Bestia smulgând membre şi capete şi azvârlindu-le în toate părţile, împroşcând cu sânge, scoţând ochi, despicând abdomene, extrăgând intestinele şi organele interne, sau rupând oasele victimelor dintr-o singură muşcătură. Câmpurile din Gevaudan erau acoperite cu rămăşiţe umane şi cadavre sfârtecate pluteau pe râuri. Certificatele de deces păstrate până azi în parohiile din regiune menţionau aproape zilnic (uneori chiar de mai multe ori în aceeaşi zi…): „ucis şi devorat de Fiară”, sau „… parţial mâncat de Fiara cea Rea care bântuie câmpurile”. Printre supravieţuitori, unii şi-au pierdut graiul de groază, alţii au înnebunit. Este notoriu incidentul cu cele două surori, atacate de Fiară, în care una din ele strigă: „E în spatele tău!”, se întoarce şi fuge, exact la timp ca să vadă capul celeilalte rostogolindu-se pe lângă picioarele ei şi depăşind-o, ceea ce o face să îşi piardă minţile. De asemenea, cel al ciobăniţei spre care Bestia se îndreaptă trecând prin mijlocul turmei de oi, aruncând în toate direcţiile animalele rupte în bucăţi şi împroşcând în jur cu sânge regurgitat. Al unei alte femei, căreia Bestia îi scoate ochii, valul de sânge lovindu-i în plin pe cei care alergau în ajutorul victimei.

Alte orori consemnate: în septembrie 1764, o fată, un bărbat şi o femeie dispar, rămăşiţele lor sfârtecate şi hainele zdrenţuite fiind găsite împrăştiate pe câmpuri şi în pădure; pe 10 octombrie, Bestia smulge partea de sus a capului unui băiat de 13 ani; pe 19 aceeaşi lună, o tânără de 20 de ani este atacată, golită de sânge, i se mănâncă măruntaiele şi apoi e ruptă în bucăţi; la sfârşitul lunii noiembrie, Fiara ucide 5 fete, o femeie şi 4 copii, şi o răpeşte pe Delphine Courtiol în plină zi, din mijlocul oamenilor care se rugau; la începutul anului 1765, este găsit capul lui Marie Jeanne Rousset, intacţi rămânând doar ochii holbaţi, restul fiind mestecat cu grijă; pe data de 18 aprilie, un băiat este atacat de Fiară, care îi rupe picioarele, îi mănâncă obrajii, coapsele şi ochii şi îl goleşte de sânge; în aceeaşi lună, cadavrele a două fete sunt descoperite golite de sânge şi cu inimile lipsă; la 4 iulie, Bestia o ucide pe Marguerite Oustalier şi îi jupoaie pielea de pe faţă; la sfârşitul anului 1765, sunt găsite mâinile unei femei pe un câmp, nu însă şi restul trupului…

De multe ori, victimele erau găsite dezbrăcate; câteodată, hainele erau descoperite intacte, dar cadavrele lipseau. Étienne Lafont, sindicul diocezei de Mende şi unul din cei mai înverşunaţi urmăritori ai Bestiei, de la care ne-au rămas numeroase documente oficiale şi personale, îi scrie superiorului său, domnul de Saint-Priest, despre un caz în care copilul este răpit din casă, mama găsindu-i numai pantofii deasupra căminului; tatăl plecat în căutarea victimei împreună cu mai mulţi localnici găseşte hainele, dar cadavrul, complet gol, este descoperit abia a doua zi. Pe data de 7 aprilie 1765, Gabrielle Pelissier (17 ani) este găsită cu hainele neatinse peste trupul mutilat şi eviscerat, şi pălăria bine îndesată pe capul smuls: nu există niciun dubiu, fusese dezbrăcată, ucisă şi apoi îmbrăcată la loc. Pe 21 iulie, arechebuzierul regal Antoine de Beauterne, care preluase comanda operaţiunilor, după cum se va vedea mai jos, este anunţat că un copil a dispărut şi că Fiara a fost văzută în zonă; o cercetare atentă a dus la găsirea hainelor şi a încălţărilor copilului, intacte, dar cadavrul nu a fost niciodată recuperat. Procesul-verbal semnat de acelaşi Beauterne, pe data de 9 septembrie, atestă răpirea unei fetiţe de 12 ani, ale cărei haine sunt găsite într-o baltă de sânge; mergând după urme, Beauterne găseşte şi cadavrul fetiţei, complet gol. Certificatul de deces al lui Agnes Mourges (întocmit de domnul Ollier, paroh de Lorcieres, la 21 decembrie) specifică: „insuficiente rămăşiţe pentru înmormântare…”; bucăţelele rămase din corpul nud şi cumplit mestecat sunt găsite învelite cu grijă în hainele neatinse. O altă victimă e găsită sprijinită de copac, aparent adormită, în fapt dovedindu-se că îi lipseau ficatul şi alte organe interne, extrase cu dexteritate din trup prin răni surprinzător de curate. Un cadavru sfârtecat de Fiară este descoperit în zăpadă, fără niciun fel de urme în jur. Alte două cadavre decapitate sunt găsite cu capetele schimbate între ele, ca într-o glumă macabră. O femeie care îşi trimisese (se pare că intenţionat) fiul vitreg într-o zonă în care a fost văzut monstrul este descoperită de acesta la întoarcere sfârtecată în bucăţi împrăştiate pe câmp.

O mamă care îşi ameninţase copilul neascultător că îl dă Bestiei, vede cu groază în clipa următoare monstrul la fereastră, ţinându-se cu ghearele de pervaz şi privind în încăpere. De asemenea, Fiara îşi face apariţia la înmormântarea uneia dintre victime, privind de la distanţă şi scoţând „sunete batjocoritoare”. De mai multe ori, monstrul a fost văzut deplasându-se pe picioarele din spate şi cărându-şi victimele în braţe. În cel puţin două ocazii, grupuri de martori au zărit un bărbat îmbrăcat în negru în zonă înainte de apariţia Fiarei, iar cei care i-au văzut acestuia mâna relatează că era acoperită cu păr aspru şi des; alţii susţin că, atunci când vântul i-a descheiat cămaşa, s-a observat că era acoperit cu păr pe tot corpul… Există şi mărturii conform cărora Bestia a fost observată de la depărtare, însoţită de un om întunecat, cu chipul acoperit de glugă, om a cărui comandă Fiara părea că o ascultă fără şovăire. Zvonuri despre prezenţa în apropiere a unui oarecare Conte Vargo, bănuit că ar fi vârcolac, s-au răspândit cu repeziciune.

Alarmat de ştirile stranii privitoare la un animal necunoscut (şi posibil supranatural) care decimează populaţia terifiată, căpitanul Duhamel a fost primul care s-a decis să intervină pentru a clarifica situaţia. El a mobilizat patru companii de dragoni, s-a deplasat în zonă şi a înarmat ţăranii, începând vânătoarea Fiarei cu ajutorul a peste 1200 de oameni. Drept prim rezultat, o tânără este decapitată de Bestie. Capul ei va fi găsit abia după 8 zile de căutări. A doua zi, au loc alte două atacuri brutale, una din victime fiind salvată de sosirea mai multor vânători care se aflau de dimineaţă pe urmele monstrului. Doi dintre aceştia au tras asupra lui, nimerindu-l cu patru focuri şi doborându-l de trei ori, dar Fiara s-a ridicat imediat de fiecare dată. Convinşi că au rănit-o mortal, urmăritorii au scotocit pădurea, dar căutarea s-a soldat cu un eşec, aşa cum trist îi relatează acelaşi Lafont domnului de Saint-Priest într-o scrisoare din 30 octombrie 1764. În schimb, Bestia a reînceput imediat atacurile; fără nici un fel de reţinere, a intrat în grădina unei femei şi a apucat-o de gât, sorbindu-i sângele, în vreme ce localnicii înarmaţi cu topoare şi furci încercau fără succes să o determine să îşi lase prada. În cele din urmă a lăsat-o, dar fără sânge în ea…

Tot în luna octombrie, Jean-Pierre Pourcher trage asupra Fiarei (intrată în oraş) de la fereastra sa, doborând-o; Bestia se ridică însă imediat, Pourcher trage din nou; monstrul scoate un „nechezat furios”, îi aruncă o privire „mânioasă” şi se îndepărtează fără prea mare grabă.

Începe astfel să se contureze ideea că „animalul” e invulnerabil la gloanţe.

La 15 decembrie, se oferă un premiu de 2000 de livre celui care va ucide monstrul. Pe măsură ce grozăviile se succed, premiul e ridicat constant, ajungând la 9400 de livre. Dar Fiara, netulburată, continuă să ucidă…

Urmare a exasperării rezultate din incapacitatea vânătorilor de a opri crimele şi din convingerea legată de implicaţiile supranaturale ale evenimentelor, este emis Decretul episcopului de Mende din 31 decembrie 1764, prin care contele de Gevaudan declară că „pentru a ne pedepsi, Domnul a trimis Fiara”. Tuturor preoţilor li se ordonă să îşi dedice timpul implorării Celui de Sus în vederea stopării masacrului. Dar rugăciunile şi penitenţa vor fi în zadar.

La 12 ianuarie 1765, monstrul a atacat un grup de 7 persoane, sfâşiind un obraz şi smulgând braţul uneia dintre ele; lovită de mai multe ori cu suliţele, „care nu i-au putut străbate pielea” (unul din cei atacaţi, un tânăr pe nume Jacques Portefaix, realizând imposibilitatea de a o străpunge, a încercat cu determinare să îi scoată ochii şi să o rănească în gură, refuzând să îşi lase prietenul în ghearele ei), nu a plecat totuşi decât când un alt grup mai numeros s-a ivit alergând în ajutorul victimelor. Astfel, monstrul a intrat în atenţia regelui Ludovic al XV-lea, care i-a răsplătit pe supravieţuitori pentru eroism. Incidentul este relatat pe larg în Memoriul lui Jacques Portefaix, depus la intendenţa din Montpellier la data de 27 mai 1768. Memoriul  în sine este unul extrem de controversat, deoarece deşi a existat fără îndoială (fiind menţionat expres în scrisorile domnului de l’Averdy, controlor general al finanţelor, către domnul de Saint Priest, intendent de Languedoc – 2 iunie 1768, respectiv 5 iulie 1768), el nu s-a mai păstrat, în ciuda faptului că pe lângă original existaseră 3 copii. Un extras din Memoriu, a cărui veridicitate e destul de contestată, se găseşte în colecţia de documente a domnului Roger Lagrave, şi conţine următoarele fraze: „Fiara nu era un lup (…), nici un alt animal. Fiara era un om ticălos şi blestemat, fără îndoială vândut diavolului pentru crimele sale, om al cărui nume este bine ştiut de întreagă regiune şi nu îl mai menţionez, pentru că a plătit deja pentru faptele sale odioase şi pline de răutate.” În continuare, Portefaix face următoarele precizări, descriind atacul asupra lui şi al tovarăşilor săi: „Bestia era un om, un om care nu mai era om însă, cu aparenţa unei Fiare care nu era însă Fiară. În timpul atacului, ea s-a ridicat pe picioarele din spate, şi şi-a folosit braţele pentru a-l lua pe unul din noi. (…) Şi am văzut-o fugind pe labele din spate, care arătau ca nişte gambe de om”.

Nemaiputând ignora situaţia, Ludovic al XV-lea a trimis un grup de vânători profesionişti, printre care cunoscutul d’Enneval, cel mai mare specialist al momentului în vânătoarea de lupi (cu toate că localnicii insistau pe natura particulară a Bestiei). Însoţit de câini antrenaţi special, d’Enneval, care omorâse peste 1200 de lupi până în acel moment, a încercat să dea de Fiară, dar în cele din urmă a trebuit să abandoneze, în ciuda tuturor mijloacelor folosite. De câte ori se apropiau de zonele bântuite de Fiară, câinii se transformau în animale neajutorate, speriate, erau cuprinşi de tremurat şi scoteau schelălăieli îngrozite. Printre alte metode contestate, d’Enneval a luat decizia de a otrăvi un cadavru, pe care Bestia l-a sfârtecat însă fără a fi afectată. Descurajat, d’Enneval a spus: „Nu este un lup” - lucru pe care deja localnicii îl ştiau prea bine. Pe măsură ce timpul trecea şi victimele se înmulţeau, întregul ţinut (de la ţăran la nobil, de la Biserică la autorităţile laice), era din ce în ce mai convins că Gevaudan căzuse în mâinile Diavolului.

Pe 7 februarie este organizată o mare vânătoare. 20.000 de oameni scotocesc fiecare tufiş. Cinci dintre ei reuşesc să împuşte Fiara, care cade şi se ridică la fiecare foc, fără să lase sânge în urmă (aşa cum menţionează Etienne Lafont în raportul oficial redactat cu acest prilej). După care, monstrul decapitează o fată de paisprezece ani. Vânătorii folosesc ca momeală rămăşiţele fetei, pe care le depun într-un loc special, înconjurat de trăgători încercaţi, pentru a fi siguri că Bestia nu va reuşi să se înfrupte din ele. Dar Fiara nu cade în capcană. De altfel, toate mijloacele de vânătoare, fie ele clasice sau nu, dăduseră greş în faţa ei: monstrul nu cădea în puţurile acoperite cu frunze, nu se prindea în capcane, părea că îşi râde de hăitaşi, iar cadavrele de câini otrăvite şi lăsate în părăsire pe rutele pe care fusese semnalată Bestia nu dădeau nici ele vreun rezultat. În schimb, sute de lupi, vulpi şi alte animale sălbatice obişnuite au căzut victimă acestor măsuri…

În martie, are loc eroica luptă a familiei Jouve, care încearcă disperată să îşi salveze cei şase copii, după ce Bestia îi pătrunde în curte sărind peste gard, smulge braţul unuia din fii, sfârtecă faţa mamei şi apoi se repede asupra fiicei. Întreaga familie se opune îndârjită monstrului, care în cele din urmă se retrage, lăsând în urmă un cadavru mutilat.

În aceeaşi lună, Bestia îi atacă pe Jeanne, Julienne şi Jacques Denis. După ce o apucă pe Jeanne de ţeastă, Jacques se aruncă în ajutorul surorii lui, se luptă îndârjit cu monstrul şi reuşeşte să îi dea foc, dar tânăra, rămasă cu două găuri imense şi sângerânde în spatele urechilor, de unde o apucase Bestia, îşi pierde minţile. În perioada imediat următoare, membrii familiei Denis şi prietenii lor vor fi ucişi sau luaţi de Fiară pe rând, pe măsură ce fiecare din ei jura să îi răzbune pe ceilalţi şi pornea în căutarea monstrului.

În aprilie, vestea despre ţinutul bântuit de demon se răspândeşte în toată Europa, englezii semnalând incapacitatea totală a numeroşilor vânători, soldaţi şi nobili de a-i veni de hac.

Pe 1 mai, un tânăr artistocrat local asistă la atacarea unui cioban, privind de la fereastra conacului său. Înarmându-se imediat şi însoţit de cei doi fraţi ai săi, vânători încercaţi ca şi el şi totodată reputaţi trăgători, tânărul atacă Bestia, împuşcând-o de două ori, din nou fiecare glonţ făcând-o să cadă şi apoi să se ridice. Urmând dâra groasă de sânge, vânătorii entuziasmaţi sunt convinşi că în sfârşit au rezolvat problema, şi că în curând vor da peste cadavrul oponentului lor. În raportul său oficial, Lafont ne spune însă că tot ce au găsit cei trei la capătul cărării roşii a fost trupul cumplit mutilat al unei femei.

Pe 24 mai, Bestia atacă cinci persoane, mâncând capul unei fetiţe de 13 ani şi începând să o dezbrace pe Marguerite Boney (18 ani); un oarecare Pierre Tanavelle reuşeşte să îi înfigă Fiarei o suliţă între coaste, făcând-o să dea drumul fetei.

Pe 22 iunie, Ludovic al XV-lea trimite armata să rezolve problema, sub conducerea arechebuzierului regal Antoine de Beauterne. „Suntem pe urmele unui lup”, scria acesta destul de convins, „chiar dacă unul foarte mare”. Beauterne nu a luat nicio clipă în serios descrierile martorilor, deşi locuitorii din Gevaudan uciseseră suficienţi lupi ca să nu se înşele când vedeau un asemenea animal.

La 11 august, un grup de ţărani care traversa un pod este atacat prin surprindere de Bestia ieşită din râu. Jeanne Valet, o tânără de 20 de ani, supranumită ulterior Fecioara din Gevaudan, reuşeşte să îi înfigă monstrului lancea în piept, împingându-l înapoi în apă. Acesta cade în râu urlând şi „ţinându-se de rană cu labele din faţă”. Beauterne examinează arma umplută de sânge şi urmele specifice lăsate pe mal, concluzionând că Valet a străpuns într-adevăr Fiara şi că aceasta este pe moarte. Incidentul este consemnat în mai multe documente oficiale, printre care Procesul-verbal din 11 august privitor la atacul de la Poulhac. Onest, Beauterne îi va scrie Ministrului, cerând o recompensă pentru Valet. O statuie avea să fie ridicată în Auvers spre cinstirea tinerei.

Pe 20 septembrie, Beauterne este înştiinţat că Bestia a fost văzută în apropiere de Chazes. Însoţit de patruzeci de soldaţi şi doisprezece câini, archebuzierul încolţeşte Fiara şi o împuşcă în cap, unul din oamenii săi nimerind-o şi el. Bestia cade, dar spre groaza şi stupefacţia archebuzierului se ridică imediat. Un alt soldat trage la rândul lui, doborând-o din nou. Cu un efort uriaş, monstrul sparge împresurarea, dar se prăbuşeşte ceva mai încolo… în sfârşit mort. Încântaţi, soldaţii se apropie de cadavru. Mai mulţi martori, printre care şi Valet, recunosc Fiara, identificând pe trupul ei şi rănile pe care i le făcuseră cu prilejul atacurilor.

P2  P3